De vorbã cu Ben Todicã
UN PRIETEN PLANETAR
Interviu de Veronica Balaj
Veronica Balaj: BEN TODICÃ ESTE UN PRIETEN PLANETAR, dacã parafrazãm pe un alt roman de acelasi tip... pe dl Lucian Hetco, directorul revistei ”Agero” din Stuttgart.
Ben realizeazã emisiuni de radio si televiziune în limba românã în
Australia. Voluntariat, pasiune, perseverentã în relatia cu tara.
O
face din dragoste. Alt pret nu cere.
Publicã în lumea largã pe orce confrate întru culturã, face parte din
comitete diverse, din colectivul de redactie al revistelor de limba
românã din multe pãrti ale lumii, realizeazã filme documentare, scrie cartea sentimentalã, cãrti de afectiune pentru locurile natale,
Banatul montan, Ciudanovita.
Ne putem concentra doar asupra unora dintre preocupãrile sale si
doar,,, secvential. Are o activitate frecventã, divers ferventã
si diversã.
Ca orce român onorabil plecat departe, îmbogãteste imaginea tãrii
cum poate el mai bine.
De unde începe drumul spre lumea largã? Pentru fiecare român care a hotãrât sã plece din tarã, existã o hermeneuticã interioarã, o stilisticã a sentimentelor proprie doar lui. A fost curaj, a fost si disperare desigur, a fost si revoltã dar, se mai adaugã acel ceva personal, care coloreazã special orce mãrturie. La asta vrem sã te referi.
Ben Todicã: Mama, Dumnezeu s-o ierte, ne citea povesti, în special duminicã seara, când era si tata acasã. El lucra, de obicei, noaptea si pleca de la opt seara de acasã. Povesti cu zmei si feti frumosi care plecau în lume în cãutarea adevãrului si a vietii vesnice. Mi-aduc aminte cã de la noi, de la scoala din Ciudanovita plecaserã câtiva copii, din clasele mai mari pe jos, peste dealuri si vãi, pânã la Resita. Sã tot fie vreo 30 de kilometri.
Deveniserã eroi peste noapte. Toti copiii din scoalã îi admirau uitând de pãrintii rãmasi acasã îngrijorati, care sufereau. Dupã ce militia i-a adus înapoi, directorul scolii, domnul Sperlea Dorel, i-a purtat din clasã în clasã cu pancarde legate de gât pe care scria: “Cine face ca noi, ca noi sã pãteascã.”
Eroul cred cã m-a împins, si setea de cunoastere: “Spune-mi ce poveste ti-au citit pãrintii în leagãn si-ti voi spune cine esti.” Eu am fost un spirit independent de mic. Pãrintii fiind mai simpli m-au lãsat liber si fiindcã nu am învãtat prea bine la scoalã, nu am reusit sã învãt frica fatã de sistem, grãtarul prin care esti lãsat sã vezi lumea, sã te conformezi. Am crezut cã pãmântul e liber si cã-l poti oricând cutreiera. Mai târziu, dupã scoala profesionalã si liceu, când am intrat în productie, în lumea realã, am realizat ce închisi suntem fatã de lumea dinafarã. Cã pãrintii mei si întreaga familie n-au nici o sansã sã ajungã vreodatã în strãinãtate. Fapt pentru care, ca o împãcare cu mine si spiritul meu, în timpul serviciului militar de la frontierã am trecut granita în Iugoslavia si am avut un schimb de tigãri cu grãnicerul sârb. Acum puteam muri, cu gândul împãcat, cã unul din familia noastrã a fost în strãinãtate. Cred cã Dumnezeu s-a prãpãdit de râs când a vãzut asta - si a fãcut-o de multe ori de-a lungul vietii mele.
Ciudanovita a fost un loc propice de a visa. Cred cã a fost o tarã în tarã. Este într-o vale adâncã în Muntii Poiana Ruscã si ca sã zbori din ea trebuie sã înveti sã dai din aripi puternic. Probleme cu nivelul de trai nu am avut. O duceam bine. Eram multumit, eram un bãiat sãrac si când esti sãrac multe lucruri nu-ti trebuie ca sã fii fericit.
De unde începe drumul spre lumea largã? De la primul clopot al bisericii din satul natal Iezer, care m-a ridicat la vârsta de trei ani din colbul curtii pe coserul cu porumb ca sã vãd de unde vine sunetul. Acest sunet mi-a trezit interesul de a cunoaste, de a descoperi. Mi-a stimulat curiozitatea. Pãrintii mei munceau pãmântul de dimineatã pânã în noapte ca sã-si plãteascã impozitele, nu au avut timp sã se ocupe de mine, asa cã s-a ocupat Dumnezeu - la care mama m-a învatat sã mã rog de mic. E foarte important sã înveti sã nu fii singur. Aceastã amorsare a curiozitãtii, a dorintei de a cunoaste a fost primul pas în cãlãtoria vietii mele.
V.B.: Tot în ideea unei coloraturi de viatã trãitã pe cont propriu în spatiu nou, geografic si cultural, întreb, care a fost prima întâmplare care te-a marcat, în noua conjuncturã? Mai întâi ai fost în Italia... Sã reiei descrierea acelei experiente ar fi o paginã foarte interesantã. Chiar te rog sã o rescrii... acum.
B.T.: Magazinele pline de bunãtãturi, lux si luminã, ca apoi sã descopãr cã toatã acea strãlucire si abundentã e doar o iluzie a libertãtii. Sã descopãr cã dupã un an de occident m-as fi întors acasã cu drag, si am cunoscut multi ca mine în câmpurile de refugiati din Italia, însã frica de ce ne astepta la reîntoarcere, ne-a obligat sã ne continuãm drumul. Ce libertate e aceea fãrã cei dragi, fãrã culturã, obiceiuri si cunoscuti. Boabele de porumb fiert cu zahãr la Mos Plesa, în cârdul de copii seara langã sobã la glume si povesti, nu poate fi bãtut de toate bomboanele vestului.
