La Melbourne am întâlnit un român special: Ben Todică
"Noi am plecat din tara mamă, acolo au rămas muntii căruntii, văile cu florile, turmele cu oile, pădurile cu doinele, mormintele cu crucile”. Ben Todică, filmul Mormintele cu Crucile
Ben face parte din lantul de descoperiri care mă preocupă pe mine de ani de zile: prezenta românească surpriză în străinătate.
Ben, imigrantul australian care izbucneste în plâns când aterizează înapoi la Melbourne dintr-o călătorie în Taiwan (simte că Australia este tara lui). Ben românul, a căror priviri si simtiri sunt vesnic îndreptate spre români si România. Ben jurnalistul, reporterul. Ben autorul unor minunate, delicate si puternice filme documentare (si multe, 260 pe YouTube; unele premiate, stilul lui studiat într-o universitate americană). Ben tatăl (trei copii) si sotul iubitor. Ben sudorul.
Ben este special în mai multe feluri: pentru că prezintă România la Melbourne, atât prin programul deosebit pe care îl face de saisprezece ani la Canalul 31 de TV al cărui director este, cât si la statia de radio 3zzz; prin felul deosebit în care si-a construit viata de emigrant, prin felul în care îsi apleacă “urechea” si aparatul de filmat sau microfonul spre fiinta umană, prin pasiunea pentru filmul documentar, pentru poezia, arta si simtirea ce răsuflă din tot ceea ce crează, când face un film, intervievează sau scrie, si pentru reverenta lui pentru tară. “Pare ciudat dar România rămâne Paradisul meu” afirmă Ben.
Un “Paradis Pierdut”? Într-un anume fel da: căci Ben a plecat din tară în 1979. Când si-a întors privirea pentru ultima dată către Ciudanovita copilăriei sale, orasul i s-a părut încântător în lumina răsăritului de soare si regretul plecării a început. Trecând prin Italia a învătat italiana pe care apoi a folosit-o 10 ani în Australia. Ocupat cu câstigarea existentei si găsind slujbe la greci si italieni, engleza nu i-a fost necesară si n-a învătat-o în acesti ani. Integrarea implică cunoasterea limbii tării în care trăiesti si cu creativitatea lui caracteristică, Ben a ales solutia de a merge la facultate: a studiat trei ani de “Limbă si Compozitie” (traducere liberă a titlului programului “Professional Writing & Editing”), la Monash University, alti trei ingineria de sunet, regie de film si a luat numeroase cursuri cu personalităti marcante în domeniul muzicii, actoriei, operatoriei si editării de filme.
“Paradisul” lui, România, l-a tinut viu în suflet si minte în anii emigrării, dar l-a regăsit cu adevărat când a început să lucreze la programele comunitare românesti de radio si televiziune la Melbourne în 1994. Asta i-a dat posibilitatea să cunoască bine comunitatea, să o prezinte diasporei din metropola australiană si să se apropie de ea cu ochiul ciclopic al aparatului de filmat. Prin blândetea vocii, prin dorinta si răbdarea de a-i asculta pe fiecare, le-a adus săptămânal românilor australieni trăirile lui despre comunitatea românească din Melbourne, cât si frumusetile naturale, culturale si informatii despre viata reală din România prin emisiunea Mozaic Românesc. Programul a fost premiat patru ani consecutiv 1995-1998 pentru cel mai bun program de stiri, de “current affairs”, cel mai bun program pentru copii, si cel mai bun program de filme documentare din România si despre România: Destinatia România, Vitamina ES, Promenada, Biografii de Oameni de Seamă, etc.
