Mariana Zavati Gardner - Poeta călătoriei
Există pentru un scriitor o operă, poate chiar un poem sau vers în care se adună totul, un centru spre care forte misterioase strâng laolaltă părtile, numai că acesta le strânge fără să închidă, lăsând lumina să le infuzeze, le pătrunde cu energie genetică si le dezvoltă după măsura proprie. „Nici un copac nu creste până la cer”, zice Eminescu, gândindu-se la măsura cuprinsă în punctul de origine a tot ce este creatie. Uneori, pentru un creator această operă poate să nici nu existe, absenta si exigentele ei fiind cu atât mai tulburătoare. Pentru Mariana Zavati Gardner această operă este Travellers / Călători (Criterion Publishing, Norcross, GA, USA, 2001), un volum de poeme bilingv engleză-română. De aici pornesc energiile si călătoriile sale unice de instituire sau explorare a spatiilor poetice, spre acesta privesc exigentele estetice si cele de ontologie simbolică. Iar pe acest traseu si multiplicate călătorii poeta se surprinde continuu cu constiinta sfâsiată.
Mariana Zavati Gardner se naste la 20 ianuarie 1952 la Bacău. Este fiica profesorului de chimie, fost colonel de infanterie (r), Constantin Zavati, si a farmacistei, Iulia Bucur Zavati. Face studiile Liceului Internat de fete „Vasile Alecsandri” din Bacău si studiază engleză-franceză la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Absolvă ca Master of Science in Philology (MSc.). Urmează cursuri post-universitare la Universitatea din Bucuresti, 1977-1978; Essex Institute of Higher Education UK, 1982, 1083, 1986; University of Leeds UK, 1986-1987; Goethe Institut Rosenheim – Germania, 1991; L’ecole Normale Superieure Auxerre – Franta, 1991, si Regent’s College London UK, 1992. Predă engleză la Iasi si Bacău, apoi, latină, franceză, germană, spaniolă si italiană la licee din comitetele Essex si Norfolk din Anglia. Adaugă culturii europene cercetarea pe viu a altor culturi prin excursii de documentare în Africa, America de Nord, Asia si Australia, organizate de sot, John Edward Gardner, colaborator al The Royal Geographical Society, 1980-2007. De la debutul din 1967, publică poeme în 72 de antologii si 16 volume; proză (povestiri, jurnale, roman) în reviste si cărti; critică literară si numeroase traduceri din literatura română în engleză si invers. Si volumele sale de versuri sunt publicate bilingv. Creatia sa este o interfată între literatura română si cea engleză.
Date din această sumară expunere a formării spirituale si a culturii sale se regăsesc sublimate spre temeiurile operei. Răsunet de fiintă cu călătorii si porti între pământ si cer, din Eminescu; amurguri si înserări cu destrămări de fiintă si refaceri, din Bacovia si Trakl; întelesuri translucide că tot ceea ce este sensibil si vremelnic este un simbol al ideii si divinului, din Goethe si Hegel. Din experienta vie: sciziunea dintre o cultură originară si alta suprapusă, dintre cea din aurora simbolică a lumii si cea a destructiei istorice, deseori cu determinări ideologice – sunt alte date ce se strâng si luminează o fractură ontologică a lumii si o sfâsiere a constiintei poetei. Ele sunt proprii celui ce se înscrie pe cale căutând integralitatea.
Volumul Travellers / Călători cuprinde in nuce multiple sensuri ale călătoriei si ale omului călător, asezate antinomic. Unde si încotro merg călătorii Marianei Zavati Gardner? Spre o regăsire de sine, unii; spre o rătăcire de sine, altii. Unde si încotro călătoreste lumea cu oameni cu tot? O parte spre integralitate; o parte spre destructie. Unii au nevoie de corăbii si mări, de bidivii si magici potcovari; altii de vehicule luxoase, sunt „fără identitate”, participanti la „jocul întâmplării”.
