Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica
Unul dintre sfintii români cei mai cinstiti este Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, praznuit la 11 Aprilie, în urma canonizării din anul 1950, devenită efectivă între 10 și 23 Octombrie 1955. S'a născut la București la 7 Octombrie 1787, din părinți români ortodocși, numindu-se la botez Constantin. A învățat carte, românească și grecească, la una din școlile timpului, Colțea sau Sfântul Gheorghe din București. Atras de timpuriu de frumusețile vieții monahale, în 1807 a intrat la mânăstirea Cernica, primit de starețul Timotei și încredințat spre ascultare cunoscutului duhovnic Pimen, care l-a deprins și cu sculptura crucilor în lemn. A depus voturile monahale în 1808 și a primit numele de monah Calinic, adică bun biruitor, devenind în același an ierodiacon. În 1812 îl găsim la mânăstirea Neamț, trimis de Pimen să strângă ajutoare pentru biserica Sfântul Nicolae, distrusă de cutremurul din 1802, prilej pentru cunoașterea spiritualității mânăstirilor moldovene. În 1813 devine ieromonah, adică preot între călugări, și mare ecleziarh al mânăstirii Cernica, iar în 1815 și duhovnic. Bunătatea, blândețea și smerenia au făcut din el adevăratul conducător al obștii, starețul Dorotei fiind bolnav și înaintat în vârstă. În 1816, merge la Muntele Athos, unde rămâne un an, se inițiază în rugăciunea inimii, practicată acolo, apoi revine la Cernica, unde este ales stareț în anul 1818 ; avea numai 32 de ani. Începe o frumoasă activitate terminând restaurarea și zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din Ostrov și primind titlul de arhimandrit. Ramâne stareț timp de 32 de ani, perioadă de strădanii pentru creșterea spirituală a obștii, pentru înfrumusețarea mânăstirii și luminarea poporului prin școală. Cea mai de seamă realizare ca stareț este zidirea bisericii Sfântul Gheorghe de la Cernica, între 1832-1836, după planurile sale, a paracliserului Sfântul Ioan și a stăreției. În 1846, începe zidirea bisericii Sfânta Treime de la Pasărea, după care urmează biserica Adormirii Maicii Domnului din Câmpina, Prahova, biserica din Buiești, Ialomița, din Sohatu, Ilfov, și din Ghegani, Dâmbovița ; a ajutat și construirea bisericilor din Ghighiu, Prahova, Poiana Mărului sau a schitului Icoana. Biograful său, Atanasie, nota: «Oriunde ajungea, răsăreau în jurul lui biserici și așezăminte pentru viață religioasă». La Cernica a întemeiat ateliere unde lucrau călugării, a înființat o bibliotecă și a inițiat un curent cărturăresc important ; a alcătuit o Regulă scrisă pentru monahi ; a întemeiat o școală pentru copiii satului etc. Numeroși credincioși din București și împrejurimi cercetau mânăstirea, Sfântul Calinic fiind recunoscut pentru faptele sale de milostenie și pentru rugăciunile tămăduitoare. Din șirul de minuni ale acestui monah desavârșit - care timp de 50 de ani, n'a gustat carne, nici pește - amintim: izbăvirea obștii mânăstirii și a unei mari mulțimi de bucureșteni refugiați de frica turcilor în 1821 ; tămăduirea unei femei stăpânite de duh necurat și a fiului meșterului Costache, epileptic ; transformarea în țărână a trupului neputrezit al unui mort ; oprirea unei mari secete etc. Mânăstirea Cernica devenise - prin voia divină - un mic colț de rai, o gradină a Maicii Domnului, unde - în 1850 - viețuiau 350 de monahi, fiind o adevărată școală a monahismului românesc. În 1850, la rugamintea domnitorului Barbu Știrbei, Calinic acceptă scaunul de Episcop al Râmnicului, fiind hirotonit întru arhiereu la București, la 26 Octombrie 1850. Situația găsită în eparhie era departe de a fi fericită : episcopul lipsea de 11 ani, seminarul era închis, nivelul preoților mediocru. Dar Sfântul Calinic, cu experiența dobândită la Cernica, s'a așternut pe muncă: a sfințit preoți, a numit protoierei, a redeschis Seminarul din Bucovaț, apoi la Craiova, unde se afla sediul Episcopiei, a deschis școli pentru cântareții bisericești și a refăcut biserica schitului Popânzărești. În 1854 a mutat Episcopia la Râmnic, iar în anul următor și Seminarul. În 1856 a zidit frumoasa catedrală episcopală din Râmnicul Vâlcea, pictată de Gheorghe Tattarescu, apoi schitul Frăsinei, cu reguli aspre de viața după modelul atonit, singurul așezământ monahal exceptat de secularizarea averilor mânăstirești făcută de domnitorul Cuza în 1863. Iubitor de cultură, Episcopul Calinic a tipărit o serie de carți bisericeșri și de asceză, ca : «Rânduiala tunderii chipului monahicesc» (1842), «Carte foarte folositoare de 27 suflet» (1852), «Pravoslavnica mărturisire» (1859), toate la București, iar în noua tipografie de la Râmnic «Aghiazmatarul» (1861), «Slujba Sfintei Învieri» (1861), cele 12 Minee (`1862) ; Sfânta Evanghelie (1865), Octoihul (1865), Manual de pravila bisericească (1861), «Tipic bisericesc» (1861), «Învățătură către preoți și diaconi» (1865) etc. În anul 1867 a donat tipografia orașului, cu condiția ca jumătate din venituri să fie date școlilor orașului și elevilor săraci, iar cealaltă jumătate