O flacără frumoasă de pasiune care e aprinsă puternic, dar nu arde nimic din jur, luminează dar nu distruge, o flacără ce este vesnic aprinsă în Ben, spre a schimba mereu imaginile de deschidere a emisiunii, spre a prezenta românii, de la mic la mare, adolescentii stângaci dar care se străduiesc cu candoare să păstreze graiul nostru minunat (filmul documentar Sunetul Tarii Mele – The Sound of My Country), omul simplu, bun si frumos, cu noblete de suflet (filmul La revedere George), oameni care s-au distins prin creatia lor în artă si cultură, români din Australia sau veniti în vizită din tară (interviu cu Elena Găluscă, scriitorul Vasile Andru, cosmonautul Dorin Prunariu, Preasfintitul Părinte Mihail Filimon, Episcopul Australiei si a Noii Zeelande, europarlamentarul Petru Luhan, regizorul Dan Puican, cineastul Vasile Bogdan, jurnalistii Simona Pele si Veronica Balaj, vicepresedinta scriitorilor din Montreal Cristina Mihai, artista Tamara Buciucianu, ambasadorii: Ioan Gaf Deac, Manuela Vulpe, Anca Visan, Mihai Stefan Stuparu, din Departamentul Românilor de Pretutindeni, Gabriel Brânzaru si Ileana Andrei, consul general la Sydney Ovidiu Grecea, acum aflat în Los Angeles, Rev Tim Costello, Rev Corin Izvernariu si multi, multi altii.
Ben Todica a sustinut si promovat creatia românilor din Australia, poezia lui Ion Miclău, cântecul Loredanei Sachelaru, si a celor din tară, artistii Teatrului National din Bucuresti, pe Dan Puric, etc.
“Pentru că îmi pasă de soarta poporului român ca de propria-mi fiintă, am făcut parte din comisia electorală din Melbourne pentru alegerea presedintelui României de două ori.” mi-a spus Ben.
“Ca români, ne simtim mândri că, iată, paralel cu Ana Maria Beligan si Valeria Câmpeanu, încă un nume românesc se afirmă în peisajul cultural al Melbournului: Benoni Todică.” scrie Oliviu Racoti.
Prin filmele lui documentare, Ben este pentru mine, autoarea acestui articol, si mai special, căci mi-am dorit în adolescentă să studiez regia de film. Sunt, asa cum spune Ben într-un articol despre mine “Femeia cu vis împlinit”, dar un alt vis decât cel visat. Si pentru multi dintre noi emigrantii aceasta este realitatea noastră când se întâmplă să fie fericită. Cu Ben ne-am descoperit ca fiind pe aceiasi lungime de undă cu dragostea noastră pentru tot ce este românesc, si cu pasiunea pentru film. Ben mai norocos ca mine în acest sens, căci el face si azi filme... eu am rămas cu visul pentru ele.
Băietelul din filmul Cinema Paradiso, Ben îsi construieste un aparat imaginar dintr-o cutie de conservă pe care o plimbă încontinuu cu “ignorantă si sublim” peste toate cele în orasul minier Oravita, unde tatăl lui lucrează în minele de uraniu, timp de 39 de ani, iar copilul si adolescentul Ben câtiva ani buni.
Ben proiectează povesti imaginate si desenate de el pe hârtie, care prin înmuierea în grăsime devine transparentă si usor de proiectat pe peretele unei clădiri… de veneau localnicii să privească “cinematograful lui Ben”… cu imagini noi de fiecare dată, pe care le tot schimba spre a surprinde si tine atentia vie a spectatorului, asa cum face si astăzi cu insertiile din genericul emisiunii Mozaic Românesc. În fine reuseste să-si cumpere un aparat de filmat de la un neamt din Arad.
Câtiva ani mai târziu este trimis de sindicatul minei să studieze operatoria si se întoarce să facă filme documentare despre echipamentul si procesul de extractie al uraniului. Nu mult după aceea, iată-l pe Ben în mijlocul cineastilor din România.