Lumea se prezintă în multe sciziuni ontice si diverse călătorii ale omului si divinitătii, căci se văd, uneori, si călătoriile acesteia spre om. Pentru poetă, lumea naturală îsi respectă ciclicitatea, accentele căzând pe partea finală, de închidere a ciclului: între anotimpuri, pe toamnă; privitor la zi, pe amurg. „Ziua se pierde… Anotimpul se isprăveste…” (Soapte, p. 11). În plan secund sunt celelalte, explozia primăverii si luminozitatea verii. „La galop iepe povestesc despre / Primăvara tămâiată în depărtare. / Scăldarea bucuriei a aburit ferestre / În contemplatia trenului din zare. / Auzeam galopul florilor tinere / Mireasma cojii de copac în strămutare…” (Al primăverii dans, p. 27). Călătoria este si ea ciclică, însotită, deseori, de insesizabile semnale ale conexiunii cu cea umană. Simtul de observatie al poetei iese în fată. Existenta umană se desface într-o parte înscrisă în ciclicitatea natural-divină, de participare a omului la desăvârsirea lumii, după sensul prim si ontic dat acestuia, si o parte alunecată în destructia istorică, tot mai îndepărtată de fiintă si adevăr, cuprinsă de uitarea acestora si de forte ce par a depăsi omul. Prima parte urmează o cale pe care omul se integrează lumii si divinitătii, se poate spune că atinge vesnicia. „Pe ceruri strămosii mei stau în rădvane / Se strămută nourii în culorile curcubeului / Încerc să-mi împlinesc cercul / Să năzuiesc spre spatii ceresti / O tresărire numai poate fi trecutul // S-ar contopi ziua cu noaptea / N-ar mai dăinui anotimpuri / La pământ mi-ar fi tineretea / Ca ceara s-ar topi trecutul / …voi trece în rădvan pe ceruri.” (Cerc împlinit, p. 45). A doua parte, a omului fără sens ontic si afectată chiar de „circumferinta ciclului vietii” (Îndoială, p. 83), se prezintă ca reprezentare, sub chip de carnaval, ca joc de măsti schimbate arbitrar si la întâmplare, fără să se retină din acesta sensul profund, de primenire, de mori si învie, ci doar cel degradat, de bâlci. O lume din care s-a retras prezenta, dând impresia „că totul e pe dos”, o lume doar „oglindită”, ce abia „reînvie calea iubitilor cea oglindită”, ca să folosim metafora poetei, de reverberatie platoniană. „Timpul e Maestru Bătrân / Vechi Custode al Echilibrului / Azi se odihneste trecutul / Se afundă potecile / Bătrânul Maestru chefuieste / Oglinzile umbresc pământul.”, o lume în care potecile s-au strămutat si „Drumurile izgonesc pe cei marcati de soartă.” (Venetice târguri, p. 41). Sau într-un limbaj la zi: „M-am trezit dintr-un vis abundent / O lume programată într-un număr de forme” (M-am trezit, p. 61). Această lume a ajuns suficientă siesi prin continua participare a tuturora si a fiecăruia în parte la destructie si la zgomotoasa pustietate lăuntrică. „Muzicanti nuptiali tes valuri / În tăcute păduri de pini” (Muzicanti nuptiali, p. 105); „Dansatorii interpretează la vremea fluxului” (Întoarcerea acasă, p. 67), o lume în care „Întârziati sunt mereu spectatorii”. Elemente ale acesteia: „Ruleta…joc al întâmplării”; „birouri si jilturi cu initiale”; măsti ce se amuză la carnaval si „voioase / Marionete si armăsari făcuti din marmură”, înlocuitori si implanturi: „Se stie unde suntem / Implanturi pe animale de casă, / Implanturi pe oameni.” (Se stie, p. 97). Din interstitiile acestei lumi răzbate ecoul unei prăpastii adâncită în social: dintre „oamenii amărâti” si „oamenii veseli” („Oamenii amărâti nu au lacrimi / Fără adăpost ei rătăcesc pe străzi / Desfundate si fără de nume / Oamenii mâhniti zac acolo / Tăcuti si tainici în necazuri // Oamenii veseli se întâlnesc cu / Oamenii bine-dispusi, cu amintiri / Senine când orizontul / Atinge slava cerului si hotărăste / Legile privind oamenii amărâti de acolo”, A lor cimilitură, p. 35); dintre „copiii săraci”, la care nu soseste niciodată Mos Crăciun, si cei din „marile saloane”, cărora le lasă daruri „în grămezi”; ori de acutizarea sentimentului că „nu esti la fel ca noi”, din cauza accentului „venetic”. În acest context, al infinitătii proaste si al coliziunilor, si metafora hegeliană, a covorului istoric, ajunge o continuă si nouă tapiserie, adică o lucrătură alegoric împodobitoare. (O nouă tapiserie, p. 77).
Aidoma omului fără sens ontic rămâne si călătoria, un perpetuum mobile doar cu călători: „În zori înghesuiala noii zile renaste / Blocati în vehicule, călătorii devin menestreli / Răsplată si zădărnicie: oglinda retrovizoare, semnal, manevră / Pornesc brusc si se opresc în arsita absurdă sau / În nesfârsita ploaie… muzica, stiri si descântec // Prinsi în capcană, călătorii au voci reci / Privirea insistentă la esapament si spre ceruri / Gâfâind, se apleacă la geamul portierelor încuiate / Neînsemnate lucruri ei au înainte când pun milele la socoteală / Nădejdea e pe undeva pe acolo, plutind, la prima lumină să o atingă.” (Călători, p. 39).
