De la Bulzesti citire : Apocalipsa, în varianta de mâine
Zi de zi, pentru a fi cu ochii în lume, dar mai ales pentru a fi informat, privesc la televizor, ascult un post de radio sau răsfoiesc unul sau altul dintre tabloidele încă reavăne, gata să îmi mânjească degetele cu cerneală. Si asta nu ar fi mare dandana! Săpun, slavă Domnului, este! Apă, la robinet, mai limpede, mai cu rugină, dar este! Asa că, fără prea mare efort, în măsura în care vrei să fii sănătos, te speli si mâinile îti sunt iar curate. Plumbul, otrava nevăzută din cerneală, se duce pe apa sâmbetei. E, nu chiar pe-acolo, câtă vreme circuitul existentei noastre înseamnă, în mare parte, recircuit. Apa mea reziduală e captată, mai la vale, de o institutie, să-i zicem, primăria cutare, (în al cărei statut de functionare stă grija fată de om!) primărie care ti-o toarnă din nou, val –vârtej, pe gât că vrea, domnule, parale! În ziua de azi, mai ales de bani, foame mare! Mă întorc la cuvânt. Nu fiti asa de pretentiosi, nu despre cel Biblic e vorba, ci de cele de mai sus, „circuit” si ,,recircuit’’, în care, chior să fiu si tot nu pot sări peste grupul de litere „c”, „i”, „r”, „c”. Fără ghilimele, virgule si o idee mai alăturate, adică puse în rândul lumii, literele, bineînteles, (stiintific s-ar chema într-o logică a limbajului) si spectacolul e la el acasă. Nu vă grăbiti, nu e pe gratis! Plătim cu vârf si îndesat. „Lucru dracu, bă nene!”, vorba lui Mos Gogu, unul de pe la mine din sat, „e că circul noi l-am vrut, noi îl avem! Iar după aceea, ce să mai zici?!”. Problema se complică rău, dar rău de tot, când, vorba aceluiasi gălbejit, fără dinti si cu gândul dus la streangul deja pregătit în podul casei,: „vai de mamă de om, când alegi până culegi!”. Doamne fereste! Piei, satană, si lasă-ne măcar nădejdea, că ea, nădejdea, nu e de la pământeni, ci de la Cel de Sus, îmi zic si eu cu gândul la un alt fel de mâine.
Cine mai are încă gramul de minte dat de Dumnezeu (restul cică ar fi un fel de materie bună de pus în tigaie), gândeste, cine nu, pune de o mămăligă si întinge cu cocolosul în obiectul sugerat, că timp, după aceea, de înghitit în sec, slavă Domnului, patru ani, berechet!
Acum, de ce să nu fiu sincer, cam fac din tântar armăsar, invocând otrava din cine mai stie care jurnal intrată, prin buricul degetelor, în sufletul omului. Lumea nu prea mai citeste. Mos Gogu, cu jurnalul adus de postas, minus, fără voia sa, din pensie, aprinde focul, câtă vreme gaz ia dacă ai de unde!
Ce ne facem însă cu imaginea si trăncăneala (vesnicul fel de a bate câmpii), de pe micul ecran, unde otrava are si nuantă (,,Filosofia nuantelor’’ - Tutea) si culoare. Făcând abstractie de gânditorul român, nu mă judecati gresit! Semantica celor două cuvinte, chiar tautologie dacă ar fi, tot ar spune ceva. Ba chiar mai mult decât vă închipuiti. Nu degeaba se zice: ,,ati prostit poporul cu televizorul”, iar de aici telembizarea, ca maladie cu formă de manifestare, la nivel national, nu este o glumă. „Lucru dracu în casa popii!”- îmi zice iar Mos Gogu, „câtă vreme nu mai e vaccinul. Pe vremea mea, când dădea boala în tine, venea unul, Gorici, făcut sanitar pe front, îti arunca, din pragul usii, o seringă plină cu penicilină, în cur, si te vindecai. Toti, de toate! Mai putin ăia, îi stii dumneata, activistii, securistii... Ai focului, dar nici că se îmbolnăveau de ceva! ( La Lilieci, Marin Sorescu). Astăzi, nici ierburile nu mai dau rezultate. Faci un ceai si... neam! Doar te umfli în burtă. L-au otrăvit si pe ăstea! Peste tot, otravă!” Otravă, îl aprob si eu, până si în sufletul omului, numai că, el, omul, este si producătorul si negustorul. Culmea, inconstient, si consumatorul! Circuitul (circ-uitul) în forma sa naturală sau în alt fel, tot circ se cheamă!