Iată cum se face că viata dură cu lucrul în mină, îi aduce lui Ben norocul de a detine si azi parte din filmele acelea documentare din bazinele radioactive Ciudanovita-Lisava-Oravita (inedite, pretioase ca document istoric), pe care le-a putut împrumuta televiziunii române. Studioul Libra a făcut un film cu care a luat un premiu “pentru cel mai bun film bine documentat”. Tânărul Ben pleacă din tară “din curiozitatea” de a cunoaste lumea. Nu se stabileste în Suedia, cum îsi dorise initial, ci este aruncat de valul vietii, pe un mal îndepărtat, în Australia. Si acolo descoperă greutătile emigratiei: “Cu ingineria de sunet sau operatoria câstigi foarte putin. Lucrând la statii comunitare de radio si TV, care sunt voluntare, trebuie să investesti singur în aparatură” (cum a făcut-o din pasiune Ben, cumpărându-si echipamentul de $20,000 el singur). “Căci noi facem programele acasă”.
Nu s-a sfiit să lucreze în uzină ca sudor, o meserie pe care o învătase de mult la Scoala Profesională UCMMA Bocsa si asa îsi câstigă Ben existenta si astăzi. Lumea ce-l stie muncitor sudor îl întreabă de unde are atâtea cunostinte culturale. “Capitalistul nu si-a dat seama că ani de zile m-a plătit ca să învăt”, spune Ben. “Cele 8 ore de lucru am avut tot timpul ascultătoarele în urechi. Munca fizică îmi permitea asta. Si am ascultat multă muzică, simfonii, muzică românească, emisiuni educative, cărti. Acum nu mai pot face asta la fel ca înainte căci am o pozitie de sef. Am construit un robot si trebuie să urmăresc proiectul si performanta lui. Este vorba de roboti de sudură cu ciclu repetitiv si multiple functiuni…” Iată deci secretul culturii impresionante în multe domenii ale celui cu “câteva studii”, cum scrie Ben în resume-ul lui, (de fapt destul de “multe”: liceu, facultate si multiple calificări de ordin tehnic si artistic) si în mare parte autodidact. Istoria ne confirmă cât de multi autodidacti s-au remarcat mai bine decât multi dintre cei scoliti… dat fiind forta urmăririi propriei evolutii intelectuale. ”Când îmi place o muzică mă duc pe internet să aflu mai multe despre compozitor, să văd cum a fost viata lui, cum a creat… să-l înteleg, să-i înteleg mai bine opera.”
Căutarea “Paradisului Pierdut” este pentru unii din noi, emigranti, încercarea de a ne întoarce acasă, bucata din “Drumul Nostru” complex, pe care Ben o prezintă în filmul lui documentar cu acelasi nume. În prima parte (filmul are 18 părti), Ben cu prietenul Delută, pe care nu-l mai văzuse de ani si ani, se duc pe un drum înghetat si cu hârtoape spre Oravita.
Aparatul de filmat al lui Ben mângâie dealurile si pomii… Peisajul acela pe care văzând filmul l-am simtit evident românesc, si mă întreb ce-l face asa: silueta pomilor, a dealurilor? “Mirosul” din atmosfera pe care atât de bine o crează Ben, de la povestiri despre clădirile pe care le arată în imagini (ale bucătilor de film luate de el pe vremurile când locuia acolo si lucra în mina de uraniu) si care astăzi nu mai sunt? Detaliile, lentoarea si naturaletea convorbirii celor două personaje (prietenul Delută si operatorul care nu se vede, dar se aude, Ben) ? Modul în care sunt inserate imagini statice, care să puncteze pe cele filmate, cu aduceri aminte a vremurilor de demult. Candoarea băietelului care îi tot da târcoale lui Ben în timp ce filmează, nu ca să-i ceară un chewing-gum sau să-l întrebe despre blugi (cum se întâmplă în alte tări cu populatie săracă), ci ca să-l facă să-si îndrepte aparatul spre deal: “Vezi nene dealul?” Chiar dealul copilăriei lui pe care Ben venise să-l revadă. Copiii care se dau cu săniuta ca în poezia Iarna pe ulită a lui Cosbuc. Si poezia copilăriei mele, noastre. Imagini de azi identice celor care fac parte din copilăria lui Ben, a noastră.
Tristetea este că multi dintre noi, cei plecati foarte departe, ca Ben, ca mine, am făcut un drum fără întoarcere. ”M-as înnapoia în România din care am plecat, cea din 1979 pe care n-am mai regăsit-o.” mi-a spus Ben cu lacrimi în glas. Nu, sigur, nu se referea la România comunistă, ci la aceea a unor oameni de omenie, de caracter din Banatul lui drag.
