Poeti ai Golgotei
Poetul Crucii, Virgil Mateias s-a prelins în lumina unui farmec cu versul său divin, în care slovele ne sorb haric din limpezimea bucuriei. Fosnirea Izvorului din Rana lui Iisus deschisă, se vremuieste-n împliniri ca o holdă de dorinti. În sufletul său viu, cerul s-a ascuns pe o pajiste de dor, înmiresmată de Florile Primăverii. Împejmuit de taină, nădejdea i-a-nflorit în patima credintei. Peste pomii înfloriti inima i se deschide într-o sublimă chemare. Destinul lumii se filtrează prin marama Vinerii celei Mari a Patimilor. Sâmburele Vietii atârnă pe Cruce. Sîngele sfânt picură peste trunchiul lumii vested. Seva Crucii urcă suspinul si rugăciunea Măicutei la Ceruri. Soarele si Stelele tes porfira Mirelui Împărat.
E mult de-atunci, ostasii /din garda lui Pilat /au râs când li se spuse /că Tu esti Împărat. /Ti-au spus măscări, făcut-au /si glume de prost gust /când Ti-au adus cununa /si haina lui August. /Te-au si scuipat, si-n urmă /chiar ei Te-au răstignit, /că la asa ispravă /iudeii s-au gândit. /Ba unul dintre dânsii /cu sulita Te-a-mpuns /că se-negrise Cerul, /ca semn că e de-ajuns. /Când totul se sfârsise, /o Mamă mai plângea. /Iudeii-si dădeau coate /si garda Te păzea. /A treia zi din piatră /din moarte Te-ai sculat /că garda si iudeii, /fugind, s-au speriat. /Doamne! În fiecare Vineri /de Pasti, pe înserat, /eu vin să văd vreo rană /dacă s-a vindecat. /Dar când mă uit la Tine, /rosesc si mă agit /de parc-am fost acolo /si eu si am fugit. /Nu cumva rătăceste, /fugar strămosul meu /că-n loc să-ti mângâi rana /încep să tremur eu? /Si cum îl cheamă, Doamne? /să-l strig de pe la daci, /că Tu nu tii mânia, /să-l ierti si să Te-mpaci! (Vinerea Patimilor, 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Virgil Mateias, fiul învătătorului Ilie si al Cetătii Făgăras, avocat al Dreptătii si al Adevărului. A fost arestat în 1933, între1938-1940, prigonit între 1945-1948, re-arestat între 1948-1955 si re-re-arestat între 1958-1964. Erou si veteran de război (1941-1943), decorat cu ordinele: “Bărbătie si Credintă cu Spade cls. a III-a” si cu “Coroana României cls. a V-a cu Spade si Panglică de Virtute Militară” .
Sufletul său se topeste si curge în lacrimi fierbinti. E primăvară în inima sa si soarele mângâie mugurii, care plesnesc în chiot. Parfumul si verdele pădurii îl inundă. Bucuria i se lipeste de zenit. Mireasma rugii suie în timp ce Îngerii se pogoară. Florile îl împodobesc din tălpi si până-n crestet. Toate ramurile se răsfiră-n el, pline de lumină, înflorind floare lângă floare. Sufletul lui îsi susură cântecul deschizându-si izvoarele, spre a ne încânta cu savoarea sa.
Am fost si eu cu voi în noaptea asta /si v-am urat:”Hristos a îviat!”/v-am însotit apoi la mama-mare /să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat. /Se răsfătau pe mesele cu flori /belsug pascal si bunătăti de soi, /eu n-as fi vrut să-mi dati decât un ou, /să mă închin si să-l ciocnesc cu voi. /Mi-ati pus un blid frumos de sărbătoare, /dar n-ati adus nimic din nici un fel, /un trandafir care căta spre mine /îsi picura petalele în el. /Către sfârsit, m-am ridicat cu grijă, /m-am închinat adânc, flămând si mut, /si m-am întors la ciorba mea de varză, /dar fericit c-am fost si v-am văzut. /M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta /si dorul tău mă-ncearcă iar acum, /îmi scot batista-ceea, Tita dragă, /care mai poart-o urmă de parfum. (Înviere, 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Slovele sale plouă peste noi cu mângâieri de cântare ca frumosii ochi de Fecioară, care tremură în pleoapele moi prin cuiburi de lumină. Neobosite de asteptări, dorintele încununează trăirea, bând frumusetea unei vieti. Inima lui caldă, dogoritoare ne deschide portile sufletului. Cântarea răsună din adânc si ne inundă făptura. Poezia lui bate-n aripile cugetului nostru dorinti înviorate, chemări din Slava Luminii.