Dincolo de această călătorie fără sens, chiar de cea a ciclicitătii naturale, al cărei soroc nu este decât „împlinirea falsă a anotimpurilor”, a timpului rotitor, există si nu trebuie întrerupt „ritmul zidirii” proprii, adică al timpului rostitor, ca să zicem împreună cu Constantin Noica. Fiindcă numai „schimbarea la fată a incantatiei” omului poate să apere si „învierea grădinii”, ambele fiind ceea ce poeta numeste „călătoria simtirii”. Însă omul trebuie să se desprindă din acest „cerc strâmt” al simtirii, al năzuintei „spre vesnica tinerete”, pentru a se deschide marii călătorii a sufletului. Se percepe o fenomenologie a acestei călătorii. Nu-i omul doar o metaforă, în sensul cel mai plin al cuvântului!? Călătoria, trecerea lui „dincolo”, spre origine si patria divină, se face printr-un purtător, printr-o corabie de salvare a sufletului, cum este numită biserica. Dar nu sufletul este purtat de un vehicul, ca la platonicieni, ci el este corabia care duce omul, „Sufletul e luntre”, zice Mariana Zavati Gardner, Unul pe altul se cuprinde, unul pe altul se locuieste, dar sufletul poartă omul în călătorie. Cu înăltări si căderi, cu sfâsieri si reîntregiri, cu pierderi si recuperări, cu peripetii cu tot. Poeta precizează: „Sufletul e luntre pribeagă / Pânze orientate spre uragane si mări” (O nouă tapiserie, p. 77). Călătoria aceasta a omului si a sufletului este o pribegie, dar este orientată spre confruntare, spre o continuă luptă si o asteptată pace, pentru ajungerea omului într-un anumit loc, să se transforme din călător în pelerin. De aceea si numai prin aceasta, corabia-suflet trebuie să treacă dincolo de confruntare, dincolo de om si „dincolo de suflete”. Sufletul este corabie si purtător de suflet, dar, numai prin confruntarea orientată „spre uragane si mări”, învinge pribegia si depăseste chiar sufletul purtat. Corabia se identifică cu sufletul, dar îl si poartă, îl preia dar îl si neagă, ca în finalul călătoriei, să ajungă să fie locul dreptilor, patria proprie si divină. „Corăbiile trec dincolo de suflete / Patruzeci de zile să se-nalte / Călătorie-n lumea dreptilor” (Patruzeci de zile, p. 103). Foarte aproape de viziunea poetei este interpretarea dată de Heidegger acelui vers genetic al poeziei lui Trakl, „Ceva străin este sufletul pe acest pământ”, numai că în cazul Marianei Zavati Gardner se întrevede mai clar un sens christic. De-ar fi si numai disocierea între cele două ipostaze ale omului, de călător si pelerin!
Dar în ce consistă pribegia orientată, confruntarea si depăsirea sufletului?
Din lumea de „Efemeră contemplare în oglindă” (Lucru de mirare, p. 73), omul cu creatie cu tot se retrage pentru a se împlini, se închide ca un cerc pentru a se deschide, pentru a deschide ciclicitatea naturală. „Poemul meu e soapta muribundă la Bâlci / Contenind mireasma fructelor coapte.” (Potcovarul magic, p. 9). Omul care sălăsluieste în ordinea naturală, dar si în cea divină, trebuie mai întâi să pribegească pentru a reusi să se orienteze în căutare. Si poetul trăieste, mai întâi, sentimentul rătăcitorului. „Sunt rătăcitorul ce se hrăneste cu vorbe / Sunt rătăcitorul ce se-odihneste-n furtuni / Sunt rătăcitorul fără bogătii / Sunt rătăcitorul fără tipăt / De mult am uitat să hohotesc si să fac gălăgie / Visez si-n suflet îmi păstrez accentul.” (Rătăcitorul, p. 121). (Accentul – semn distinctiv pentru reîntoarcere.) Acest sentiment aminteste de Drumul vietii (sau Nebunul), de pe fata exterioară a panourilor laterale ale tripticului Carul cu fân (1500-1502) al lui Hieronymus Bosch, care închide primul ciclu al operei sale, al vanitătilor. Se dezavuează goliciunea pasiunilor umane si denaturarea morală a omului. Nebunul este săracul rătăcind prin lume ca un crucificat, împins la marginea ei, dar care stie despre aceasta mai mult decât ceilalti. Trist si îmbătrânit, calcă pe o cărăruie îngustă spre un podet, pe partea stângă cu viciile omenesti, jaf si distractie, iar pe partea dreaptă cu imaginea efemeritătii, oase descărnate cu păsări hulpave, apărându-se cu un toiag de câinele parcă deranjat, din care se vede agresivitatea răului. Trecând peste ciclurile luxuriilor si ale ispitelor, se găseste, rimând, Fiul risipitor (1510), fiul prea încercat si reîntors acasă, spre originea de jos si de sus. S-a întors în ograda ce pare indiferentă, căzută în cele mai materiale preocupări, dar în care câinele urmăritor este speriat. Fiul risipitor, cu privirea întoarsă în sine, se află între două priviri: a Tatălui, urmărindu-l din cadrul ferestrei, si cea deschisă cât cerul a unei vaci din staul, care cândva protejase pe Fiul născut. De atunci si acum, pe Fiul din fiecare Fiu risipitor al Tatălui. Păsărilor de pe oasele descărnate, din lucrarea anterioară, le răspunde acum, din coroana pomului, Pasărea Minervei, a sufletului – căci ea anuntă când trebuie să plece, de la amurg în zori. Pasărea, numai privire, îl anuntă pe Fiul reîntors, chiar de deasupra crestetului, din coroana pomului, a axei si a călătoriei lumii. Se încheie initierea pe această cale christică, cu rătăciri si confruntări, cu risipiri si regăsiri, de la dezordinea profană la expresia liturgică a vietii, mort a fost si a înviat, i se răspunde de tatăl fiului rămas în ale ogrăzii treburi.
