Mariana Zavati Gardner , cu lada de zestre prin lume.
Are omul o viată si o vârstă ce nu pot fi deduse din nici un act de identitate; ele se întind înapoi, după cum a întrevăzut Jung, pe un traseu bimilenar; se desfăsoară ca identitate si structură pe o cale luminată cu insesizabile scânteieri ale lantului AND; sau după cele confirmate de Cartea Cărtilor, pe durata vietii a patruzeci si două de generatii, cât i-a tribut Divinitătii să se încerce cu om cu tot, de la Avraam prin David si captivitatea babiloniană, până la a se naste în Maria, ca Mântuitor, Fiul Domnului, cel care a făcut vădită legea dialectică a recuperării si împlinirii divine a omului. A trecerii acestuia de la conditia de rob la cea de prieten al Divinitătii. O dramă în trei acte, cu trecere, spre final, si prin infernul captivitătii; o dramă a desfacerii din pânzele amăgirii care se numeste trup. Ni e dat să privim în lăuntrul nostru acest traseu dramatic, după numărul încercărilor si statiilor parcurse, al generatiilor petrecute: rareori solzii se desprind de pe lumina ochilor, de cele mai multe ori, acest itinerar îl presimtim, ori nici atât, simtindu-ne doar, până la istovire, durerea fizică a rănilor de fiecare zi. Este un semnal si aceasta. Omul ori se apleacă asupra sinelui său, ca asupra unei fântâni spre a-si potoli setea din izvorul răcoros al adâncilor ape freatice, ori acesta tâsneste cu presiune greu de stăvilit cu zăgazurile constiintei. Pasii si urmele sale se află, chiar fără să-si dea seama, în posesia drumului. Nu el, ci drumul îl posedă.
Aceste fraze asezate ca antet aduc sub lumină zbaterea Marianei Zavati Gardner, definită ca poetă a călătoriei, acum, prin cartea Bacău – London, înainte si-napoi (Ed. Sitech, Craiova, 2010), ca prozatoare a călătoriei recuperatoare de sine. Două borne, o localitate a nasterii, în România, si alta, a maturitătii spirituale, în Anglia, si între ele un drum, înainte si-napoi, ce ia amplitudinea unei reîntoarceri, a unui cerc ce se închide spre a se deschide. Ce este orizontal si spatial se răstoarnă în vertical si temporal. Înaintarea se desfăsoară spre London, întoarcerea spre un Bacău scufundat în apele memoriei, păstrat în amintirile venite din generatii si recuperat din acestea de autoare prin ochii puri de copilă. Mariana Zavati Gardner obtine privilegiul, putem spune, prin cultură si forta memoriei de a fi Maruca-naratoare. În adâncul oricărui creator se joacă un copil. Uneori sub privirea protectoare a unui bătrân. Si are loc o recuperare de sine. Se cunoaste parabola comorii din vis: pentru găsirea comorii trebuie, încrezător, să-ti urmezi calea visată, unde la capătul ei întâlnesti visul celuilalt, neîncrezător, asemănător cu al tău, prin care afli că visata comoară se află de fapt acasă, ascunsă sub vatra reală a focului – si prin urmare, faci drumul înapoi, te întorci si o găsesti acolo unde celălalt doar o visase. Faci drumul înainte si-napoi ca-n orice cunoastere de sine, cu căderile ei în cerc spre a recupera, după putintă, părti din lumea mică, orizonturi din lumea mare. În poezie, traseul călătoriei Marianei Zavati Gardner urmează trepte si încercări, treceri si petreceri spirituale, cu semne crestine, cu absorbtii din marele Sine, decantate ca dintr-o fierbere de metale ascunsă cu naivă pudoare. Prozatoarea, însă, ca din greseală, trage vălul direct de pe amintiri, de pe amintirile venite din alte si mai vechi amintiri pentru a ne arăta buna rânduială si asezare a neamului său, străbătător de vremi si împăcare cu ale lumii si civilizatiei, risipitor de cunostinte si sensuri spirituale printre ceilalti – în virtutea dăscăliei – , ori apărător de fruntarii românesti si întemeietor de cele bune si de cuviintă între semeni si pentru semeni. Numai că aceste amintiri îsi au aura sfâsiată de săbii si tratate ale istoriei, mustind de durere. Ca într-un recitativ, “îmi amintesc… îmi amintesc…” se aude vocea naratoarei:
“Îmi amintesc... Sunt martoră a trenurilor prieteniei încărcate la refuz de la Brasov spre Kiev, de la Bucuresti spre Odessa, de la Bacău la Moscova, de la Suceava la Leningrad.