Da, este civilizatie în vest, însã esti singur. Totul e condus de bani si multi îti vor spune (si aceasta e deviza), cã dacã ai bani poti sã ai tot ce-ti doresti. Si asta fac toti în vest: muncesc, câstigã bani si îsi umple casa cu lucruri pe care trebuie sã munceascã sã le achite si când vor termina, vor realiza cã moartea le bate la usã si ei nu si-au trãit viata. Ei au muncit, au stat la serviciu, iar lucrurile s-au învechit acasã. Au "robotit" 11 luni pe an, s-au dus în concediu o lunã, dacã au putut economisi, pe un plan organizat de altii si au vãzut ce le-au oferit altii. S-au întors acasã si-au luat-o de la capãt - tot singuri. Totul e kitch în vest, totul e fabricat, e o iluzie. Chiar si credinta e controlatã de bani. Era mult mai multã credintã acasã în opresiunea sistemului totalitar decât în occidentul plin de biserici si secte. Acasã, pentru cã era ignoratã de stat, lumea se ruga în felul ei, liber si natural, mostenind de la pãrinti nealteratã forma. Era sufleteascã. Rugãciunea era pioasã si din adânc. Ea nefiind în circuitul de consum, nu putea fi alteratã.
Acasã îti spuneau sã muncesti, te biciuiau, si pe seama lor fãceam glume în grup. În vest nu am vãzut oameni râzând înãbusit si cu poftã, toti sunt falsi pentru cã râsul a devenit parte din meniu. Aici esti constrâns de abundenta pe care trebuie sã o achiti, ea te trimite la lucru, ea te biciuie, te izoleazã, dar ai dreptul sã tipi deznãdãjduit, însã nu te aude nimeni. Proteste, demonstratii, tot felul de scheme politice etc... Jocul cu dusmanul vizibil e mult mai liber decât cu cel invizibil. Îti zâmbesc în fatã politicosi dar ce se ascunde dupã zâmbet numai ei stiu, si de multe ori nimic pentru cã e parte din meniu. Sotia se consumã de câte ori iesim afarã cu elegantã însã mereu o domolesc spunându-i ca nu o vede nimeni. Aici toti sunt preocupati de ei însisi. De aceea majoritatea merg la biserici - cã au unde sã facã paradã. Momeala în capitalism este senzatia de împlinire -însã gândeste: dacã nu ai cui sã arati aceste investitii, ele sunt inexistente. Occidentul curge, e plin de lucruri dar le vãd doar sãracii, doar cei care stau pe mal.
Sigur, acum..., libertatea e, cum spune englezul: în ochiul privitorului. Câte moase, atâtea libertãti. Sincer - parcã aveam mai mult timp de noi atunci, ca acum.
V.B.: Ajuns în Australia, ai fost întâmpinat cu bucurie si sustinut de români sau de oricare persoanã la care ai apelat? Vrem povesti trãite... Poate vor fi exemplu sau regulã pentru altii...
B.T.: Când am ajuns în Australia nu ne astepta nimeni. Am fost cazati în lagãrul de refugiati, de viitori noi australieni. Aici ne era pregãtitã tranzitia în noua societate. Aveam casã si masã, un mic ajutor financiar pentru a ne cumpãra strictul necesar si cursuri de limba englezã gratuite. Statul australian e foarte bine pus la punct cu integrarea. Sigur ei te învatã cum sã-ti cauti de lucru si chiar te introduc în final. Norocul meu e cã am avut un coleg cu care venisem din Italia, Iulicã, azi poetul Iulicã Tenea, care e o fire mai aventurosã, cã dacã era dupã mine, eu poate as fi rãmas în lagãr toatã perioada de pregãtire, asa cã datoritã lui am stat în lagãr doar o lunã. El a sunat câteva organizatii comunitare românesti si le-a cerut ajutor si prin ei am ajuns sã-mi gãsesc de lucru la Philips unde l-am cunoscut pe Corin Izvernariu, azi Reverend Corin John Izvernariu, care era de lângã Oravita, din pãrinti credinciosi si acesta m-a ajutat sã fac primii mei pasi în sistemul australian. El si sotia lui Helen, suntem prieteni de 31 de ani, ne vedem si sunãm sãptãmânal, mi-au dat bani împrumut sã-mi cumpãr prima masina, m-au ajutat sã-mi închiriez o garsonierã si m-au introdus la multã lume în comunitatea românã din Melbourne. Ce înseamnã sã vii de pe aceleasi meleaguri! Aici existã o traditie printre noii veniti: ei te ajutã pe tine asa cum ei au fost ajutati la rândul lor si asa vei face si tu mai departe. Am ajutat multe familii de români. Mã contactau unii chiar din lagãrul de refugiati din Italia, înainte de a ajunge aici si azi sunt cu totii mersi bine la casele lor.
Imigrarea de azi din România în Australia e o altã afacere, nu mai are statutul de refugiat dinainte de "libertate", e doar o schimbare de domiciliu. Te duci la ambasada australianã, le ceri o vizã de lucru si dacã îndeplinesti punctajul vii si-ti cauti de lucru.
V.B.: Filmele tale documentare despre România, au fost premiate si în tarã, sunt acolo punct referential, chiar ele un document trãit, cum a început aceasta preocupare? Stiu cã în tarã ai fost participant la un “Cineclub,, ceva, ceva ai dus cu tine de aici acolo, dar asta nu însemnã cã era destul pentru a reusi,
B.T.: Da! Am adus cu mine filmul european. Când am ajuns în Australia am fãcut un filmulet de 20 de minute, LABIRINT ca sã-l folosesc ca prezentare la interviuri, si cei care îl vedeau comentau cã e stilul de film francez, sigur învãtasem de la maestrul François Truffaut în scoala româneascã de film sã folosesc camera ca stilou, mereu în miscare si asta m-a facut sã fiu mândru. Cineastii din anii '8o din Australia foloseau strict stilul englez si american de imagini statice, care nu obosesc ochiul spectatorului si aveau dreptate cã nu obosesc, însã în majoritatea lor nici nu vorbesc. Era ceea ce spunea Sir Alfred Hitchcock, maestrul suspansului: teatru filmat. Filmuletul nu i-a impresionat pe australieni în ciuda efortului meu de a fi cât mai revolutionar. A trebuit sã treacã 25 de ani ca stilul folosit de mine sã fie acceptat ca limbaj comun introdus nu de mine ci de Steven Spielberg, Quentin Tarantino, Brian De Palma, Martin Scorsese si Wes Anderson.