Prin această comparatie, putem încheia că omul si poetul, în viziunea Marianei Zavati Gardner, se află pe cale, rătăcitor si risipitor, căutând încercările si biruindu-le, pentru a ajunge la părăsirea de sine, „am părăsit cheile în broasca de odinioară”, si a se deschide trecerii dincolo de sine si suflet. Calea si preschimbarea urmează, mai spune poeta, de la trufia de a săpa „o trecere de crezuri fremătătoare” (Trecere prin nouri, p. 19), la smerenia dezlegării, „Prin ceruri sap să aflu dezlegare”. (În tăcere, p. 21).
De la acest preaplin de sensuri, ce izvorăsc din cartea Travellers / Călători, nu e de mirare că se degajă impulsuri genetice si determinări poematice.
II. Cu cartea Pilgrims / Pelerini (Ed. Napoca Star, 2002) călătoria omului si a poetei înaintează, antinomic fată de prezent, prin „lumea mică”, spre candoarea copilăriei, spre locul de origine, spre casă si mamă. Pentru ea, perechea de părinti are în spate, cu mult mai prezentă, pe cea de bunici; si mai înapoi, lantul fiintei duce la acel „hotar de vremi”, unde „două fete foarte bătrâne” – firesc, în ordinea simbolică – , asigură substanta vietii. Pe această cale, temeiul vietii si vesnicia îsi pot avea izvorul chiar în cel mai firav si firesc lucru din prezent, neînsemnat si batjocorit. În cazul de fată, într-o zeamă de bors. Divinitatea se ascunde mai întotdeauna în lucrurile ce par de nimic! Poemul Vindeau bătrânele bors, de o coerentă simbolică fără seamăn, conturează o geografie a transcendentului care coboară în imanent si descrie călătoria copilei cu „misterioasa zeamă” de la Surorile Manole, coborând pe marginea pârâului Negel, cântând si sorbind din bors – înjumătătindu-l –, până la casa pe-al cărei prag bunica o asteaptă. Traseu, nume tin de simbolic si mitic, acesta din urmă având si o aură crestină. „Miresme de bors acru / Misterioasă zeamă adaugă bunica / Ciorbei… bors nebulos… îl cumpăram / De la Surorile Manole, două fete foarte bătrâne / Aflate la hotar de vremi; sorocite vesnic / Să pară de demult… aveau grădină desăvârsită / În casă, o vitrină etala amintiri pretuite / Rugam… apoi, îngăduintă să privesc / Clipa se consuma, coboram pe nesfârsita / Cărăruie, murmurând un cântec, grădina lor / Mărginea pârâul Negel care alerga povârnisul / Soarele se zvârcolea deasupra lumii, eu atacam / Drumeagul fără grabă… sorbeam cu întreruperi / Din potiunea vrăjită; zeama nebuloasă de bors; / Pe sfârsite-mi era căutarea, în prag, bunica, / Pe treptele-nalte-ale casei, privea cu răbdare si / Îngăduintă eternă la sticla pe jumătate golită / Simt încă mireasma si gustul acru de bors.” (p. 11). Dacă viata (mea) curge uitând izvorul, cum se căina tânărul Eminescu, tocmai reamintirea izvorului dă consistentă apelor vietii si înseamnă o călătorie dinspre izvor a izvorului vietii spre viată. Altfel, viata este acoperită de uitarea fiintei de către prezentul inconsistent si tot mai zgomotos.
Casa celor „două fete foarte bătrâne” este situată nu doar undeva mai sus, ci la „hotar de vremi”, din care se pare curge si „pârâul Negel” împreună cu cărăruia pe lângă „grădina desăvârsită” a acestora. În lăuntrul casei se află o vitrină care etalează „amintiri pretuite” si care fascinează privirea copilei. Ceea ce înseamnă că înapoia acestei case se află o alta, în cealaltă vreme, de dincolo de hotar, a unor părinti „pretuiti”, cum lasă să se înteleagă amintirile. Numai prin rugă i se îngăduie copilei să privească vitrina, si doar o clipă. Dincoace, la capătul cărăruii, care se dezvăluie si ca o cale de initiere, poeta o si numeste „căutare”, se află ca un corelat – descendent – casa bunicii, care si ea presupune o vechime ce curge înapoi. Casa mamei este de fapt casa unde locuieste mama mamei. Ea se află în vale, dar cu trepte înalte. Este împrejmuită si ea precum cea de sus, dar, de data aceasta, acoperită de revărsarea gratiei divine, de o „livadă binecuvântată de ciresi pârguiti / Mângâind Cerurile”. Este un centru ca orice loc care comunică cu transcendentul si-n care omului i se prelinge lumină pe frunte. De la ea, duc drumuri către lume.
Numai că prezentul sfarmă acest centru si rupe lantul fiintei si ceea ce a fost atins de gratie divină reînvie, ca amintire, în poezie, în poemele cărtii Pilgrims / Pelerini. Casa mamei, distrusă, se preschimbă în rană. O fractură ontologică si o dramă personală trec determinări genetice acestor poeme. Din făptură binecuvântată, omul devine, la început, un călător prin desertăciune, în inima căruia sunt afundate bătrâne răni. „În inima-mi sunt afundate răni bătrâne / Ca-naintea unei îmbrătisări, ciresi si-un dor fierbinte / O casă tihnită în drum spre gara orasului, / Apoi, în drum către lume… / Cu o livadă binecuvântată de ciresi pârguiti / Mângâind Cerurile înainte de hărtuire, apoi selectare (…) acoperisul cu hornuri, cărămizile mândre / Cu tencuială în ton de lumini, cu forme distincte / Usi si ferestre din lemn vechi de stejar… DISTRUSE… / În vreme de pace, în arsita verii, cu o singură lovitură de tanc…/ Pe acea vreme fu o ploaie fermecată de-nlăcrimate cirese / Înainte ca nevolnicia betonului să domine… înainte de încheiere… / Casa mamei… intens îsi află zidire în al meu suflet / Atâta desertăciune înainte de prăbusire… apoi, noi buncăre…” (Casa mamei, p. 5).
