Sublinieri : Emil Cioran
Ce coincidentă !
Mă gândeam să scriu câteva cuvinte omagiale despre Emil Cioran, de la a cărui nastere se împlinesc astăzi 8 aprilie 100 de ani si deschizând rubrica de Ziare de pe internet găsesc o notă informativ - amară , ba chiar cu nuantele acelea subtile ale silei intelectuale specificând indiferenta oficialitătilor române fată de eveniment.
Ce noutate ! Parcă Brâncusi produce « cutremure » omagiale- acum sau atunci ? Parcă Nicăpetre a trecut »dincolo » observat de distinsii colegi bucuresteni ? Parcă s-a aglomerat vreodată « media » actuală sau cea precedentă cu « osanale » adresate personalitătilor culturale fie din tara fie de afară ?
Parcă, ce, Eminescu nu e pus la index !
Si atunci despre ce vorbeste autorul articolului, notitei info… ?
Poate numai de o « bătălie » subversivă cu adresă strict politică !
Altfel …
Coincidenta se opreste aici, eu având intentia de a-mi continua ideea omagierii lui Emil Cioran făcând abstractie si de lamentul ocazional si …chiar de eventualele « priviri » semnificative, cele care tin să ne amintească fie tonul ireverentios al filozofului către neamul din care s-a ivit fie « trădarea » limbii române în favoarea celei franceze, ba chiar si « clătinările » biografice inerente, se pare, generatiei formate în frământatul sec.XX.
Pentru că, ceea ce este specific acestui mare gânditor este permanenta cercetare a conditiei umane oprindu-se mai ales la aceea fundamentala căutare a semnificatiei eului, executând acea incrancenată încercare de a-l defini ori poate si mai si de a-l afla.
Emil Cioran, s-a născut la 8 aprilie, 1911 la Rasinari- satul acela din vecinătatea Sibiului din care « s-a ivit » si Octavian Goga, poetul « pătimirii noastre » tot în aprilie, 1-1881 si tot fiu de preot, a studiat filozofia si literele la Bucuresti, merge cu o bursă de studii în Germania si ajunge la Paris (1937) cu o bursă acordată de statul francez pentru doctorat.
Colaborările la revistele de cultură, de la Gândirea la Revista de filozofie si Convorbiri literare atrăgând atentia supra originalitătii interpretării unor notiuni filozofice fundamentale : Timpul - prezenta si prezumptia lui în raport cu omul, de aci constanta destinului în scrierile sale ; Spatiul ca reprezentare exterioară, dar mai ales a « mobilitătii (lui) interioare » si a capcităti umane de elaborare a unei « forme de pătrundere Interioare ».
Zice Cioran
« Sunt eu ? Nu sunt eu ? Răman perplex în fata anilor, a evenimentelor si a atâtor cuvinte cu sens si fără sens. Cum să nu fiu contaminat de un inepuizabil orgoliu, de credinta în sine si de victoria asupra fricii de ridicol ? Adevărul este că credeam în mine, că-mi arogasem o soartă si că tensiunea interioară era intretinută de un vârtej în acelas timp rafinat si sălbatic. Secretul meu este simplu : n-aveam simtul măsurii. În fond aceasta-i cheia oricărei vitalităti »
Acest « cuvânt înainte » al volumului « Singurătate si destin » (apărut la Humanitas în 1991) deschide portile întelegerii, ale pătrunderii în atât de chestionabilul univers cioranian ; filozoful se « dezvălue » fără menajamente si ne ghidează către o lume care, fără să stim, ne este familiară si tot fără să stim ne surprinde prin superioritatea gândirii.
« Echilibrul omului în lume este dependent de modalitatea de vietuire a timpului » ceea ce înseamnă « asezarea » aceea personală în perimetru unei atitudini în care acceptarea timpului poate fi imediată ori practicând îndrăzneala « traducerii » lui în termenii permanentei.
De aci, « călătoriile » lui Cioran se întâmplă într-un univers determinat de « pendulări » între « culmile disperării » si acceptare (resemnare, ar fi parcă mai corect).
Ceea ce mi-a plaăcut mie ca cititor profan, în scrierile lui Cioran, a fost insistenta cu care « judecă » existenta umană, « sentintele » lui, chiar dacă sunt în defavoarea subiectului, demonstrează o profundă întelegere a ceea ce numim umanitate, fie că se opreste asupra istoriei, intraând mai mereu în teritoriile discutabile ale mitului-« forma de istorie pentru acei care simt trecutul ca actual » si a simbolurilor, « realizarea în concret a universului », fie că « se zbate » în apele misterioase si mai totdeauna neclare ale « vietii interioare » pe care pe drept cuvânt o consideră mult mai complexă si mult mai incitantă decât realitatea imediată.
Există în scrierile lui Cioran o idee dominantă, obsesivă chiar: raportul Om-Destin, pe acesta din urmă considerându-l « expresie a sâmburelui substantial al fiintei ».
Astfel, fiecare individ reprezintă « un destin nu atât în măsura în care participi(ă) la esenta universală, cât în măsura în care tinzi(de) să realizezi (e)o esentă proprie » fără ca « prin aceasta rădăcinile metafizice ale destinului… » să fie deteriorate ori « distruse ».
Astfel, destinul românului, definirea structurală a cestuia fie ca neam fie ca individ e inevitabilă si nu totdeauna ne place ce spune, dar dacă avem curajul privirii »în oglindă » putem accepta că are dreptate, că ne – si se - defineste lucid, fără răutăti gratuite, doar cu durerea constatărllor dezolante.
Om extrem de frământat acest Emil Cioran, filozof remarcabil al unui timp când umanitatea e pusă »afurisit » la încercare si pe care francezii si l-ar revedica (scrie din 1948 numai in franceza) dar despre care stim că e român ca si celălalt rasinarian Octavian Goga :
“La noi sunt codri verzi de brad
Si câmpuri de mătasă;
La noi atâtia fluturi sunt,
Si-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte tări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece si flori
Si lacrimi multe, multe…” (“Noi”)
Toronto, apr. 2011
|
Maria Cecilia Nicu 4/20/2011 |
Contact: |
|
|