Filmul Drumul Nostru are ceva din filmele lui Kurosawa, din lentoarea pregnantă, care îti accentuează trăirile, a filmelor japoneze. Este un film documentar pe gustul meu, cum putine filme documentare se fac. N-are nimic pedagogic si structurat ‘ca într-o carte de istorie sau o lectie de geografie’ si totusi îti dă date precise despre minele de uraniu, despre exploatarea sovietică de acolo (prin texte inserate ingenios ca subtitluri si prin povestirile bătrânului miner Andonie Tiberiu, din Blocul A, prima clădire de locuit construită acolo când localitatea nici nu exista ...) Este un documentar poetic, care începe prin a te fermeca la un nivel de simtire, si apoi, încet, încet îsi dezvăluie date concrete, sugerându-ti-le doar uneori. Ben, artistul, creator de imagini si sunet, se întrece pe sine în acest film. Detalii, pesiaje, oameni, clădiri, totul te tine încordat si îti stârneste nostalgia, dorul, pe care noi toti emigrantii cu simtiri le purtăm vesnic în spatiul nostru Mioritic de departe, în tara de adoptie, fie ea Australia sau Statele Unite. Si sunetul, în special sunetul este încântător. Adevărat compozitor în modul în care îsi editează filmul, Ben îmbină sunete duioase sau puternice cu momente significante de tăcere, de liniste. Ben alege cele mai potrivite sunete (de cântec de pasăre, susur de apă de râu, zgomot de locomotivă cu aburi sau instalatii de mină), si melodii, melodii tulburătoare, accentuând tensiunea din film: Caii, caii lui Alexandru Stefan si Văd muntii. Văd dealurile… Nu văd nimica, ale Adei Milea. Inseratul iscusit al melodiilor între text si vocea comentatorului Ben. Nimic nu se suprapune. “Nu vreau să-l deranjez pe cel ce vizionează filmul meu. Când si când poate citi pe ecran, apoi mă aude spunând ceva, altădată punctez cu melodii alese de mine. Am descoperit compozitori din Republica Moldova extraordinari. Pavel Stratan cu Visul si M-am născut de ziua mea, este o perlă a originalitătii lipsită de prejudecătile de care sunt torturati marea majoritate a muzicienilor români, un natural care dă lectii rocului international promovat la noi. Alexadrina Hristov cu Avionul de Aur sau Noi doi o altă originală în control atât al vietii cât si al compozitiei, Doina si Ion Aldea Teodorovici cu Eminescu, adevărati revolutionari si protectori ai culturii române si nu mai putin Alexandru Stefan cu Tara mea străbună, Fug românii de acasă, Emigrantul, Caii, caii, Generalul, Răzesii, Ofiterii, Dacii din Atlanti, De-or trece anii, etc. Toti niste originali care te pot inspira si pe care filmele mele îi pot oricând curta, pot dansa împreună complementându-se cu usurinta pentru că vin din acelasi adânc. Compozitori tineri gata pentru superproductii, capabili cu usurintă să umple pânza istoriei neamului”.