Lumea prezentă, fără casă si vatră, fără ocrotire si binecuvântare, nu mai este o „lume”. „În tarina-mpietrită, o sfârlează / Lăzi de gunoi, multe pisici azi fără vlagă / Fără de casă, câini costelivi făr-de stăpân / Multe buncăre… beton încins (…) ierburi calcinate, fără melci / Fără nimfe care să atingă exuberante trăiri / Se ofileste tot…” (Plopul tremurător sădit de tata, p. 7). Lipsită de centru, aceasta alunecă în halucinante determinări: „O lume prinsă-n lat de halucinante sites / De sisteme alese unde armonii zornăitoare / Sunt de-a pururi neafiliate; vesti în format / De joc propus de specialisti de bastină / Pe site-uri mondiale arhive de muzică / Nici caldă, nici rece… cool…” (Odihna de după prânz, p. 9). Omul, „ascultător sau explorator”, este pelerin prin infinite virtualităti: „…pretinde / Să fi înteles adevărul despre mestesugul artistic / Sfere accesibile, păreri la nimereală, glasuri stinghere, / Cu o singură voce, nestingherite relatii, rezerva automată / Neamuri virtuale plutesc cu mijloace sau egoiste intentii / Cârmuie ceea ce va fi într-un viitor…”. În fine, poeta pune sub lupă prezentul „virusat” si „corect”: „Măsti si voci pregătesc / Zaiafetul făpturilor chinuite / Înstrăinate de încercări trecătoare / Decade trec… case demolate… / Mândre biserici divine nu reînvie… / Sforăie mostenita nimicire / Ale mosiei bogătii tocate; / Bani noi renăscocesc o extravagantă / Ordine nouă, cu vile uriase hotărnicite / Cu ziduri înalte să excludă a sărăciei culori / Vile si nevoiasi…” (Totul corect? p. 37).
Dar drumul acela sacru trebuie refăcut, cel putin prin rememorare si poematic, căci poeta – ca orice om – poartă în sine jumătate din „potiunea vrăjită”. Ca printr-o violă din pictura religioasă, de diferentă de nivel ontic, prin care divinul se relevă si infuzează lumea, Mariana Zavati Gardner lasă copilăria binecuvântată, înfăsurată în „răni bătrâne”, cum i-a fost dat să fie zi după zi până la „ordinea cea nouă / A noilor jupâni”, să năvălească în spatiul prezentului. Dacă prin acea violă, divinul infuzează lumea de substantă, de realitate si fiintă, aici prezentul se disoluează, o realitate mai mult sau mai putin simbolică rămânându-i doar poeziei. Poate de aceea, si nu numai, poeme de descriptie epică poartă cu sine ascunse elemente simbolice. O întinsă plasă epică – poeta posedă un deosebit simt al observatiei – este sustinută de noduri simbolice. Imaginea casa mamei este urmată imediat de cea a arborelui, a „plopului tremurător sădit de tata” – dar care nu mai este, fiindcă „un rival i-a sculptat un inel trădător pe la mijloc”; pe vârful lui mai tânguindu-se ca un bocet „îmbătrânita cioară”, ca si cum ar încerca să reînvie „Întâmplările Sfântului Francisco d’Assisi”. Lumii binecuvântate i se adaugă livada cu stupi si albine, cu topografie cunoscută de orice vietuitoare, cu pomi si vită-de-vie privită de copilă eminescian cum creste – dar care nu mai este. Bunicul – si el „Alunecă… teasta cheală-ntepenită-n bordură”. Cele două bătrâne, spălătoreasa Maria, care „nu stăpânea nimic, numai buna credintă”, si Bătrâna cusătoreasă, „cu glas de copil”, s-au petrecut. Si bunica se înscrie pe „Un drum de patruzeci de zile către Ceruri”, cât face sufletul de la desprindere până la înăltare. Ca imagine simbolică, la mormântul bunicului, o tufă de ienupăr lasă ocrotitoare umbră peste mormântul bunicii. O îmbrătisare, o înăltare! Acest firav arbust, foarte ramificat si cu frunze totdeauna verzi, cu fructe negre-albăstrui, amintind de pământ si cer, spune că arborele lumii este, în sensul cel mai firesc, al oricărei perechi omenesti, al acelor călători din moarte în viată. „…bunicul udă vesnic grădina, dar din Ceruri / Duhu-i se împreună cu petalele de flori si cu pământul / Este tufă de ienupăr, umbreste piatra de mormânt / A bunicii, în cimitirul de tară, dincolo de calea ferată / Tufa de ienupăr creste lângă crucea sa de lemn.”(La umbra de ienupăr, p. 33).