Filmele mele rãmase în tarã se pare cã s-au pierdut dupã revolutie. Din fericire am gãsit doar douã la fosta Casa Pionerului din Oravita unde am predat filmele si foto când am fugit din tarã: Cheile Nerei, 16 mm color si Banat Uraniu 25, 16mm alb negru, în rest nimeni nu stie nimic - cicã a fost revolutie, s-a furat, s-a dat foc etc. Cineclubul Apollo Film al Exploatãrii Miniere Banat, Oravita a dispãrut. Cine stie? Poate cã cineva le are pe undeva. As da orice sã le gãsesc.
Ce am adus din România? Am adus toatã experienta mea pe care o împãrtãsesc cu românii din Australia prin programul de televiziune în limba românã al ch 31 arctv Melbourne si prin You Tube cu românii din întreaga lume. Pasiunea pentru film a început din fragedã copilãrie, însã primul film a apãrut odatã cu primul meu aparat de filmat pe la 15 ani. Am crescut si învãtat singur fiind permanent ucenic în cabina de proiectie a cinematografului din Ciudanovita. Nu am stiut de posibilitatea de finantare si educare pe care o oferea sindicatul român cu cinecluburile decât mai târziu în viatã la Bocsa Românã, la UCMMA. Eram elev si duminica o vizitam pe sora mea, Mariana la Timisoara care avea un prieten student la Politehnicã. El era membru la cineclubul institutului. Aici am vãzut pentru prima oarã un studio de film. Ce îmi aduc aminte bine e pasiunea cu care îmi vorbea studentul despre modificarea unui aparat de proiectie, în lucru deja, în fata noastrã, pentru prezentare si realizare de film a imaginilor în relief (3D tridimensional). Eram fascinat. Nu îmi puteam lua ochii de la aparate. Erau douã pelicule de 16 mm care rulau una langã alta, aliniate la o distantã de 7 cm. Nu voiam sã mã desprind de acel loc, si de la el am aflat de existenta celui mai mare cineclub din tarã, CINECLUBUL CFR Timisoara.
Câteva drumuri mi-au trebuit la Timisoara pânã am gãsit într-o searã cineclubul CFR deschis si asa am ajuns sã-i cunosc pe fratii Dragos, pe domnul Sandu Dragos. Stiti cum se recunosc pe stradã de la distantã oamenii care lucrau la cãile ferate? - Înegriti de fum! Tot asa arãtau si fratii Dragos pentru mine: Developati în Revelator. Ca sã developezi un film era nevoie de vreo 12 chimicale care se obtineau umblând prin tarã pe la diferite combinate chimice apoi sã le combini în laborator si sã le transformi în solutii lua timp si mãiestrie. (Când mã gândesc acum la otrãvurile puternice pe care le cãram ca tânãr pe drumurile tãrii, mã cutremur. Puteam otravi un oras cu ele. Ce supunere oarbã aveau în ordinele partidului, pe care le cãram, de mi le dãdeau.) Stând în laborator de ani de zile sub vaporii de chimicale te decolorezi, îti pierzi din contrast un pic- c-am ca Michael Jackson, erau DEVELOPATI fratii. De la ei am aflat de sindicat si de ajutorul pe care mi-l pot da ei ca sã pot face film si sã particip în competitii. Singur ca independent nu mã puteam înscrie sã particip la Secventa Timiseanã, (festivalul cineamatorilor din tarã). Asa am ajuns sã realizez 3 filmulete de 3 minute jumate la Bocsa. 1. Muncã voluntarã la Grãdinita de copii a fabricii UCMMA, 2. Intrarea trenului de cãlãtori în gara Bocsa Montanã si imagini din tren spre Resita, si 3. Moment poetic în care doi tineri se gãsesc în cimitirul din spatele gãrii din Bocsa Românã vizitându-si bunicii cu flori. Ea si el au fost recrutati din rândurile de elevi ai liceului din Bocsa. Acesta era al doilea film artistic din viata mea de tânãr cineast. Primul fiind “Copilãrie”, realizat la Ciudanovita cu care am luat câteva mentiuni.
Ceea ce vreau sã arãt prin aceastã poveste este faptul cã eu am fost un cineast independent si doar dreptul de a participa în competitii m-a fãcut sã mã înscriu la o institutie de stat cu program. Acest lucru m-a ajutat în vest sã nu simt cã trebuie sã mã adaptez la vreun sistem eu continuând sã rãmân toatã viata un cineast, sau un artist independent. În tarã toate premiile pe care le-am luat pentru Cineclubul Apollo, (Studioul Apollo Film Prezintã a fost înfintat de mine de la 15 ani ca desen animat al unei rachete în jurul pãmântului si apoi cãrat si dat Exploatãrii Miniere Banat), din Oravita si pentru Casa Pionerului din Oravita au scenariile si subiectele (temele) alese de mine, conducerile fiind interesate doar de premii.
Pânã azi eu am continuat sã fiu interesat doar de realizarea lor artisticã, nu de premii, faimã sau bani. Am mers pe drumul meu de mic copil. Este dansul meu cu lumea si viata si sigur Dumnezeu. Ce am descoperit în amândouã lagãre, cel comunist si cel capitalist e cã nu poti fi un artist total si sincer decât singur, independent de industrie si finantatori. Cu exceptia REBELULUI, care si ãla merge doar pânã într-un loc - nu se împlineste TOTAL. Cenzura si posibilitãtile de finantare sunt un obstacol si în vest doar sub o altã formã. Nu stiu dacã stiti, sau dacã ati observat cã în tãrile saxsone nu sunt revolutii sau artisti care sã lupte prin arta lor împotriva nedreptãtii asa cum sunt în alte tãri si asta e datoritã sistemului lor de control supersofisticat evoluat de-a lungul anilor. Dau un exemplu din Australia, din lumea cineastilor independenti. Australia Film dã anual fonduri pentru 10-15 filme documentare. Pentru realizarea unui film de 50 de minute esti finantat, sã zicem, cu 500 de mii de dolari. Aplicanti sunt cu sutele. 10 aplicanti reusesc iar restul sperã ca la anul sã reuseascã ei, si asteaptã cuminti în culise sperând. Imagineazã-ti cã dacã ai un scenariu suspicios niciodatã nu vei avea sansa sã fii aprobat, deci nu-l scrii. Si sã zicem cã esti aprobat acum, faci o orã de film, si când vei mai avea norocul sã mai fii aprobat încã odatã? Poate în doi, sau 10 ani si te trezesti cã toatã viata s-a scurs si poate dacã ai norocul faci trei sau 5 filme documentare. În comunism aveai 10 documentaristi cu o experientã si filmografie bogatã, de invidiat. În Australia ai o sutã de documentaristi fãrã filmografie, despre care nimeni nu va vorbi vreodatã. Pãi eu m-as sugruma dacã ar trebui sã astept ca ei ani de zile ca sã fac un film. Pãi! Duceti-vã de-a dura, Doamne fereste-mã! Din acest motiv eu lucrez independent si voluntar, mã finantez singur, am control total si prezint filmele gratuit în toatã lumea. Fac film continuu, de o viatã, si mor fericit cã am cãutat si împãrtãsit lumea asa cum am vãzut-o, am pipãit-o, cu ochii si sufletul meu de om pasionat de film, fãrã sã astept ca un câine în lant, sã mi se arunce un ciolan. Pãi eu îmi caut LIBERTATEA! Nu? Acest lucru se întâmplã în toate formele de artã. Sistemul e foarte bine controlat. Chiar mai bine decât în comunism. Arta nu dicteazã - propune. E ca o adiere de vânt care se strecoarã printre flori si le deschide petalele.