Un crâmpei de soare umblă /prin zăbrele loc să-si facă, /a împins vreo zece suliti /în celula mea opacă. /Si pe firul lor subtire /a lăsat usor să vină /pentru zilele Învierii /o plăcintă de lumină. /s-a uitat în jur si-n blidu-mi /si văzând că-i gol, că nu e, /a vărsat un ou de aur /peste ciorba de fasole. /S-a urcat pe mâni, pe frunte /si mi-a sărutat frumos /lacrima ce mi-a adus-o /Învierea lui Hristos. /Soare milostiv, ascultă /îti mai cer un dar, si-anume /varsă un pic de omenie /peste om si peste lume! (De Pasti, 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52).
Mihai Buracu este o întretăiere a psalmilor de dor cu psalmii de luptă, care s-au pogorât pe pământ cu binecuvântarea Duhului Sfânt, scormonind în vibrări sufletul său ne- mplinit. Se scutură-n priviri mustirea psalmului dintâi, cu dor, ca gândul cioplit în vioară, legănând peste Codrii, scara de argint a crezului de luptă. Strigarea, ca un cântec de leagăn, sângerează ca un apus de soare, la portile mari si-ntristate, iar porumbeii purpurii de jale îsi desfac zborul ca bratele Crucii înlăcrimată-n piroane.
Pe ape, din pământ, peste păduri, /Ies noptile rânjind să ne sugrume, /ca niste-apocaliptice făpturi /cutreierând flămânde peste lume. /Pe care dintre noi îl îndrăgesc, /de-l caută-atâta prin spărtura-naltă, /de tărmurile toate se urnesc /cu ploile si vântul laolaltă. /Plecati pe răngi, ne îndârjim mereu /să dăm de capăt stâncilor si humii, /de parc-am sti c-aci e Dumnezeu, /Înmormântat de la-nceputul lumii. /Izbim mereu si ca-ntr-un surd ecou /ni se prăvale muntele-n timpane, /de parcă ne-am munci într-un cavou / să ne zdrobim truditele ciolane. /Si cum prin pâclă ne miscăm înceti, /ni-s tâmplele un scrâsnet de motoare /si-n loc de mâini par-cam avea lopeti /si-am dumica senile sub picioare. /Iar către zori, împovărati de răngi, /de-ngenunchem pe deal ca pe-o Golgotă, /ne pare ceru-ntrezărit prin crengi, /halucinant, ca cea din urmă cotă. (Golgotă).
Din rănile crucificatelor iubiri în sufletul său au odrăslit fărâme de dumnezeire. A sângerat, dar nu cu disperare, în noaptea tristă ce sta-ngenuncheată în priveghere. Mătasea aripilor dorului îi scânteia-n inimă chipul iubitei, spulberându-i tristetea fărâmă cu fărâmă. Din ogorul Casei cu miros de fân, purtat în inimă ca pe-o icoană, i-au mai rămas doar câteva crâmpeie, aplecate peste răspântiile vietii.