Pe această cale, si numai, binecuvântatii schimbă conditia de călător în cea de pelerin si lumea îsi capătă integralitatea.
III. La deschiderea către „lumea cea mare”, la început exterior, Mariana Zavati Gardner execută, începând din 1980, excursii de documentare în Africa, America de Nord, Asia si Australia (organizate de sotul John Edward Gardner, colaborator al The Royal Geographical Society), călătorii pentru a vedea cum se reflectă imagina omului european în aceste zone si ce se află în spatele acesteia. Nu este vorba de călătorii în lumea ce o percepem ca a prezentului, ci în lumea prezentă a unui trecut imemorial. A trecutului ce persistă ca prezent, care insistă – pentru cei ce pot să vadă – să fie chiar măsura ontologică a prezentului.
Lumii percepută ca amintire si întoarcere spre origine, din cartea Pilgrims / Pelerini, i se adaugă rezonator călătoria spre lumea cotidian-magică, din cartea Bequests / Mosteniri (Ed. Etnograf, 2003, Cluj-Napoca), unde coplesitoare sunt infinitatea duratei, magia existentei si, mai ales, analogiile simbolice. Iarăsi antinomic, poeta vede, pe deasupra acesteia, amenintătorul nor al timpului fără de timp al epocii prezente si al omului occidental. De pe o lume cu oameni ce calcă cu un picior în vesnicie, încearcă să ridice cu degete trandafirii, cum zicea văzătorul Homer, vălul prea greu al prezentului, tesut din durata fărâmitată în zile si ore. Aici oamenii sunt, fără să o stie, dintotdeauna. Bătrânii sunt de o demnitate aidoma muntelui, calmi si înteleptii cu aură de sfinti. Cine îi sesizează si îi vede se află pe calea căutării de sine, scufundat în meandrele dramei recuperării sale. Un sentiment de incompletitudine pune stăpânire pe sine si nu-l slăbeste pe cale. Metaforic, am putea zice că este al frunzei dar si al fructului căzute la rădăcina marelui arbore al umanitătii.
Lumea aceasta se miscă în planul afectelor si al simbolurilor vii, mărturiseste despre o realitate simbolică. O lume, unde partea vizibilă dă semne despre cea spirituală, unde omul cutreieră – este călător si pelerin în acelasi timp – spre un luminis de simboluri. Vizibilul este partea simbolică a lumii spirituale. Inclusiv omul. Către o asemenea viziune avansase Goethe, la răscrucea culturii europene. Răsunete ale acesteia răzbat în poemele Marianei Zavati Gardner. Poeta călătoreste spre zone ale acestei lumi si, uimită si fascinată, încearcă să descrie sau să consemneze întâmplări si situatii, comportamente si obiceiuri, fără să le tulbure misterul si fiinta simbolicului. Am spus „încearcă” fiindcă aici ontologia simbolică cheamă o exigentă a prezentei pe care omul civilizat al zilelor noastre a golit-o de sens, o exigentă a prezentei precum o presupune, metaforic spus, legătura dintre ADN, această „cauză formală”, si făptura purtătoare. Lumea este o fiintă simbolică. Orice fărâme de realitate, cu văzute si nevăzute legături între ele, poartă cu sine simbolicitate. Omul se află cu ele în întelegere, cunoasterea sa este interioară lumii si mai ales, prin samani, vindecătoare si integratoare. Despre acestia un op de sinteză a realizat, la jumătatea secolului trecut, Mircea Eliade, Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului. Din perspectiva noastră, surprindea istoricul religiilor, există o ruptură de nivel ontologic, dar, din zaristea respectivei lumi, există doar o integralitate ontologică. Timpul si spatiul, mai ales cauzalitatea, toate i se supun.
Poeta Mariana Zavati Gardner lasă semne după semne, cum le-a găsit în călătoriile sale, despre această lume, unde sălăsluiesc „PUTERILE DIVINE”. Păstrătorul Salbei are în stăpânire – si si-o asumă – patru cingători ale lumii. Periodic, una lipseste, tocmai pentru a obliga omul cu lumea sa cu tot, cu cea naturală înteleptită, să participe la refacerea integralitătii, la ceea ce C. G. Jung definea, cuaternitatea divinităti. Poemul Bătrânii înteleptii trasează un crochiu asupra acestei refacerii, rememorării: „Santuri… tremurat de frunze… păstrătorul Salbei / A cingătorilor stăpânire si-o asumă… în canion / Cascade sunt si suspendate pietre / Unde zăresti încrucisarea de hotare / Sunt patru cingători… una lipseste / Poate că-i prin păduri sau pe creste dăntuite, / Pe la izvorul vorbăret sau prin copacii întelepti / Evidenta de pe vremuri cere codri care dăntuie, / La nasterea de ziuă, bătrânii întelepti /Au început rememorarea… văpaia păcii / De jur împrejur… stăpânii cingătorilor / Stânci suspendate… cascade răspund în ecou / Chemării cocosului de munte la