A face film e o cãutare, iar în vest nu am gãsit rãspunsul, deci - CAUT ÎN CONTINUARE.
V.B.: Descrie-ne te rog camera de montaj, filmarea în locuri speciale pentru tine, exotice pentru noi. Vrem sã te însotim la câteva filmãri, prin rememorarea lor de cãtre tine.
B.T.: Camera de montaj..., am dormit nopti în sir pe masa din camera de montaj. Montajul filmului e un proces lung si complex cu care cresti si tu odatã cu aluatul fructului tãu. Numai cel care monteazã un film poate sã-l vadã în sute sau chiar mii de versiuni din care doar una sau douã ajung la public si din miile astea doar una e piesa supremã si aia poate sã nu ajungã la public din cauza saturatiei tale. Esti înconjurat de peliculã, hainele miros a emulsie chiar si buzele în gurã au gust de bromurã de argint sau acetonã, de la atâtea lipituri si combinatii de cadre. Mi-aduc aminte cã montam scena dintre doi frati care se certau din VISUL si era dupã miezul noptii în cinestudioul din clãdirea Clubului 7 Noiembrie din Ciudanovita când, deodatã se aud bãtãi puternice în usã si voci care strigau deschideti usa..., militia..., deschideti, si am deschis. Într-adevar era militianul cu câtiva paznici care auziserã de afarã tipetele copiilor în noapte si au venit sã-i salveze, au crezut cã e violentã în interiorul clãdirii. Si-au cerut scuze dupã aceea si au plecat respectuos, stiind cã lucrez pentru sindicatul poporului.
Întodeauna Muntii Ciudanovitei, asa le zic eu, ei sunt de fapt dealuri înalte cu creste stâncoase, au fost locurile mele de filmãri. Aici am compus scenele maiestoase din DRUMUL NOSTRU si tot aici am înscenat marea bãtãlie din filmul VISUL folosindu-mã de concursul a peste 25 de copii, bãieti si fete din clasele primare, plus echipa de filmare. Nu-i un lucru usor sã-i iei de acasã pentru o zi, sã ai grijã de ei, sã le asiguri hrana si sã-i organizezi cu echipament de rãzboi, cãlare pe crengi cu sãbii de lemn si arcuri cu sãgeti din lemn de alun, pe care si le-a improvizat fiecare cum a putut, sub îndrumarea mea. Dar ce-l mai important aici a fost vointa si credinta lor în realizarea acestui film care ne-a adus nouã ciudanovitenilor si orãvitenilor locul trei pe tarã, medalia de bronz, si alte trofee. Sunt aceste locuri într-adevãr mirifice.
Sau ce loc poate fi mai exotic decât sã filmezi din submarin bariera de corali din Australia, sã filmezi rãsãritul soarelui la patru mii de metri altitudine în Muntii Yo Sun din Taiwan sau la sapte sute de metri adâncime într-o nisã a unui abataj minier din Lisava unde inginerul Iulian Topalã, mai târziu profesor la Institutul Politehnic din Timisoara îsi demonstra functionarea unui dispozitiv de rãpit si recuperat armãturi de lemn înzecind eficienta exploatãrii minereului de uraniu. Sã tragi linie electricã pentru reflectoare prin ploaie si vânt si sã stai într-un spatiu atât de mic si înfierbântat de luminã ore în sir în schimb de noapte si sã-i pui pe oameni sã repete operatii din diferite unghiuri de filmare si astea greu de inventat fãrã riscuri extraordinare de cãdere în gol sau prãbusire a peretilor peste noi, nu-i deloc simplu. E un adevãrat sacrificiu ca pe urmã sã fii cenzurat de echipe de protectia muncii ca ei sã nu fie penalizati la ce nereguli se vedeau în imagini care nu aveau nimic de-a face cu tema filmului, iar apoi sã ajungi cu aceastã experientã unicã în fata criticilor de film profesionisti care cred cã filmul e fãcut de o echipã si un buget Hollywoodian si încep sã-l critice si sã-l taie ca atare fãrã sã realizeze cã stau în fata unei experiente. Este ca si cum ai critica o transmisie de pe Lunã sau Marte.
Sau ce poate fi mai exotic decât sã ajungi sã filmezi un spectacol pe o scenã melbournezã a unora dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc: Tamara Buciuceanu, Alexandru Arsinel, Stela Popescu, Eugen Cristea, regizorul Dan Puican, actorul si regizorul Dan Puric etc. si sã dansezi cu fiecare pe ecran.
De fapt pentru mine fiecare film e o experientã exoticã în felul ei.
V.B.: Dar oamenii interesanti, cum aratã, în memoria ta, în întâmplãrile trãite de tine?