După mine Ben îsi “cântă” filmele, le cânta celor ce le vizionează povestea locurilor si a oamenilor, desi el spune că îsi face filmele “ca un pictor“. “ ‘Desenez si colorez’ forme si idei asa cum îmi vin în minte, din bucătele. Inspiratia filmelor mele vine din copilărie. La Ciudanovita rusii aduceau multe filme rusesti, bune. Ajungeau la Bucuresti numai cu unul sau doi ani mai târziu. Si apoi filmele din circuitul national, ne-rusesti, când ajungeau acolo, pentru că eram în circuit, cinematograf comunal, veneau târziu, erau consumate fizic, stricate. După mii sau chiar zeci de mii de rulări prin tară trebuiau reparate. Le vizionam zgâriate si cu bucăti inserate, amestecate, asa cum se nimerea. Si asa îmi fac si eu filmele mele, ‘din bucăti’. Nu le editez cum fac altii, ca să le “curăt”, rafinez. Las portiuni cu imagine ne-în focus, căci dacă as scoate-o s-ar stinge patima din ea. În filmul Ziua Natională aveam o portiune tulbure si dacă as fi scos-o nu s-ar mai fi citit expresia fetei plină de forta tristetii. Îi înregistrez pe oameni vorbind asa cum vorbesc ei natural. Nu le editez vorbele spre a le face perfecte, fără de gres, căci le-as sterge naturaletea.“
Totul este impresionant în stilul filmelor documentare făcute de Ben, pentru că sunt de fapt artistice. Se vede cunostinta de tehnică de operator, dar ceea ce reiese mai pregnant este talentul celui ce filmează să descopere detaliul, să dezvăluie atmosfera peisajului, să construiască personajul. Sonorul este atât de bun că am fost înclinată să cred că un compozitor l-a ajutat pe Ben să aleagă si să lege piesele muzicale. Si nu, în realitate ‘pictorul, cântăretul, compozitorul, artistul si tehnicianul operator si editor, regizorul’ toti sunt doar unul: Ben Todică. Pentru ca sunetul să fie atât de iscusit adaptat filmului, creatorul evident are vaste cunostiinte si talente muzicale. Nu e de mirare că Ben a luat ore de canto timp de cinci ani, că a făcut parte dintr-un grup muzical (Mevis Kruger Singers). “Să cunosc bine muzica era absolut necesar în profesia de inginer de sunet.” mi-a spus Ben. Si cum la el totul se îmbină: arta cu iubirea de oameni, cultura cu ajutorarea comunitătii, cu acest grup muzical, Ben a vizitat spitale, azile de bătrâni, case pentru handicapati, biserici si scoli, aducând un moment de bucurie unei bătrânele într-un scaun rulant, sau unui bolnav pe patul de spital. Iarăsi iubire de semeni si alinare sufletească prin artă, în cazul acesta cântec.
Ben a obtinut numeroase premii pentru filmele lui documentare: Marele premiu la Festivalul national al caselor pionerilor pentru filmul Perseverenta, Medalia de bronz la Secventa Timisană pentru filmul Visul, mai multe mentiuni pentru filmele Primii Pasi, Cheile Nerei si Copilărie. În Australia au fost nominalizate filmele Mormintele cu Crucile cu ‘The Best Faith Film’ si Artholes in Melbourne cu ‘The Best Arts Film’. De asemenea în România a fost clasat pe primul loc Genericul emisiunii lui Ben la Canalul 31 TV din Melbourne, Mozaic Românesc ca cel mai bun dintre toate ID-urile programelor de televiziuni comunitare din diaspora românească.
În masina lui, cu care m-a dus la statia de radio 3zzz pentru a-mi lua un interviu, atârna de oglinda de deasupra parbrizului un mic obiect decorativ rosu chinezesc. N-am întrebat. Mi-a plăcut cum vocea calmă, putin spartă a lui Ben si viteza automobilului făceau micul obiect să salte ritmic. Explicatia a venit din povestirile lui Ben, despre ‘suprabuna’ lui nevastă Ming. Da, emigranti în tări îndepărtate, înconjurati de tot felul de alte etnicităti, ne găsim partenerul potrivit ca suflet, nu neaparat de aceeasi nationalitate cu noi. Si de multe ori asta ne aprinde si mai tare dorul de tară, de românism (am observat aceasta la prietenii români căsătoriti cu “străini”). Pe Ming a descoperit-o ‘pe muteste’ într-o excursie în China, căci ea nu vorbea decât chinezeste ... si când era de comandat ceva la restaurant ajutau onomatopeele: Muuu, Cotcodac... apoi desene pe servetele si semne din mâini...