Îmi amintesc... Sunt martoră a trenurilor goale de la Kiev la Brasov, de la Odessa la Bucuresti, de la Moscova la Bacău, de la Leningrad la Suceava.
Maruca priveste prin fereastra încăperii ei de la mansardă trenurile companiei unice Sovrom. Aude de departe suieratul convoaielor pe roti: Sovrom lemn, Sovrom petrol, Sovrom lână, Sovrom carne, Sovrom lactate. Trenuri sovietice interminabile de marfă cu scriere Kirilică, cu usile închise ermetic, pe sine mai largi special construite. Trenurile companiei unice Sovrom nu se opresc în gara Bacău. Maruca habar n-are unde se duc zi si noapte. Maruca spionează din coltul ei de geam care-si deschide hăul la acelasi nivel cu cenusa cerului diminetii.
Îmi amintesc... trenurile belsugului. O văd pe Maruca spionându-le din tăcerea încăperii ei de la mansardă, de unde nici o vorbă nu trebuie să scape în afară.” (5 martie 1953).
Cartea Bacău – London, înainte si-napoi cuprinde douăzeci si două de naratiuni, povestiri, de la cele mai ample si întinse spre cele mai reduse; de la cele evocând oameni si evenimente îndepărtate în timp, din estul românesc, la cele din ultima clipă si dintr-un spatiu redus englezesc, părând o piramidă răsturnată, cu baza în sus, ori, mai exact spus, partea de sus, cea plină, a clepsidrei. Si în prelungirea acestei metafore, la orificiul de scurgere a nisipului se află, mai întotdeauna, o fetită, Maruca, naratoarea care se îngrijeste de trecerea si strângerea amintirilor si, mai ales, de măsurarea timpului. Patru generatii înapoi, fată de Maruca, si una după, a copiilor si nu numai, care, de fapt, apartine prezentului. Aici se varsă trecutul pentru a decanta prezentul. Acolo, la capătul de sus, sau din adânc, de unde se torc amintirile se află Cucoana Anica – o mamă a sirului de mame, al cărei nume înseamnă har. Nu este nimic întâmplător în ordinea spiritului, fireste, cu cea reală cu tot, de zi cu zi. Nu trebuie să ne îndoim, în proza Marianei Zavati Gardner fictiunea absoarbe realitatea si îi păstrează identitatea. Ea se întoarce, pe calea amintită si a amintirii, asupra arborelui genealogic, până la a patra spită, mai departe lăsându-l poeziei spre detectare. Iar arborele acesta are fructe si răni, răni si fructe, precum arborele de struguri din nepătrunsurile amazoniene, ce face fructele pe trunchi, pornind de jos, si pe crengile oricât ar fi de groase, iesind direct din coajă, spre a se hrăni cu ele si animalele ce nu se pot cătăra. Un asemenea arbore, care a dat fructe si a fost rănit si-si face din răni fructe, este cel străluminat prin noaptea vremii de memoria constitutivă a Marianei Zavati Gardner. Ea nu prezintă decât o “clipă” din ceea ce lasă fulgerul să se vadă. O vizită la oras a lui Mos Bugan, o discutie la o coadă din timpul vietii “pe cartelă”, o joacă de copii, o primă amintire, o zi din viata Domnului Constantin, o asteptare la cină a “bunicutului” Ion din grădina cu stupi, o alergare de la o casă la alta a spălătoresei Maria după un strop de lapte pentru pisici, mai toate închizându-se, neasteptat, gogolian, după care nu se mai pot continua. Se închid: cu o întâmplare umoristică (Mos Bugan, mândrul Bugan este prins de sotul tărancei delicioase asupra faptului de drăgostire, îsi pierde sabia, dar are alta mai strălucitoare în baroucha), cu o bucurie tâsnită ca din mormânt (5 martie 1953, cu sosirea vestei mortii lui Stalin, în mijlocul