Cine mă strigă: Mihai!...si-mi bate /la portile mari si-ntristate, /de-mi farmec auzul cu strigătul ei? /-Sunt eu, prea iubite, ti-aduc ghiocei, /ti-aduc primăvara si dorul să vii. /Sunt Pastile astăzi, iar tu întârzii /si tristă, cu noaptea, te-astept în veghere. /Grăbeste, e timpul să mergi la-Nviere! /-Ce stranie jale chemarea-ti mi-aduce. /Nu-i timpul iubito, sunt încă pe cruce. /Ia-ti dorul de mână si pleacă-ndărăt, /căci scris este ceasul când am să m-arăt /cu răni încă vii la mâini si picioare /să-ti spun:-pune mâna si vezi de mai doare, /dar râzi fericită, desi-s sângerat, /căci scris e că astăzi din morti m-am sculat! (Cine mă strigă...?, Aprilie 1951, Pitesti, camera 4 spital).
Îngenuncheat cu sufletul în sfială, pe cerul teafăr licăre o stea si-si prinde anii de pripas în dangăte de clopot si beteală. Telegarii visului îl poartă pretutindeni ca o logodnă de taină, ca leagănul în zbor al cocorilor. rostogolindu-l pe tot ce-a fost marele dor. S-a prins de Cerdacul (cerul dacului) cerului cu ochii înfloriti de lacrimi, cu inima pe cărăruie spre împlinite vreri, cu armonii de cânt în care se revarsă Harul sfânt.
Nicicând răstignirea nu mi-a fost mai grea /si fierea mai amară, Maica mea. /Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie, /să-mi plângă la picioare nimeni nu e, /căci osteniti de prigoniri si drum /m-au părăsit si-apostolii de-acum. /Daca-i stiut de soarta mea, Marie, /de ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie /si să-mplinească voia din Scripturi? /De ce măcar acuma nu te-nduri /să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas, /Căci dintre toti doar Tu mi-ai mai rămas /de la-nceput, de m-ai fi dus în munti, /m-as fi-tovărăsit cu lupii crunti /si fiarele, în juru-mi stând cuminte, /mi-ar fi cinstit parabolele sfinte... /Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe, /as fi cinat la una dintre Marte /si deslusit m-ar fi privit prin gene /cea mai frumoasă dintre Magdalene. /Atunci proorocii-ar ar fi cătat pe-un altul /să se jertfească pentru Prea Înaltul... /asa de singur, Tata nu mă cheamă, /de esti cu El, de ce nu-i spui Tu, Mamă, /ca să-mi trimită unul dintre îngeri /să pună capăt istovitei plângeri... (Plângerea de pe Cruce).
Ionel Zeană, vlăstarul armân din Doleani, salonic-Macedonia. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate siragul anilor în temnitelor totalitarismului :1936, 1938- 1940, 1948-1963. Poetul crestin Zeană si-a zămislit crezul într-o confesiune lirică, în care viata urcă si coboară ca strigătele de pe cruce. Suspinul lui ca un jurnal de luptă deapănă azurul în părul nins al suferintei, ca gândul plăpând al Măicutei. Răbojul durerii ca un vis beteag se frânge-n ruga-ngenuncherii, tulburând vesnicia. Salcâmul înflorit, necontenit în adierea sa îsi trece mireasma din părinti în prunci, iar tăcerea închisorii a îngenuncheat atunci ca lacrima de sânge pe cetina de brad. Plânsul sufletului său caută odihna Strămosilor în rodul în pârg al dragostei de Dumnezeu. Misterele cu falduri albe dau târcoale Doinelor de jale îndârjind în Potirul aprins, râvna de nectar a Învierii Neamului.