“Când poti comunica cu vorba, încerci să te prezinti în tonurile cele mai avantajoase. Când nu poti, celălalt îti descoperă adevarata persoană.“ mi-a spus simplu Ben. Si aducând-o la Melbourne a convins-o să învete engleza încă din primul moment, ca ea să nu treacă prin experienta lui de mai complicată integrare. A adus-o cu cei doi gemeni ai ei, Eric (Sheng bi Chen) si Carol (Sheng tzhu Chen), de care s-a apropiat si care sunt acum copiii lui, alături de fiul lui din prima căsătorie, din România, Guardeni (nume cu o întreagă poveste, o combinatie între ce a vrut ea, mama, si ce a vrut el, tatăl noului născut, Dani din serialul american Brett si Danni, 1974 si căutare printre stele, Nodul Gordian).
Mai apropiată de spiritul nostru românesc, decât o anglo-saxonă, micuta chinezoaică Ming îi este sotie devotată de 12 ani. “Găteste pentru ea chinezeste, pentru mine româneste... E mândră să poarte si să detină un costum românesc, cu care a făcut impresie când am fost invitati la Canberra la Ziua Natională a Românei unde am luat un premiu ... Cel mai frumos costum national era purtat de o chinezoaică - culmea! Româncele o iubesc.“ mi-a spus Ben în drum spre studiou.
Camera lui Ben se îndreaptă adesea si spre alte tărâmuri, peisajul australian pe care l-a descoperit cu “deliciu” (filmul Artholes in Melbourne, YouTube-uri cu coasta celor 12 Apostoli sau lupta între doi canguri, ...), Noua Zeelanda, Taiwan sau Japonia, degajând dragostea lui Ben pentru natură si bucuria de a o filma ca nimeni altul. Un print ‘vindecător’ din Taiwan, ‘Printul Florii de Lotus’ îl descoperă pe Ben în Australia si îl ia cu el în Noua Zeelanda să-l urmeze cu camera, cu care ocazie îl cunoaste mai bine. Apoi îl invită să-i filmeze răsăritul soarelui pe muntele lui, al ‘printului’, muntele Yo Sun din Taiwan si vârful Fuji în Japonia. “Când printul a fost întrebat de ce m-a ales pe mine să-i filmez unele clipuri a răspuns că am ochi de vultur, nu îmi scapă nimic si că am răbdare să văd cum creste firul de iarbă. Printul încearcă să-i repună pe oameni în contact cu natura, îi învată să comunice cu ea. ‘Floarea de lotus creste din nămol si uitati-vă cât de frumoasă este.’ spune printul. Acest print are mii de membri în jurul pământului, călătoreste mereu si oamenii vin cu sutele să stea la rând ca să se vindece, să îi vindece.” Într-un ajun de revelion, 1997, când Ben îsi plângea singurătatea, familia lui fiind la douzeci de mii de kilometri depărtare, cocotat pe streasina casei curătind-o ca să salveze cuiburile unor păsărele care ar fi putut fi distruse de furtuna puternică ce se pregătea, postasul îi aduce un plic cu un bilet de avion pentru a doua zi, de la print. Cine si-ar fi putut închipui că Ben Todică va sărbători Anul Nou înconjurat de zeci de chinezi?! Îsi petrece două săptămâni cu printul. “Cu o seară înainte ajungeam în vârful muntelui unde instalam camera si compuneam cadrul, iar a doua zi dis de dimineată, adică pe întuneric, instalam camera pe trepied si începeam filmarea care dura două ore si chiar trei. Printul lua aceste filmări si le proiecta pe peretele din spate sau când îsi începea sesiunile, iar omul participa la această surpriză care se năstea în fata lui plin de respect si admiratie. Să vezi cum se formează linia orizontului, cum se naste ziua si cum se dezvelesc toti muntii, dealurile, văile, străzile, orasele si cum se trezeste viata, lucru pe care televiziunea noastră nu poate să ni le prezinte decât în viteză pentru că suntem mereu grăbiti. Experienta pe care printul o prezenta este una pe care societatea de azi nu o poate oferi în ritmul în care curge: Să ai răbdare să vezi cum cresc florile, cum se miscă vântul si norii care aduc ploaia, etc“.