Soare-răsare / Păstrătorul Salbei a cingătorilor stăpânire si-o / asumă.” (p. 10). Bătrânilor întelepti, samanilor, care repun lumea în ordine la moartea fiecărui om, aducându-i spiritul sau nu, li se adaugă mesterul cioplitor, cel cu care se înteleg „cum să facă înăltarea cea sacră”. Împreună sunt o fiintă care pot să întâlnească „Spiritul celui răposat”. Poemul Mesterul cioplitor lasă lumină asupra unui priveghi, asupra călătoriei si a lumii călătoare. Câteva semne: „Pe plaje cu prielnice maluri / Forme cu bratele-ntinse / Forme cu bratele-n jos / Cu trăsături ca de om / Cu înfătisare de fiară / Observând cum se trece o lume.” (p. 12). Poemul Prinzătorul de vise, descrie rarefiat, precum umbra norul ce-o poartă, o sedintă samanistă pentru vindecarea unui vânător suferind, cu personajele ei implicate în călătorii si dezlegări de forte magice, sufletul trebuind să-i fie readus si reintegrat suferindului, dar si ordinei acestei lumi. „Prinzătorul de vise pluteste / Dinspre codrii către sesuri, / Dinspre faleze spre nisipuri / Către noroiuri înselătoare / Peste munti suierători / Peste albii de ape curgătoare, / Trece peste tărmuri de taină / Peste somon în fiorduri fără voce / În cămine dăntuitori tainici / În Ceruri vraci priceputi / Care dezlăntuie forte magice / Deasupra vânătorului suferind / Prerii… urmărind bivoli… Urmărind elani… urmărind caribu, / Urmărind elani… colibe / Din scoarta de mesteacăn mesterite / Stâlpi de totem si amulete / De trib căpetenii cu magice măsti / În cerc colier se naste / Din cincizeci de sfori // Ocroteste prinzătorul de vise / Ce-a rămas din noaptea care păleste”. (p. 6). Samanii „tămăduiesc suflete pribege.” (O cadră de gheată, p.18); urmăresc „învătături de taină”; captează „închipuiri” ale lumii (despre „ursul întunericului”, „despre vulpea care tipă”) si proiectează închipuiri (Închipuiri, p. 32). Prin instrumentul lor, toba – uneori chiar substitut al samanului – reînvie sunetul si ritmul ancestral al lumii; ea leagă anotimpurile si închipuirile, sufletul de corp si face lumea ca să fie un întreg, cu conditia integrării omului în aceasta, ca prezentă. „Kinisidotan na? / Bătută lângă pământurile azurii / Pricepi acum? Totul înseamnă să fii acolo.” (Kinisidotan na? p. 42).
De peste tot, realitatea palpabilă curge în cea magică. Lângă o cascadă sunt „cununi de brad si pipirig”, scoarta arborilor ascunde puteri magice, cununi de cedru „pentru femeia vraci”, ofrande care să readucă totul sub cupola puterilor divine. „Retrase în mijlocul pădurii / Părăsiti… găsiti de PUTERILE DIVINE / Două făpturi… / Doi bărbati… / Două femei… / Doi copilandri… / Într-o canoe… / Gata să meargă la pescuit… / Canoe făcute din nuiele fermecate… / În bunele timpuri ale anotimpului torid / Sărbătoarea strasnicei dăntuiri a soarelui pe câmpuri / Canoe lăsate ofrande si descântec / PUTERILE DIVINE sunt acolo să împace…” (Chipuri, p. 22). Nu altfel descrie si Anita Nandris-Cudla, bucovineanca din Mahala, deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia, practicile funerare la „tuzmiti”: „Dacă muria cineva din familia lor (…) puniau totul ce aviau lângă el, îl puniau pe o „nartă”, adică pe o sanie, îl duciau departe pe tundră si îl lăsau acolo. Si în locul celui care a murit făciau o păpusă din bulendre si de câte ori să puniau la masă puniau păpusia ceia în rând cu ei la masă. Asa o păstrau un an de zile…” (20 de ani în Siberia, Ed. Humanitas, Buc., 1991, Buc., p. 134). Un mit al vânătorii se deschide într-o lume initiatică si initiatoare: „La gura apei curgătoare / Canoe pitite se pun laolaltă / Străvechi locuri de vânătoare / Căi bătute de bouri… căi bătute de reni / Spre altă lume se pierd păsuni sub copite”. Aceste din urmă versuri sunt un refren ce intersectează procesiunea dăntuitorilor „cu măsti si văpăi” si arată sensul de deschidere a tot ce înseamnă viată, si nu numai, „spre altă lume”. Surprinzător, în această procesiune, unele podoabele sunt aceleasi cu cele din Africa! Jung descrie, în călătoria sa în Kenya si Uganda, cum cele două fiice, care împreună cu mama lor le-au fost stabilite cărătoare de apă, aveau pe ele doar o centură de kauri, adică de scoici micute care se folosesc si ca bani. Finalul poemului Marianei Zavati Gardner „rimează”, datorită aceleiasi realităti simbolice: „Bani din scoică, surle din scoică / De muzică, arcusuri si naiuri / Săgeti si broboade din pene / Căi bătute de bouri… căi bătute de reni / Spre altă lume se pierd păsuni sub copite.” (Se pierd pasiuni sub copite, p. 8).