oamenilor la coada pentru alimente de supravietuire), cu spaima securitătii (Ziua Domnului Constantin, profesorul trece printr-o anchetare), ori, de cele mai multe ori, tragic (Bombonelele, unde, după o joacă de copii, Maricica ia pastilele drept bomboane si îsi găseste sfârsitul; Grădina cu stupi – care se încheie cu viata “bunicutului” Ion la treapta scării; Portocala de Crăciun – se rotunjeste cu ultima suflare a spălătoresei Maria). Aidoma si naratiunile cu întâmplări si personaje din prezentul englezesc. O viată, o zi – strânse în iluminarea de-o clipă, reduse la acele fulguratii ale fiintei, ca în cazul Virginiei Woolf, numite moments of being, “momente de a fi”. Iluminare, o luminare de-o clipă venită din interiorul vietii, o amintire, care leagă miraculos sirul de vieti, care din loc în loc îmbracă arborele acestora cu transparentă pe traseul cresterii sale. Peste cele ce trec, iluminarea vine cu petrecerea si recuperarea. Nimic nu este zadarnic, chiar viata spălătoresei Maria, emotionant luminată cu iluminarea ei de o clipă. Se recuperează cu sens pentru naratiune si cine stie în ce ordine a existentei ca necesar! De-ar fi să ne gândim la mamele lui Strindberg sau Jozsef Attila.
Povestirile Marianei Zavati Gardner sunt nuclee narative ce participă la constituirea unui lant nevăzut al fiintei în căutarea ultimei verigi. Nu stim unde se află, ceea ce autoarea ne spune în povestirile “părintilor” (Constantin si Iulia), “bunicilor” (Ion si Eliza), ale “străbunicilor” si “stră-străbunicilor” (Mos Bugan si mamă-sa Anica) sunt fapte si întâmplări ce se lămuresc prin flacăra albastră a candorii, expunerea lor venind cu o concretete demnă de ziua dintâi. Iată cuvintele despre singura si stearsa legătură romantică a spălătoresei Maria, “rufă izolată agătată timid pe frânghia de rufe a existentei Mariei”.
În primele povestiri, ochiul copilei-narator înregistrează cu nesat si vede sub conturul fiecărui personaj, gest sau întâmplare, pata de sânge ca pret al vremii si istoriei. Locul acestor prime si grele naratiuni îl constituie Strada Caselor Nationale (mai târziu nationalizate sau supuse “sistematizării”), casa cu fatada italiană, cu scări impunătoare, cu livadă cu pomi si cu stupi de albine; timpul este cel de ocupatie sovietică si, mai târziu, de acutizare si fetisizare comunistă; iar determinările cauzale sunt cele amputate de servituti ideologice si teamă de delatiune. Totusi, lumea aceasta se-nvăluie într-o purpură magică sub care se presimte partea de vedenie a ei – de discretă simbolicitate – pe care Maruca-narator o face vădită într-o grafie exactă, precum a florilor crescute peste noapte. Iar în ceea ce priveste naratiunile din urmă, ale spatiului si timpului de la Marea Nordului, unele sunt încărcate de spaimă (Casa nr. 1, Casa din deal), derivând parcă din Prăbusirea casei Usher a lui Poe, de spaima din suflet a celei ce-si caută un loc si o identitate – detalii peste detalii, amănuntite si precise acoperă fata înspăimântătoare a necunoscutului; altele sunt traversate de teamă, nu mai putin tulburătoare, precum o operatie ce duce gândul mereu la o tumoră malignă (Problemele Marucăi), sau îsi strâng cuvintele ca pe niste cioburi de sticlă, bine fixate de cadrul obiectivului (La gară, La sfârsit de săptămână, Zgomote, Programarea). De fapt, această imagine cade ca precizare a rostirii multor personaje.