B.T.: Pot spune cã în comunitatea românã din Melbourne se pãtrunde cel mai usor prin posturile de radio, televiziune si prin Biserica Ortodoxã Sfintii Petru si Pavel. Adevãratii români nu fug, nu se ascund, iar sfintii la adevãrata lor valoare biblicã au fost fãcuti nevãzuti de inexistenta preotilor devotati. Devotati lui Dumnezeu. Oameni interesanti am întâlnit multi. As putea scrie un roman dar vreau sã vorbesc doar de trei. O femeie, un român si un tigan. Toti acesti trei oameni veniti din România si nãscuti români au trecut si trec neobservati pe lângã noi. Tiganul a venit în Australia cu tiganca lui si trei puradei si aici au mai fãcut sapte care au crescut si s-au însurat la rândul lor si sunt acum peste 30 de ani, cincizeci de membri care aproape toti pot fi vãzuti la baluri si alte actiuni comunitare cu caracter de ajutor unde participã si contribuie mai mult decât miile de români care se ascund. Au suferit batjocurã si ironii de la cei mici si aroganti pentru portul si culoarea lor, dar nimic nu le-a clintit demnitatea si au privit înapoi cu un zâmbet plin de maturitate crestinã la români cu care au continuat sã rãmânã.
Femeia, o mamã care a venit aici singurã, A muncit în fabricã si acasã în garaj croitorie, si-a fãcut o casã si si-a adus flãcãii din tarã, i-a însurat si i-a astâmpãrat la casele lor. Îi plãcea grãdinãritul si muzica, stia sute de cântece românesti, la sãrbãtori nationale si comunitare era inima chefului. Toti o iubeau. Era tare mândrã de românismul ei. Avea multe rânduri de costume nationale si era gata oricând sã le împãrtãseascã cu altii. Dar au fost si zile grele cã asa-i în vest. Îti mai pierzi serviciul. Într-una dintre aceste situatii am surprins-o la bisericã duminica. Se aseza pe marginea gardului de beton încercând sã vândã leustean si pãtrunjel (necunoscute în bucãtãria australianã) la credinciosii care ieseau si intrau în sfântul locas. Cineva din conducerea bisericii a trântit-o pe ea si verdeturile, strigându-i cã Iisus a spus sã nu se facã piatã din Lãcasul Domnului. Sigur femeia îi concura pe ei care aveau o tarabã la intrare vânzând lumânãri, cãrti, iconite, vederi, casete audio si video, panglici etc. Aceste ignorante fete bisericesti neîntelegând cã adevãrata îmbisericire se petrecea în dialogul dintre femeie si crestinii care veneau la bisericã pentru a fi mântuiti. Dumnezeu nu era la taraba lor din bisericã, eu îl vedeam afarã cu aceastã femeie care îsi aduna lucrurile de pe jos si pleca acasã plângând, dar cu fruntea sus. Si a doua duminicã venea din nou si se aseza pe partea opusã a strãzii bisericii si acum o goneau cei cu magazinele. Însã ea a continuat sã-i distreze la sãrbãtori cu romantele ei triste de jale si de dor dupã acasã. Sotul ei a murit la cotul Donului. Ea a murit la o vârstã frumoasã, de peste 80 de ani. A muncit pânã în ultima zi.
Pe românul Dumitru l-am vãzut de multi ani prin bisericã. Avea si el si sotia locul lor pe margine unde stãteau cuminti în rugãciune. Doar din când în când se mai ducea la catapeteasmã si prin usã iesea mâna preotului întinsã în care el depunea cu plecãciune donatia pentru pomenire. Un om subtirel cu pasi mãrunti, deasemeni doamna foarte luminoasã si cu un zâmbet aprobator treceau pe lângã tine salutându-te respectuos. Cu ocazia Hramului din anul 2000 în prezenta Înaltpreasfintiei sale Serafim Joanta Episcopul Bisericii Ortodoxe Române din Germania si Europa de vest eu am realizat un document pentru televiziune si cu aceastã ocaziie el a venit la mine si a cumpãrat patru casete video cu evenimentul, ca sã le trimitã în tarã la familie si prieteni, sã se mândreascã cu ce avem noi aici.
La câtiva ani a murit. Sotia m-a sunat sã mã roage sã-i mai dau o caseta cu Hramul. Era singurul loc unde îl mai putea vedea. Am stat de vorbã cu doamna acasã si printre altele am aflat cã Dumitru Bordeianu publicase o carte de peste 400 de pagini: “Mãrturisiri din mlastina disperãrii”. "În comunism, vrei nu vrei, trebuie sã spui si sã faci numai ce ti se ordona. Nu trebuie sã gândesti, nu trebuie sã judeci, vointa si libertatea nu mai existã. Iar, dacã nu, pentru consolidarea puterii sunt închisori, gulaguri, lagãre, canale, deportãri, domicilii obligatorii si degradare, siluirea constiintei, pierderea demnitãtii umane, robotizarea si dirijarea tuturor actiunilor. Asa a fãcut comunismul dumnezeu." Era viata lui. Viata unui om torturat prin închisorile comuniste pentru simplul fapt cã voia sa fie LIBER. Dumitru Bordeianu este unul dintre supravietuitorii Pitestilor. Citeam si mã cutremuram. Acest om care a trecut prin mlastina disperãrii avea un aer de sfânt. Si asa îl port.
Acesti trei oameni interesanti pot fi gãsiti imortalizati în filmele mele. În ciuda viscolului si a vitezei vremurilor ei au rãmas neclintiti ca trei plopi înalti si drepti într-o câmpie.
V.B.: Mai sunt uneori nostalgii pentru locurile natale, dovadã cartea scrisã de tine ca un dar pentru cei din Ciudanovita. Ce ai mai pãstrat din copilãrie si îti este de folos si acum, acolo, departe?
B.T.: Mi-aduc aminte cã în România mâncam din castroane mari de tablã si punea mama c-am jumate în ele supã ca sã ne ajungã la toti, zama lungã, da..., dar, vai ce bunã era! Azi, în vest folosim castronele cât se poate de mici ca sã nu ne îngrãsãm, si asa obezi deja, si le umplem cu vârf de dã peste ele, însã mâncarea nu are nici un dumnezeu. Totul e plin de goliciune dar strãluceste de-ti ia ochii. Asta am observat prima datã în vest si de asta îti aduci aminte ca imigrant la fiecare masã. Cei de aici nu simt pentru cã ei au involuat odatã cu scãderea gustului natural produs de falsificarea mâncãrii.