Ni-i trupul răstignit, bătut în cuie, /sus pe Golgota pătimirii noastre. /Cucernic ca unscgivnic gândul suie /spre cerul limpeyimilor albastre. /Pe crucea jertfei cutrmurătoare, /pe care mor si visele si anii, /oftăm prelung în deznădejdi amare: /O, Eli, Eli lama sabactani! /Credinta însă biruie năpasta, /cădelnitându-si ruga în tăcere. /Călăii ne străpung cu suliti coasta /si ne adapă cu otet si fiere. /În urletele crâncenei gheene, /din zvârcolirea cărnii sfâsiate, /sclipeste-n diamantul de pe gene /lumina jertfei noastre ne-ntinate. /Pe creasta de văpaie a credintei, /noi stim, în greaua zbatere-a durerii, /că încolteste-n miezul suferintei /grăuntele de foc al Învierii. /Ni-i ruga, Doamne, pură ca zambila, /si chinu-l înfloreste-n bucurie. /Revarsă-Ti harul roditor si mila /pe fruntea-ntinsă de mucenicie! /În bunătatea Ta dumnezeiască, /tămăduieste-ne cu sfinte leacuri /si fă ca jertfa noastră să rodească, rotundă si bogată peste veacuri! (Golgota românească, memoriei lui Nicolae Chisălicescu, mort în Zarca din Aiud)
Aurelian Bentoiu, ialomiteanul temerar si martir a bătut la portile luminii în ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Din Caierul tineretii tors în Colegiul “Gheorghe Lazăr” si-a urzit firul vietii ca ofiter, încorporându-si Dreptul si Filosofia, ce i-au netezit calea liberală spre Parlament si Ministerul Justitiei. Magistrat si avocat de renume este radiat de Lucretiu Pătrăscanu prin reforma sa din 1948. Noua putere îi “conferă” magistratului 8 ani de temnită fără judecată. Revizuindu-si greseala justitia comunistă l-a condamnat cu judecată la 25 de ani de temnită grea. Sub povara durerii moare la închisoarea Jilava în 27 Iunie 1962. În pâlpâirile ultimilor ani ai detentiei a aprins scânteia poeziei. Creatia sa se reflectă în broboanele de sânge picurate pe tâmpla trecutului. Dorul dunărean i-a împins carul cu osia de lemn spre bisericuta veche a părintilor. Chemările Strămosilor sunt miresme de trandafir, sunt florile de salcâm scuturate pe stergarul ce-nfăsoară pâinea nouă aburindă. Dorinta binelui coboară turma anilor spre pajistea suferintei, iar pe covorul verde-al gândirii au înflorit fără vină, Florile, petale din Lumină.
Văd un Hristos bătut în cuie, /când mă gândesc la biata-mi tară ./O altă filă mai amară, /în cartea neamurilor nu e. /Dar tu o stii pe dinafară, /duioasă doină legănată. /Sub a durerilor povară, tu te-ai născut cu ea odată. /Tu stii minunea de poveste /de când strămosii dejugară, /durând pe plaiurile-aceste /din piatră temelii de tară. /Ei rădăcini de neam, străbunii, /ne-au semănat aici în glie, /si la răscruvile furtunii /legatu-ne-au de vesnicie. /De-atunci alungi cu-a ta cântare /urâtul zilelor ursuze, /si în urcusuri pe calvare /blestemele opresti pe buze. /Si ori de câte ori destinul /ne toarnă în pahar otravă, /tu, Doină, îndulcind veninul, /ne vindeci inima bolnavă. /Iar când în jale si-n durere, /de soartă sufletul ni-i frânt, /el tie alinare-ti cere, /din leagăn până la mormânt. /Ascult în orele vegherii /cum picură balsam ceresc, si ca în filtrele durerii, /necazurile se topesc. /Si înteleg, smerită Doină, /cum ajutat-ai pe părinti /să-moaie viforul în moină /în iadul lor de suferinti. /Noi azi privim aceleasi stele /si ascultăm acelasi glas; /prinsi la răscruci de vremuri grele, /nouă doar tu ne-ai mai rămas. (Christos bătut în cuie, Craiova, august 1950).
Dumitru Oniga, desprins din mirificul bucovinean al Stupcăi lui Ciprian Porumbescu, a împletit cântarea cu sonetul si ruga. La 16 ani a fost “musafirul” aproape un an al închisorii din Cernăuti, deasupra celulei care l-a “găzduit” si pe marele Rapsod Ciprian Porumbescu. Prin suferintă, a îmbrătisat la îndemnul lui Crainic poezia: “Bucovinene, nu te juca. Versurile tale sună bine, mergi pe acest drum si vei realiza lucruri frumoase”. Dumitru Oniga a luat suspinul Zorilor din cutele portului popular prefăcându-l în curcubeu de metanie, convertindu-l apoi în piosenia psalmului. Când gându-i deschide miezul de noapte, soapta-i pe furis i se cuibăreste-n patima poeziei.
