Interferentze : „La taifas” si arta de a fi mamă
„La Taifas” este titlul cărtii de la Editura Polirom 2010 scrisă de Aurora Liiceanu, doctor în psihologie. Cartea cuprinde o culegere de povestiri întâlnite în cazurile medicale sau auzite din afară. Nu figurează niciun nume real, păstrându-se astfel confidentialitatea impusă de meseria de psiholog.
Aurora Liiceanu are darul scrisului. Tot ce povesteste este palpabil, real, cursiv si convingător, iar lectura cărtii este nu numai o plăcere, dar si o lectie de viată.
Nu voi face cronica volumului, sunt doar o cititoare pasionată, nu si bun cronicar. M-am oprit la această lectură ca un pretext pentru a scrie despre calitatea de a fi mamă, subiect care m-a frământat de-alungul vietii.
Este, în carte, o povestire intitulată „Femeie sau mamă”, în care sunt redate frământările unei tinere femei divortate care trebuie să aleagă între a fi total dedicată copilulului, sau a-si trăi dragostea cu iubitul apărut în viata ei. Compromisurile merg până la un punct si autoarea punctează foarte bine zbuciumul acestei femei. Deznodământul povestirii loveste: femeii, la serviciu, i se anuntă că a fost un accident mortal. O clipă ea ezită să întrebe cine a murit: copilul sau iubitul? Si aici intervine psihologul Aurora Liiceanu care pare a pleda pentru existenta unui „destin”, explicând cum viata a scutit-o pe această femeie de dilema alegerii: iubitul a fost cel care a dispărut.
Pornind de la dualitatea „femeie-mamă”, am extins cadrul gândirii mele la dualitatea „mamă-profesionist”, întâlnită des în zilele noastre. Fie că e vorba de femei care lucrează în domeniul artei sau al stiintei, ele îsi vor consuma numai parte din timp cu copiii, cealaltă fiind dedicată profesiunii.
Una din povestirile din carte se referă la o întâmplare personală a autoarei. Contextul în care se petrece faptul este cel în care autoarea, cum spuneam doctor în pishologie, studiază pe de o parte relatia individului cu timpul (relatie pe care în mod tragic boala Alzheimer o alterează total), pe de alta relatia omului cu spaimele. Si, dând exemple, vorbeste si de o zi în care, obosită, a căzut seara într-un somn adânc. La un moment dat l-a auzit pe fiu spunându-i să se trezească, fiind ora de plecat la lucru. S-a sculat buimacă, a făcut mecanic gesturile de a se spăla si îmbraca si, când să iasă pe usă, fiul a oprit-o si i-a spus că fusese o simplă glumă, că era încă seară si se poate culca la loc. Ceea ce vroia să demonstreze autoarea era că spaima de a întârzia la serviciu i-a luat judecata si nici n-a observat că era întuneric afară.
Mie însă altceva mi-a atras atentia: gluma copilului mi s-a părut nefirească si am încercat să mi-o explic. Nu cred că un copil care simte din plin dragostea mamei, chiar dacă mama are o profesiune, este gelos pe meseria ei într-atâta încât să facă o asemenea glumă. Aici manifestarea copilului demonstrează, cred eu, nu numai gelozia pe meseria mamei, dar si frustrările pe care le are copilul din cauza acestei meserii.
Departe de mine de a o „judeca” pe autoare dacă a stiut sau nu să balanseze datoria de mamă cu cea de psiholoagă sau scriitoare. Am avut si eu această dilemă si tocmai pentru că am suferit, copil fiind, de faptul că mi s-a părut că mama mea n-a stiut să facă acest balans, neglijând aspectul matern în favoarea celui profesional (nimic rău în asta, nu?), am încercat, ca mamă, să-l fac pe fiul meu să simtă că profesiunea nu a concurat niciodată cu datoria mea fată de el. Am găsit în toate ocaziile în care eram solicitată pe plan profesional compensatii pe care el să le simtă si să le aprecieze.
Dar poate că autoarea acestei cărti nu a reusit să facă acest lucru cu propriul ei fiu. Repet, nu am calitatea de a-i „judeca” pe altii, nimeni nu poate si nu trebuie s-o facă. Suntem cu totii la acelasi nivel, n-avem niciunul dintre noi pozitia „superioară” care ne dă dreptul sau perspectiva necesară acestui gen de judecată. Putem însă observa. Si am legat observatia de după lectura cărtii cu una recent făcută de mine tot privitoare la Aurora Liiceanu si fiul ei. Tocmai fuseseră cele 2 catastrofe în Japonia, când am citit în ziarul „Adevarul” online un articol despre fiul Aurorei Liiceanu, care se întoarce în tară după 15 ani de muncă la o bancă în Japonia. Faptul în sine nu e semnificativ: cineva se întoarce în tara lui din cauza unei situatii catastrofice. Ceea ce m-a uimit a fost că cea care a înstiintat ziarul pentru ca noutatea să fie dată publicitătii a fost mama acestuia, Aurora Liiceanu. De ce? N-ar fi putut rămâne totul în anonimat, cum au rămas faptele de erosim si compasiune pentru japonezi ale altor tineri români, rămasi acolo tocmai ca să ajute?
După lectura cărtii m-am întrebat dacă gestul de a-l „publiciza” pe fiul ei nu a fost făcut de Aurora Liiceanu tocmai pentru a compensa niste frustrări ale fostului copil. Cine poate sti? Meseria de mamă nu e usoară nici chiar pentru o femeie doctor în psihologie! Dar copiii, indiferent de perceptiile sau de frustrările lor, stiu că dragostea de mamă e omniprezentă.
Cartea m-a încântat si o recomand celor care se delectează cu instantaneele vietii cotidiene.
Toronto / Mai 2011
|
Veronica Pavel Lerner 5/25/2011 |
Contact: |
|
|