Vorbiti de nostalgii, pãi eu si acum dupã 32 de ani visez noaptea cã sunt la Ciudanovita. Câteodatã plutesc pe un covor verde pe deasupra ei si stau întins de fricã sã nu alunec si privesc blocurile însorite si pe copiii cum se joacã în jurul lor. Când mã trezesc fug pe Google Earth si mã întristez când vãd cã Ciudanovita e acoperitã din ce în ce mai mult de buruieni, tufe, liane si surpãturi. Adicã dispare. Pe You Tube elevii de la scoala generalã au încãrcat un videoclip cu munca voluntarã. Plantat de copaci în jur, iar la intrarea în scoalã, mare mi-a fost durerea sã vãd cã soseaua principalã pietruitã cu granit acum saizeci de ani era brãzdatã de-a curmezisul de un petec de beton de vreo jumãtate de metru în lãtime, cicatrizând urât soseaua. Ce oameni lipsiti de dumnezeu, de respect si simt responsabil a dat ordin sã nu se aducã o cãrutã de nisip de la râu, sã punã pietrele la loc si sã reabiliteze drumul care tine localitatea în picioare, coloana vertebralã si cea mai importantã piesã din istoria existentei lor. Aceastã sosea este pentru Ciudanovita, Piramida Keops. Ea mãrturiseste. Umblã pe ea si citeste. Sunt o gramadã de mesaje codificate în ea prin combinatia culorilor pietrelor de granit. Era un puscãrias periculos care era adus sã ajute la datul pietrelor. Era în lanturi. Stãtea noapte de noapte si crea jocuri pe care a doua zi, cu santinela lângã el le încastra în sosea. Stie cineva ceva despre aceasta? Nu. Dacã ea dispare, dispare localitatea, dispar oamenii si cu ea istoria locurilor. E o vorba: omul sfinteste locul - nu-l batjocoriti!
Ce-am cãrat cu mine sunt povestile, obiceiurile si credinta. Ce fac multi atunci când sunt jigniti sau luati în râs, se închid repede în carapacea lor si îsi înãbusã toatã comoara pãrinteascã, în loc sã-i de-a drumul si sã strãluceascã cu ea. E în natura omului sã se lase asimilat si sã se înslãveascã. Sotiei mele i-am luat un costum national românesc si se mândreste cu el purtându-l la fiecare sãrbãtoare nationalã - ea fiind chinezoaicã. Nu vã mai fie rusine fratilor de portul si originea voastrã! Seara mã duc la culcare si mã rog cu aceiasi rugãciune cu care mã culca mama de copil. Când mã rog mama e lângã mine.
Sã stiti cã perioada comunistã e un stâlp în plus la zidirea istoriei natiunilor care au trãit-o si nicidecum un motiv de intimidare si înjosire. Mã revolt în mine când aud cã sunt folosite ca scuzã pentru situatia paralizantã în care ne aflãm. Tãrile capitaliste sunt dezavantajate ca experientã. Majoritatea bogãtasilor fug acum în China comunistã ca sã investeascã. Capitalismul s-a hrãnit din comunism, i-a tinut în onestie si odatã cu cãderea acestuia nu au mai avut nici un punct de referintã uman. Au început sã devinã mai lacomi si hrãpãreti. Si toate astea sub ochii mei. Deci un motiv în plus de a întelege viata mai bine decât ei. Când îi aud pe politicieni si pe “înteleptii din media” cum îsi dau în barbã singuri si-si înjosesc neamul, îsi înjosesc pãrintii pentru a face jocul celor care ne jefuiesc demnitatea si locul de drept din Europa si în istoria ei.
În loc sã spunã cu mândrie cã aceastã tarã a trecut printr-o experientã prin care tãrile capitaliste nu o vor avea vreodatã. Sã fim apreciati si despãgubiti cum sunt evreii care au trecut prin lagãrele de concentrare. Sã fim respectati pentru demnitatea cu care am comfruntat timpurile, tot ca ei.
Ce am pãstrat si îmi e de folos?: amintirile, bunul simt, respectul si grija pentru om.
V.B.: Vorbeste-ne despre întâmplãri trãite împreunã cu familia ta mixtã, foarte interesantã, sotia este chinezoaicã, despre prietenii pe care ti i-ai fãcut într-o climã, o geografie, un spatiu spiritual nou. Ce te atrage mai mult la modul lor de viatã, ce le dai în schimb din obisnuinta ta clãditã aici, în tarã?
B.T.: Generatia anilor '50 am avut norocul de o copilãrie fericitã si de o educatie generalã severã si bogatã, iar pentru noi românii printre celelalte natiuni din lumea treia, imigranti în Australia, e un mare câstig si mândrie. Iesim în evidentã c-am în toate domeniile si situatiile. Suntem cãutati si apreciati ca oameni harnici si priceputi. Si cum nu existã pãdure fãrã uscãturi chiar si acolo batem recordul. La fel si chinezii, foarte harnici si cumsecade. Pare exoticã o cãsãtorie cu o asiaticã însã adevãrul e cã dacã vrei sã ai o cãsãtorie trainicã si reusitã trebuie sã muncesti la ea. Douã culturi atât de diferite rezistã doar printr-o continuã negociere de idei. Suntem cãsãtoriti de unsprezece ani si ne cunoastem de 13 si împreunã avem doi bãieti si o fatã. Ne-am cunoscut târziu în viatã si ca atare cu o fundatie solidã în tara si cultura de origine. Deci mai greu de renuntat la ea în favoarea celuilalt si atunci trebuie sã gãsesti cãi de mijloc: EA GÃTESTE PENTRU EA CHINEZESTE SI PENTRU MINE ROMÂNESTE, si gustãm din fiecare ca sã ne obisnuim. Eu merg la templul ei, pentru cã e Budistã, si o observ, ea vine cu mine la biserica noastrã, la crestini si ne observã, avem douã biblii, una în românã si o alta în chinezã. În casã vorbim trei limbi: româna, chineza si engleza.