La Crucea Ta am stat îngenuncheati, /când înfloreau în Ghetsimani măslinii, /să-ti sărutăm si rănile si spinii, /de patimile Tale luminati. /Iisuse blând, iertati-s asasinii /desi, de veacuri, sunt stigmatizati, /călăii sunt puternici si bogati, /noi am cules doar caznele,, ciulinii. /N-am căutat petreceri sau plăcere, /am înfruntat prigoane si durere /crezând nelimitat în Înviere. / -O, Doamne Sfinte, de ce, Tu, voiesti, /pe cei ce Te urăsc să-i fericesti /iar cei ce Te iubesc, îi răstignesti?!... (La Crucea Ta).
Constantin Aurel Dragodan este Zefirul care a învăluit parfumul proaspăt al zilei, peste cronicile vechiului Zimbru. Vrerea-i se cerne-n dorul ceresc. În vârtej de spadă îngerească a încrustat în inimă altar, să-si adape arsita pătimiri la al tămăduirii Izvor. Mugurul suspinului i se desface în ochii de azur ai serii. Flautul brazilor urcă-n chemarea de bucium si-n lacrimile apelor se cumpănesc stihuri. Cântecul de foc plămădeste Liturghia comuniunii. Rostuit în gând si faptă deodată si-a ciuntit gorunii tineretii într-o corolă sfântă a Învierii. Plâng trandafirii spre seară si luna luceste-n amvon, iar bolta-nstelată stă în sărbătoare. Tot omul străluce lumină, tot pomul surâde în floare.
Sub cazne fără seamăn am sângerat si greu /m-am prăbusit cu fruntea în beznele afunde, /când m-am trezit, ce noapte era! Si numai eu /mai rămăsesem, moale, bezmetic, nu stiu unde. /Si m-am târât pe lângă peretii goi si uzi. /Frânt, rezemat de-o grindă, agonizam ca pe-o cruce. /Călăii stihiali mai zdrobeau mădulare-mi cruzi, /si-amusinau hiene zburlite, gata să mă apuce, /îmi era limba de iască si nu mai puteam /de pe bratele crucii să mă desfac. /Deodată, am auzit o soaptă stinsă, neomenească: “Doamne, iartă-le lor că nu stiu ce fac!” /Am tresărit si ridicând mâna /am alungat, blestemând, arătarea nătângă- /ca tâlharul din partea stângă /pe Răstignitul de pe Căpătână. /Se-nvolburase bezna, ca-n seara aceea de Vineri grozavă, /si mi-era sete, sete fără satiu, de răzbunare. /Îmi străjuiau Golgota doar amintiri amare /ce-mi întindeau, în suliti, buretii cu otravă. /Si-ntr-un târziu, căzut sub cruce, când /doar aripile mortii băteau încet pe ploape, /am auzit din nou glasul acela blând, /si cineva, deasupra-mi, s-a aplecat, aproape, /balsam pe durere, simteam răsuflarea-i nepământească. /Am înăltat ochii spre ochii Lui lângă mine rămasi. /Ca un copil uituc, sufletul a început, /după El să soptească rugăciune pentru cei vrăsmasi. /Palidă, ura-ngrozită-napoi se trăgea, /ca un duh necurat ce fugise din mine. /Ca-n vis, în beznă Iisus a-nceput să lumine, /m-a luat de mână si-am iesit pe poarta temnitei, grea. (Spovedania unui Schingiuit...lui Petre Vila, Gheorghită Cîrciumaru si Mircea Cătuneanu, morti sub schingiuiri)
|
Gheorgeh Constantin Nistoroiu 5/3/2011 |
Contact: |
|
|