schitului Frăsinei. În 1857 Episcopul Calinic a fost ales deputat în divanul ad-hoc al Munteniei, militând pentru Unirea Principatelor și cerând păstoriților săi să înalțe rugăciuni, cum citim într'una din «Pastoralele» sale: «Religia ortodoxă a fost păstrată cu sângele părinților noștri ; Românii își varsă sângele pentru credința întru Hristos, pentru răspândirea adevărului Evangheliei, care a fost și este mântuirea Patriei noastre. Astăzi Dumnezeu, prin tainele Sale cele nepătrunse, chiamă pe Români să-și ceară, pe cale legiuită, coroana luptelor și a sângelui vărsat pentru cruce, pentru apărarea Patriei, a bisericilor și mânăstirilor . . . Poporul Român n'are decât să ceară, pe cale legiuită, viața politică și națională făgăduită creștinilor prin glasul Evangheliei, și spre a cere viața, trebuie a ne uni într'un cuget și-o voință . . .» Cu un alt prilej, scria : «N'am încetat și nu încetez a ruga pe milostivul Dumnezeu, atât eu cât și toate bisericile din eparhia noastră, ca să săvârșească această mila a Sa, pentru împreunarea într'un singur stat a Moldo-României și sub un singur guvern, după cum se cuprinde în cele patru puncte ale programului național, ca unii ce suntem uniți în credința cea către Dumnezeu, drept slăvitori, fii ai Bisericii Ortodoxe, de aceeași limbă și de același neam...» Alături de mitropolitul Nifon al Munteniei, de episcopii Filotei al Buzăului și Clement al Argeșului, a făcut parte din Adunarea electivă a Munteniei, semnând la 24 Ianuarie, actul de numire a lui Cuza, în rândul al doilea, după Mitropolitul Nifon. Om al credinței, Sfântul Ierarh Calinic a fost un sfânt în adevăratul sens al cuvântului. Om al credinței și rugăciunii, cu «darul lacrimilor», simplu la port, acest părinte desăvârșit, milostiv dincolo de imaginație, bun și blând, l-a determinat pe biograful Atanasie să scrie : «Era atât de milostiv încât - dacă n'avea ce să mai dea ca milostenie - își da hainele de pe prea sfinția-sa și, plângând, se ruga de mine, nevrednicul, să caut bani de unde știu ca să aibă ce să dea la frații întru Hristos, căci așa numea preafericitul pe săraci și pe neputincioși . . . Nu păstra nimic pentru sine, dăruind totul celor nevoiași, în chilia sa aflându-se numai un ulcior cu apă. Ne-o spune însuși, în testamentul său : "N'am adunat aur și argint, n'am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, punându-mi toată nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu». Slăbit până la epuizare de asprimea posturilor și privegherilor, bătrân și bolnav, Sfântul Calinic s'a retras, în luna Mai 1867, la Cernica, viețuind aici ca simplu monah, în chilia de lângă paraclisul Sfântul Ioan, pâna la 11 Aprilie 1868, când sufletul său curat ca lacrima s'a întors la Creator. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa, iar pe lespedea mormântului au fost săpate cuvintele : «Vreun act de caritate / Sau credință-n Dumnezeu / Sper ca'n eternitate / Va'nsoți sufletul meu !» Domnitorul Al. I. Cuza l-a apreciat prin cuvintele : «Episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul și sfântul călugăr al lui Dumnezeu, și ca el altul nu mai este în lumea toată», iar istoricul Nicolae Iorga adaugă : «Calinic ducea viață aspră de schimnic și nu știa prețul banului, pe care-l împraștia darnic în fapte bune. Trăind în sfințenia muncii și a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioșii din eparhie . . . Cu Sfântul Calinic se încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără de arginți, al ctitorilor de cărți și clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu și-au închipuit că fapta sau graiul lor scapă de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu». Credința sa puternică în Dumnezeu, viața sa sfântă, minunile săvârșite au fost argumente în favoarea hotărîrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 28 Februarie 1950, de a-l trece în rândul sfinților. Festivitățile s'au desfășurat la Mânăstirea Cernica, în zilele de 21-23 Octombrie 1955. Osemintele sale au fost deshumate și așezate într'o raclă nouă în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica. I s'a fixat prăznuirea la 11 Aprilie, i s'au alcătuit slujbele de pomenire, i s'a publicat viața și i s'a stabilit maniera zugrăvirii chipului său. În cuvântarea funebră rostită la Cernica la 23 Octombrie 1955, preotul prof. dr. Dumitru Stăniloae, cunoscut teolog ortodox (+ 1993), a spus, între altele : «Sfântul Calinic este floarea cea mai aleasă care a răsărit și a crescut în solul spiritualității cernicane, dezvoltând în gradul suprem cele trei însușiri ale ei : ascetismul, milostenia și preocuparea practic-gospodărească», iar Preot prof. dr. Mircea Păcurariu putea scrie : «Smeritul între smeriți, Sfântul Calinic de la Cernica a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinti ai calendarului ortodox român, pildă grăitoare pentru orice credincios, de trăire autentică a învătăturii evanghelice»
|
Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu- Montreal 4/3/2011 |
Contact: |
|
|