În bucãtãrie ca si în dragoste lucrurile sunt complet diferite. Dacã la români ne place sã exteriorizãm relatia dintre cãsãtoriti ca sã se vadã cã se iubesc, la chinezi e foarte secretã. Sãrutul nu se face în public sau în prezenta vreunei persoane. El este rezervat doar sotilor si rãmâne în dormitor. Actul iubirii la noi e împãrtit pe segmente si este împânzit de-a lungul celor 24 de ore pe când la chinezi este concentrat pe durata a trei ore alese din 24. La masã mâncãrurile chinezesti sunt gãtite pe elemente: cãrnuri separat, legume separat, pesti separat, condimente separat, etc. pe care fiecare si le combinã pe loc, în supa pe care si-o doreste, de exemplu, si asta se mãnâncã la urmã, apoi friptura care ti-o doresti cu ce combinatie vrei, farfuria din fatã fiind doar câmpul de luptã unde se întâlnesc elementele alese si sunt combinate. Pentru noi asta e o catastrofã cã toate aceste mirosuri de toate felurile combinate ajung la nasul nostru ca un miros teribil.
Chinezii au evoluat un simt al mirosului multidimensional fiind capabil sã si-l canalizeze doar la produsul ales din multitudinea de pe masã si sã-l savureze, ori noi românii preferãm sã avem mirosurile aduse pe rând: friptura de gãinã, e miros de gãina, iar friptura de peste, e miros de peste. Asa e si în dragoste, ei combinã o gamã largã de elemente care te trec prin variate stãri emotionale. E ca si cum ai urca un vârf de munte dar înainte de a ajunge în vârf si apoi a te arunca cu parasuta te opresti în cateva statii si le vizitezi. Ei râd de mine când mã vãd mâncând orez cu lapte îndulcit cu zahãr sau cu gem de fructe, cu un pic de vanilie, miere etc. Pâinea nu e comunã în meniul lor. Le mai trântesc eu câte-o fasole cu picior de porc afumat de mãnâncã de le trosnesc fãlcile numai cã îti ia timp pânã îi convingi sã guste din ea. La fel si cu mãmãliga. Mã întrebau ce-i aia si pe urmã nu-i mai puteam opri. Am învãtat-o sã facã sarmale, eu sã mãnânc cu betisoare, deci evoluãm.
Ce admir la ei e simtul de frãtie. Sã nu-i vorbesti de rãu cã-ti sar în cap si-ti scot ochii. Un simt patriotic total. Se ajutã între ei neconditionat.
V.B.: Dar emisiunile radio în limba românã? Cum le inchegi? Singur? Ai o echipã? Si dupã câte am înteles este... voluntariat - în numele limbii române.
B.T.: Fiind voluntarã si fãcutã din dragoste pentru limba si oamenii ei, pentru limba tãrii mele mã gândesc în primul rând la românii singuri, singuri în casele lor, apoi la familiile care nu-si pot opri dorul de acasã, la tineretul si copiii nostri si, în final la cei care nu au încetat sã viseze, sã spere pentru o lume mai bunã.
Încerc sã realizez emisiunile ca pe un tablou. Încerc sã folosesc toate ingredientele unei culturi sãnãtoase, fãrã prefãcãtorii si ifose, fãrã agendã personalã sau politicã. Trãim vremuri îmbâcsite, halucinante, în care scena politicã e plinã de mincinosi si oportunisti. Sunt cu totii pe ultima sutã de metri ca si cum s-ar simti cã se prãbusesc. Mulg tot, furã tot si falsificã totul. Lasã-i sã cadã. Noi mergem înainte trãind asa cum am învãtat de la pãrintii nostri.
Nu sunt singur la radio ci avem un grup de vreo 10 membri, zic vreo 10 pentru cã unii vin si altii..., se duc, mai îmbãtrânim si noi, însã suntem cu totii foarte pasionati. Facem emisiuni în grup sau individual, depinde de timpul fiecãruia, însã cam întodeauna emisiunile noastre sunt pline de musafiri, de invitati din comunitate, strãinãtate sau de acasã. Participãm la actiunile organizate de grupurile comunitare, la activitãti australiene la care participã si românii nostrii, sau întâmplãri si realizãri românesti. Încercãm sã rãspundem cerintelor de acomodare în noua tarã, Australia.
Emisiunile mele încearcã întodeauna sã tinã pasul cu ceea ce se întâmplã în Romania si sã participe la promovarea tãrii. În ciuda faptului cã trãim într-o societate bazatã pe individualism nu încetãm de a rãmâne responsabili fatã de oamenii si locurile de unde am plecat. Locurile pãrintilor nostri. Locurile unde ne-am nãscut.
V.B.: Vorbeste-ne despre personalitãti românesti de acolo si despre oameni interesanti care te inspirã în filmele tale, în emisiuni. Nu as omite întrebarea despre revista ”Iosif Vulcan".
B.T.: Revista “Iosif Vulcan”, revista în care m-am lansat ca scriitor. Poetul Ioan Miclãu, un ardelean de o omenie rarã. Toti marii politicieni si oameni de culturã care au vizitat Australia au încercat, sau au trecut pe la Badea Ionicã prin Cringila, prin Biblioteca “Mihai Eminescu” pe care a înfiintat-o si pe care o sustine pe pãmântul adoptiv, unde a construit-o cu mâinile sale. S-a legat o prietenie între noi asemãnãtoare celei dintre Eminescu si Ion Creangã. Vorbim la telefon regulat desi locuim la o mie de km distantã si ne vedem destul de des prin intermediul fotografiilor trimise prin email. Ne bucurãm la fiecare publicare pe care o facem în tarã si în strãinãtate si ne consultãm la fiecare încercare grea. Badea Ionicã m-a inspirat si mi-a dat curaj sã scriu si m-a ajutat sã descopãr o nouã lume si sã-mi fac sute de prieteni pe tot pãmântul. Oameni pe care nu i-am vãzut si poate nici nu-i voi vedea vreodatã, decât în scris. Mi-a fãcut un mare cadou. M-a binecuvântat cu o nouã fereastrã spre lume si spre creatorul ei - Dumnezeu. Prima poezie am scris-o pe bãncile scolii din Ciudanovita când l-am descoperit pe Eminescu. Vecina de la etaj o luat-o la serviciu si a bãtut-o la masinã. Ionicã a trezit o parte din mine care dormea din copilãrie. Deci, îi datorez multe poetului si scriitorului Ioan Miclãu.
Am avut marele noroc sã fiu înconjurat de oameni bine pregãtiti la radio: profesorul de istorie Cristian Crãciun, prof. de limba românã Ileana Stan, jurnalistul Eugen Ionescu, inginer Cezar Cristea, scriitorul si regizorul Ana Maria Beligan, Dan Rabinovici, oameni cu care am împãrtit microfonul si am învãtat multe din tainele scrisului si al prezentãrii.