Să nu credeti că sunt atât de ipocrit încât să mă excud din lantul anterior expus. Gluma lui Caragiale ,,ori toti să trăim, ori toti să muriti”, în cazul de fată, e bună cât să mai facem haz de necaz. Si asta în măsura posibilului. În rest, doar streanguri pregătite în podul casei si punere pe gânduri! Pentru că tot am rostit cuvântul „gînd”, mă instalez în el, (,,din ce este cel mai mult gândul este”- Socrate, concept cu greutate pentru care nici măcar Albert Einstein nu a găsit o formulă matematică de exprimare) si dau o clipă fuga la începuturile decăderii umane. Evident în Biblie, însă nu la izgonirea din Rai, întâmplare ce vine să exprime si să explice în acelasi timp, conceptul de existentialism formulat în secolul trecut (în special de către Jean-Paul Sartre), ci în capitolul Cain si Abel. Chiar dacă, să zicem, tot omul cunoaste povestea, o reamintesc fie si numai pentru împrospătarea memoriei.
„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată si a născut pe Cain” (...)A mai născut si pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar” Ambii au adus lui Dumnezeu o jertfă pentru viată (sau una pentru păcat, cu sau fără constiinta lui. Încă nu se stie!). Jertfa celor doi, evident diferită, (Cain, lucrător al pământului, a adus o jertfă de bucate din roadele lui, ale pământului, Abel, păstor, adus o jertfă din oile întâi născute), nu este privită în acelasi fel de către Dumnezeu. De aici, din această pildă a unei inegalităti de tip moral, (să nu vă imaginati că as vrea să reinventez comunismul!), mai întâi mâhnirea, apoi frământarea (în ziua de astăzi, frustrarea, etc), si, în ultimă instantă, omorul. Prima crimă din istoria omului si, cred eu, prima cădere din îndumnezeire, cădere ce stă sub semnul întrebării lui Dumnezeu către Cain: ,,unde este fratele tău Abel?”. Cu alte cuvinte, într-un plan mai pământean, unde este aproapele tău, omule? Surprinzător însă, pentru oricine îsi apleacă mai mult fruntea asupra textului, este faptul că Dumnezeu nu-l pedepseste imediat pe criminal. El are răbdare si speră că omul va fi om.
A doua cădere a noastră vine din nerecunoastere, din minciună, din lipsa de responsabilitate sub acest ,,Nu stiu” si fals si ipocrit si perfid etc. <Cum era si firesc, când responsabilitatea pentru aproapele tău stă sub semnul unui ,,nu stiu”, cu alte cuvinte sub semnul indolentei, nepăsării si mai ales a minciunii, iar glasul sângelui să strigă, vrei sau nu, pedeapsa! ,,Acum blestemat esti tu, izgonit din ogorul acesta, care si-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău.”
Nu este cazul să mai nuantez acest ,,nu stiu”. Îl gustati, (dulcea otravă!) înconstient, de la tribună, de la cine mai stie ce întâlnire cu alesii , dar, mai ales, îl savurati seară de seară, de pe ecran, spus în fel si chip: nu eu, ci el, nu noi, ci ceilalti, nu noi, ci toti (mai ales când vorbitorul e de pe tarâmurile neoliticului) etc. Cu alte cuvinte nu noi, ci poporul, pentru că el, săracul, poporul, ca notiune, concept, chiar si la o analiză mai riguroasă, tot gol de continut e! Iar de aici, din lipsa de continut, spânzură dacă ai pe cine!
Înainte de a-mi pune singur streangul, că doar asta mi-a mai rămas, ca nu cumva să ajung năuc pe lumea cealaltă (oricum nu stim de unde venim si încotro o luăm, dar mai stii că mă ia ăia la rost?!!), mă întreb:
1. dacă obrazul celui de la tribună, celui pus în pagina de ziar, celui de la radio sau de pe micul ecran, drept ,,personalitate”, a devenit mai gros decât soricul porcului scăpat netăiat la primul Ignat? Întrebarea e valabilă si pentru cei ce o fac.
2. dacă nu cumva ar trebui reînviat Gorici, sanitarul de pe vremea lui Mos Gogu, si seringa lui? (Doamne, fă o minune si pentru noi, păcătosii! Poate ne-o mai veni mintea la cap!)
3. În conditiile re-circ-ulării, dacă a mai rămas ceva din mine, omul căzut din dumnezeire?
Mda! Greu de răspuns, mai ales la ultima întrebare si mai ales când ,,oglinda retrovizoare a unui eu” (ca să amintim de AMURGUL ZEILOR... OLOGRAFI – Marian Barbu, Ed. SITECH, Craiova, 2011), versativ, mai tot timpul, îmi refuză imaginea. Greu de răspuns si câtă vreme oamenirea ar număra vreo 6,5 miliarde, însă în ea, Oamenii mai rar. Pe alocuri, chiar neam! Adică, de niciun fel, ca să le întelegeti oful si ăstora de pe la mine din sat. Dar mai ales greu, câtă vreme Apocalipsa e în noi si o trâmbităm care mai de care si pe unde apucăm.
|
