Muzica Deniilor
Le ascultam, toacă, de mic copil, denii sinonime cu stelele schimbării la fată învătate de la îngeri, denii de tară. Anul acesta, Patimile au cuprins, în Bucuresti, si evocarea, la centenar, a lui Emil M. Cioran, ce se dorea a fi fost muzica sferelor si asculta Bach.
Muzicologia teologică românească beneficiază, din ce în ce, de concerte în biserici, dar si de o muzicalizare „de masă”, pe alocuri, poate ca o repatriere Domnului (unii preoti recomandă costumul natioal pentru pelerinajul Prohodului). Dacă marile parohii concurează opera, periferiile si satele vor fi contând pe o credintă premeditată, cu muzica suplinită de har, inclusiv al ascultătrilor credinciosi (fie si surzi).
Denii pe you tube? „Denia” de Manu Chao? Întrebând „Ce muzică să ascult?”, tânărul Claudiu Bălan ia aminte la Sfântul Ioan de Kronstadt: „Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetelor scoase de instrumente si de voci omenesti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului sau, cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Dacă acea muzică îti aduce în suflet o stare de liniste, de întelepciune, de sfintenie, ascult-o, nutreste-ti sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îti pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, tine-te deoparte de trupul si de spiritul acelei muzici."
Pe verticala schimbării la fată, „credinta zugrăveste icoanele-n biserici”, dar tot Eminescu se explicase (înapoi la denii?) în Dumnezeu si om.
Dumnezeu și om
de Mihai Eminescu
Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.
Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!
Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.
Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.
În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.
Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?
Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr- de margini?... Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.
În tavernă?... -n umilință s-a născut dar adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...
Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.
Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.
.....................................................................
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om ¬ nu Dumnezeu.
Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ¬
Ieri ai fost credința simplă ¬ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.
|
George Anca 4/24/2011 |
Contact: |
|
|