De fapt, în această călătorie recuperatoare de sine, înainte si-napoi, ele se asează corelativ si ca functie de referintă. Casei cu fatada italiană, un culcus pentru copilă alături de cărti si zei, îi corespunde, răsturnat, casa fără locuire, cea bântuită de spirite, de fantoma adolescentului “îmbrăcat în albastru… si încăltat în tenesi”, găsit într-un cufăr din pod ca un schelet îmbrăcat si încăltat asemenea, aducând, după tragerea trapei de către politist, “o bufnitură în tot podul”. Toate vin corelativ, până si examenele mamei si ale fiicei. Corelatiile acestea, între primele povestiri si ultimele, se surprind în dezechilibrare. Ultimele evidentiază lumina primelor. De pildă, între impunătorul Mos Bugan, care scapă din “conflict” găsindu-si o sabie mai strălucitoare, si Rick ce cade prizonier unei miscări de comic buf (Prin urechile acului). Maruca-naratoare, cea cu ochii măriti cât zarea pentru a deslusi zările prin care îi calcă părintii, bunicii, stră-buncii, până la mama mamei cea mare, lasă loc, în această parte, Marianei-naratoare, care trasează contururile doar din câteva linii aruncate paralel si intersectate, ca în desenele lui Lowry, cum zice, sub care se întrevăd magice câmpuri aduse în rezonantă. Spre evidentă, finalul naratiunii lui Rick, cu uciderea în efigie:
“La etaj, gemetele Gemmei se aud prin peretii subtiri ai casei victoriene. La parter, Kate cu un pahar plin ochi cu vodkă, scurmă cu mâna în tava cu cartofi si-l alege pe cel mai umflat. Îl scoate din grămadă. Merge la cutia cu articole de cusut, pe care a cumpărat-o anul trecut în concediul petrecut cu Rick în Normandia. Extrage colectia ei de ace din unul din despărtiturile cutiei. Se asează confortabil pe un scaun cu spătarul înalt. Ia binisor cartoful în mână. Se porneste să zgârie doi ochi pe suprafata bulbucată. Conturează un triunghi drept nas si două linii care se unesc în loc de gură. Pe fată i se imprimă un rânjet de gargoyle. Socoteste în sine “Ah, da, acusi îs gata!” Cu grijă, scoate, unul câte unul, acele adormite în pernuta de ace în formă de masină de cusut cu pedală si, meticulos, le împunge adânc în cartof. În interiorul conturului ochilor, nasului, gurii... si ultimul ac îl plasează delicat adânc în inimă... ’Ah, da...!’
Rick apasă pe accelerator...
Rick, trezeste-te Rick! Da, deschide ochii, Rick1 Mă auzi, Rick? Strânge-mi degetul, Rick, dacă mă auzi!…”.
Si spre încheiere, pentru a nu rămâne nespusă imagina in nuce a cărtii, trebuie numită ultima proză, Bilet dus-întors. Un dialog de rafinament între bărbat si femeie, purtându-se de la simtirile fizice si firesti la atingerile magice si nefiresti, lăsând pâlpâiri asupra principiilor masculin si feminin. De la acesta se poate face o nouă si profitabilă citire a cărtii.
Revenind, ceea ce lumina acestor nuclee narative, din cartea Bacău – London, înainte si-napoi a Marianei Zavati Gardner, nu poate evita este imaginea lăzii de zestre a Marucăi, trimisă de părinti peste tări si mări, plină cu lucruri de-ale casei si cărti, si asteptată cu nerăbdare. Ea poartă casa, memoria. Si pe deasupra, magicul “motan tărcat”, torcând firul timpului printre personajele povestirilor. În “lada de zestre” a lui Eminescu, luată spre păstrare si grijă de Maiorescu, alături de manuscrise se afla si ceasornicul “scos de la Simtion”, de care poetul continuu se interesa. Si tot el, în Cugetările sărmanului Dionis, îl numeste pe motan “unice amic si ornic”. Să fie imaginea un joc de copil? Tine de profunzime.
Are omul o viată si o vârstă… o ladă de zestre…
|
Dumitru Velea 6/10/2011 |
Contact: |
|
|