În FILM sunt inspirat de români care sunt dãruiti si sinceri în drumul lor spre împlinire. Mã emotionez pânã la lacrimi când cineva îsi îndeplineste visul. Oameni care îsi doresc si nu renuntã la credinta în tinta aleasã. Or oameni care aleg sã se sacrifice pentru cauza aproapelui lor.
V.B.: Ai avut deziluzii apropos de receptarea în tarã a strãdaniilor tale sau ale altor români, oameni de culturã?
B.T.: Da! Multe si chiar foarte mari: Am fost în comisia electoralã din Melbourne de douã ori si am fost tare dezamãgit de felul cum sunt tratati membrii din cadrul comisiei. Cum sunt plãtiti si cum se desfãsoarã ele. Dacã pe vremea comunismului ei aveau nevoie de ajutorul si generozitatea noastrã, a celor din diaspora, azi, cã totul s-a schimbat, avem pretentii egale. Însã nu e asa. Când e de dat guvernul român a rãmas cu nãrav comunist, iar când e de primit se vrea egal cu vestul. Apoi profitã insultativ de patriotismul românului ca sã-l stoarcã de servicii, acesta muncind 18-20 de ore pe zi, pentru 17 dolari americani, fãrã masã, aproape gratuit, în timp ce ei se platesc în EURO câte 1800-2000 pe lunã, aproape dublu de salariul australianului de mijloc. Nu e numai absurd. E comic! Pici jos de râs când îi vezi procedând asa.
La vot au venit cu tot felul de pretentii si piedici ca sã-i opreascã pe români din a vota. Dacã înainte erai acceptat sã votezi pe baza unei declaratii semnate cã nu ai renuntat la cetãtenia de român, azi nu mai poti vota fãrã certificatul de nastere în original. Celelalte acte dacã sunt expirate nu mai sunt valabile. De parcã dacã ti-a expirat buletinul, ai expirat si tu ca existentã, nu mai esti pãmântean. Esti venusian sau martian. Înteleg cã un buletin expirã si nu-l mai poti folosi pentru cã ti-ai schimbat fizionomia sau cazierul, domiciliul etc. Lucruri care pot fi periculoase în diferite circumstante, dar nu poate sã-ti schimbe locul si data nasterii. Poti sã-ti pierzi o cetãtenie dacã o primesti, dar nu una cu care te-ai nãscut. Abuzurile de cetãtenie prin nastere pe care le fac toate guvernele din lume sunt ilegale, sunt anomalii din punct de vedere rational si Dumnezeiesc. Nu e de mirare cã din mai bine de zece mii de români vin la votare douã sau trei sute de români. Românii sunt dezamãgiti si aceiasi dezamãgire e în toate domeniile: politic, economic sau cultural.
Departamentul Românilor de Pretutindeni se îndepãrteazã de scopul în care a fost creat, dezamãgind tot mai mult comunitatea românã.
Au desfiintat multe actiuni beneficiare relatiilor dintre românii din afarã si cei rãmasi acasã.
V.B.: Putem sã vã oferim ceva mai mult decât atentie, afectiune, consideratie? Ce anume v-ar fi de folos?
B.T.: Desigur cã îmi puteti oferi: O schimbare în atitudine.
Românul are o paletã largã de calitãti si drepturi pentru care poate lupta si le poate oferi: Sinceritate în cauzã. Cauza Neamului. Sã trãiascã fãrã slugãrnicie, fãrã miloagã. Înstrãinarea fatã de elementul national. Trezirea la realitate. Iesirea din matca inferioritãtii si a vinovãtiei. Nu sunt de-acord cu admiratia pentru jefuire si jefuitori, chiar dacã la suprafatã o duc bine.
Iar în ceea ce ne priveste pe noi, noi nu am fost întotdeauna asupriti, cotropiti. În cea mai mare parte am fost pe picioarele noastre. Adicã, o parte dintre noi. Mã refer la douã state românesti, nu la Transilvania, chiar si statutul de vasalitatae fatã de Imperiul Otoman a fost o solutie ca sã ne pãstrãm ca stat, ca natiune si ca religie. Englezii numesc asta arta compromisului si admirã foarte mult si mânuiesc foarte bine aceastã artã. Cei cu adevãrat cotropiti au fost românii din Transilvania, Partium, Banat si, mai încolo, actuala Bucovinã de Nord si Republica Moldova.
Sã nu ne rusinãm cã suntem români si sã nu-i slãvim pe cei care-i cuceresc pe altii, sã nu stãm ca legumele, sã ne revoltãm si sã avem mândrie nationalã.
Dacã privim lucrurile din punct de vedere crestinesc, niciodatã un cuceritor, jefuitor, adicã cel care ia avutul altuia (vezi porunca a 10-a si altele) nu trebuie lãudat sau admirat. Deci, faptul cã nu i-am cucerit pe altii, eu consider cã e un subiect de mândrie nationalã. De ce nu?
Dar un prim pas este sã ne reabilitãm noi însine, în fata noastrã si apoi în fata altora. Multi nu-si recunosc identitatea, decât asa, în silã, pentru cã, asa cum am mai scris, au fost ajutati sã facã astfel de gesturi. Si o auto-negare e si acest gest un strigãt dupã ajutor.
S-o luãm si pe partea asta. Deci, eu asa vãd primul pas, ca fiecare cu astfel de probleme sã-si reabiliteze propria lui identitate si, indirect, proprii lui pãrinti, bunici, strãmosi, pentru cã dacã vrei sã te lepezi de natia ta, vrei sã te lepezi de tot acest lant. Si nu e bine.
Ah, cã nu toti au fost asa cum trebuie, pãi cine e perfect pe lumea asta? E ocazia celor de acum sã fie, dacã le e rusine cu strãmosii lor. Dar problema e cã strãmosii au avut mai multã demnitate si realizãri decât multi dintre cei de acum.
Pe de altã parte, pãrintii, strãmosii, oricum ar fi fost, trebuie respectati, iar acest respect nu înseamnã cã-i faci sfinti dacã nu au fost, dar mãcar sã nu-i bãlãcãresti.
O natiune împlinitã mi-ar fi de mare folos.
|
Veronica Balaj 5/3/2011 |
Contact: |
|
|
