Semne de intrebare : Gradina mea
Ca un gospodar care, in fiecare dimineata, iese in pragul casei si isi priveste cu mandrie gradina, tot astfel si eu imi inspectez zilnic, de la inaltimea etajului unde ma aflu, privelistea pe care largimea geamului si dispunerea cladirilor vecine mi-l ingaduie.
Cu mainile in sold, cu un sentiment de proprietate mai mult sau mai putin indreptatit, trec in revista cladirile cenusii sau maronii, care, vazute de sus, par niste uriase cuburi – ramasite ale unui castel pe care mana unui gigant le-a daramat dintr-o miscare, risipindu-le la intamplare pe pardoseala pamantului, bucata de cer – ce noroc! - destul de incapatoare incat sa adaposteasca un rasarit de soare -, masinile care zumzaie pe autostrada si frantura de lac care pare sugrumata intre doua blocuri, dar care, chiar si asa, stie sa luceasca vara ca mii de diamante, luandu-ti ochii si umplandu-ti sufletul de bucurie.
Aceasta este gradina mea. Este o gradina din beton si caramida, dar, cum am spus, este inca imbratisata de cer. Anotimpurile trec peste ea, ca peste orice gradina obisnuita, aici ningand-o, aici incalzind-o, aici stropind-o cu picuri imbelsugati de ploaie.
... Nu cresc flori in gradina mea. Nu au unde, caci florile, nu-i asa, nu pot creste din beton. {nsa pasarile vin si o viziteaza. Chiar daca nu sunt copaci, cateodata porumbeilor si soimilor le place sa sada pe un colt de cladire si sa priveasca meditativ lumea de dedesubt. De ce nu - au inca bolta albastra deasupra lor, neingradita.
Sunt si oameni in gradina mea. Unii, departe, jos, mici siluete ca niste marionete care se misca in directii numai de ei stiute, altii, in spatele geamurilor cladirilor vecine, ireali, ca niste umbre dintr-o alta lume.
Nu este totusi gradina foarte primitoare: ii lipsesc parfumul florilor, leganarea crengilor, susurul izvoarelor. Dar este tot ce am, si incerc sa ii gasesc frumusetea asa cum e. Cateodata, cand sed, uit de inaltimea unde ma aflu, de verticalitatile ametitoare, si-mi pare ca sunt intr-o casuta de unde este destul sa intinzi mana si sa atingi acoperisul casei vecine, atat de aproape de geamul meu se inalta turnul blocului de peste drum. Poate sunt mai departe de pamant, asa cum s-ar cuveni intr-o gradina obisnuita, dar sunt mai aproape de cer. Si, adeseori, asta e destul.
Nu am poze cu gradina mea – nu inca – ca sa v-o arat, dar cine stie, poate ca si Dumneavoastra, cititorii, aveti cate o astfel de gradina, si poate inca nu ati descoperit-o. Este usor, trebuie numai sa priviti pe fereastra – ea este acolo si va asteapta. Si poate ca, intr-o buna zi, stand cu mainile in sold, in pragul geamului mare cat peretele, si inspectandu-ne gradinile, ne vom zari unii pe altii si ne vom face semn cu mana. Si atunci – atunci - stiti ce se va intampla?
Va inflori o floare.
Eliza Ghinea / Toronto
|
Eliza Ghinea 4/27/2011 |
Contact: |
|
|