Toate făpturile, tot ce este organic, inclusiv si anorganicul, conform legii integralitătii – se atinge de vesnicie, au suflet si spirit. Focul si piatra, apa si norul. Sufletul uni ren sacrificat sălăsluieste mai departe alături de cireada renilor. „Focile sunt deasupra pârjolitului / Suflet al apelor dinspre nord / Caribu soseste / În sihăstria aceasta / Sufletul se strămută / Orbeste lumina / Tipă focile / Din sufletul glacial al apelor / Închipuiri, spiridusi protectori / În a animalelor formă / Vracii urmărind / Urmărind învătături de taină… / Sufletul apelor / Se transformă vesnic…/ Din an în fiecare zi…” (Inima apelor, p.24). Si „Rata Oachesă” are suflet; balenele sunt „Heraldice blazoane / Făpturi magice ale apelor sărate.” (Balene, p. 14); apele au inimă; iar „cupola de gheată” este formată din „straturi înghetate de cugetări”, O cadră de gheată, p. 18).
Din cele trei evenimente fundamentale ale vietii omului, nastere, nuntă si moarte, poeta surprinde pe ultimele două ca desfăsurându-se integrativ lumii. Cununia re-orânduieste întreaga suflare a naturii. O orânduieste – si magic este protejată. „Neîntrerupta spălare / Înaintea cununiei / Am zărit ale fiarelor semne / Ursul / Morunul / Vulturul / Castorul / Munti cu păduri / Aur neprihănit la soare-răsare / Dăntuind / Peste ape azurii / Fâsii / Dâre de animale / Urme de păsări / De pază la intrare / A ursului teastă / Cu pene de vultur încondeiată / Flancată. / Întreceri de canoe / După cununie.” (Coliba de mesteacăn, p. 28). Moartea cheamă simbolul puntii, dar spre deosebire de puntea mai apropiată de noi, de pildă cea persană, ce se strâmtează sau se lărgeste în functie de faptele trecătorului, aceasta duce la iezer. Si una si alta sunt păzite, cea persană de Fecioara cu cei doi câini, cea ducând la iezer este binecuvântată. „Unde puntea / Întâlneste iezer / Nevestele / Pun mocasini, / Rochie de sărbătoare, / Cu panglica / Cu cheotoare rânduită. / Unde puntea / Întâlneste iezer / Bărbatii / Pun mocasini, / În ros-aprins / Cămăsi cu snur de vraci, / Pantaloni de zestre / Mocasini din cei noi pentru cleric / Inel din argint cu peruzea / Inel cu mărgele / Două să se schimbe, / Unde puntea / Întâlneste iezer.” („Wanickan!”, p. 30).
Să ne amintim că o căpetenie asa-numitilor Taos pueblos, din New Mexico al Americii, pe care îi vizitase Jung, se numea Ochwiay Biano, adică Lac de munte, iezer. Acesta i-a spus că albii „erau nebuni cu totii” fiindcă gândeau „cu capul”, si nu cu inima. Jung întrevede aici întelesuri despre simbolistica muntelui, a apei, a soarelui si, mai adânc, despre riturile lor tainice, care tin lumea să nu cadă, cum ar fi zis Eminescu. Pe aceasta se bizuie demnitatea si calmul lor. Iată ce-i spune mai departe căpetenia cu nume simbolic: „Doar suntem un popor care locuieste pe acoperisul lumii, suntem fiii soarelui-tată si cu religia noastră îl ajutăm zilnic pe tatăl nostru să se ridice pe cer si să-l străbată. Nu facem asta numai pentru noi, ci pentru întreaga lume. Dacă nu ne mai putem practica religia, în zece ani soarele nu va mai răsări. Atunci va fi noapte pentru totdeauna.” (C. G. Jung, Amintiri, vise, reflectii, Ed. Humanitas, Buc., 2001, p. 259). Ochwiay Biano este fiul soarelui si „viata lui este plină de tâlc cosmogonic, odată ce-si ajută tatăl – cel ce mentine tot ce e viată – în urcarea si coborârea sa zilnică.” Un poem al Marianei Zavati Gardner consemnează chiar acest fundamental tâlc. „Al bunicii pe veci ochi protector / Trecea Soarele de-a curmezisul Cerului / Radia bunica… / Soarele ajungea la soare-apune… / Soarele era la soare-răsare… / Al bunicului pe veci ochi protector / Trecea Luna de-a curmezisul Cerului / Cerc de lună-plină / Spartă în bucăti…/ În lumea de dincolo deschisă… / Ai bunicilor pe veci ochi protectori / De-a Cerului curmezis… / Nelămurite luciri… / Pe veci ochi protectori…” (Pe veci ochi protectori, p. 16).
Comparând cu civilizatia noastră, Jung descoperă „de fapt cât de sărăciti suntem si cât de jos am ajuns.” Îndepărtati de această lume mitică si simbolică, nu mai suntem îndreptătiti „să ne considerăm la noi acasă”. Să ne amintim că „a ne simti acasă în această lume” era functia filosofiei si după Hegel. Un mod consolator al omului de a privi lumea, în adânc religios si poematic, căruia îi corespunde o realitate simbolică. Spirite sfâsiate, trăind drama precaritătii omului, a omului alunecat din lumea sa, îsi întind antenele spre această realitate, mai întâi în exterior, ca apoi, interior, să se scufunde poate în milenarul Sine.
Poeta Mariana Zavati Gardner se află în călătorie împreună cu acestea.
|
Dumitru Velea 6/5/2011 |
Contact: |
|
|