Un film frumos a fost făcut de Ben despre pictorul român din Melbourne, Radu Satcău, cu ocazia unei expozitii a lucrărilor de pictură ale acestuia în boema Fitzroy, Melbourne, fermecătoarea stradă, plină de poezie, de artisti si oameni visători. “Intersectia între cine-verite-ul momentului însusi – un vernisaj de pictură în inima melbourneză a Australiei, care a adunat stofa pestrită (mofturosi, bârfitori) si pasionată a comunitătii române iubitoare de artă…, si interviul luat artistului în intimitatea culorilor aprinse de gândurile si emotiile lui Radu în studioul său, fac din Ben un maestru al tesăturii vii a unui gen, nicioadată confortabil, documentarului. “ (Profesor Aurelia Satcău).
Multi sunt aceia care au cuvinte frumoase de spus despre realizările lui Benoni Todică.
“Dl. Ben Todică ne dăruieste … clipe de încântare sufletească, de emotie si de justificată mândrie natională... Asa cum însusi spune ‘Există fortă în dragostea de tară pe care o simt doar emigrantii vremurilor.’ ” (Tia Basarab – despre filmul realizat de Ben cu ocazia Zilei Nationale a României, sărbătorită la Canberra la 1 Decembrie 2010)
“Filmul lui Ben Todică răscoleste prin bogatia si complexitatea de gânduri si simtiri ce-ti umplu mintea si inima după vizionare. … Filmul surprinde treptat imagini simple si familiare. … (Tia Basarab despre Filmul Hramul, film dedicat celei mai mari biserici orthodoxe românesti din Melbourne, Sf. Petru si Pavel, la care am avut bucuria să mă aflu si eu, autoarea acestui articol, la o slujbă de duminică în ianuarie anul acesta.)
Filmul Mormintele cu Crucile prezintă: “Exact această lupta a emigrantului cu păstrarea echilibrului cultural la întâlnirea cu vocile abracadabrante, intense, ale multiculturalismului, confuze de cele mai multe ori, în tări ale emigratiei cum ar fi Australia sau Statele Unite, această necesitate de re-primenire întru vechi tezaure, fac lumea dintâi, illo tempore, a emigrantului, deopotrivă cu durerea de a nu reusi să păstreze acest echilibru. Dimensiunea filozofic-spirituală a filmelor mai recente ale lui Ben Todică este cu precizie chintesenta acestui sfâsietor conflict interior. ... Tehnic dar si tematic, Ben Todică revelă contaminatia inconfundabilă a scolii grele de patos si nonstalgie a unui Andrei Tarkovski, ... (din) Nostalgia, ultimul film al regizorului rus... Apropierea intre Todica si Tarkovski nu este nicidecum exagerata, la baza stind un pattern cultural si emotional fara indoiala comun – interstitiile la nivelul spatiului ‘natal’, totul marcat de un sentiment al vitalitatii si refacerii. Filmele lui Ben Todica sint, poate, tocmai aceasta chemare la regenerarea unui spatiu pierdut al copilariei, al inocentei si al identitatii nationale, al acelui patrimoniu sufletesc si nu numai al trecutului care devine irecuperabil. (Profesor Aurelia Satcău)
De fapt aceste aprecieri sunt perfect valabile pentru toate filmele documentare făcute de Ben. ‘A one man band’ (“O orchestră constituită din doar un muzician”, as spune în traducere liberă), Ben Todică a ales să fie un artist independent, care să îsi facă filmele el singur, deci netrebuind să urmărească impunerile comandei din partea cuiva. A ales să lucreze fără răsplata financiară tocmai pentru a avea totală libertate de creatie: “Să pun numai ce simt eu, cum vreau eu, fără să mă gândesc la ce va avea succes la public si de sală.“ mi-a spus Ben.
Si ce este si mai impresionant este că Ben îsi dăruieste creatiile tuturor: filmul prezentat recent la biblioteca “Ion Heliade Rădulescu“ din Târgoviste pe 18 februarie, 2011 Ben l-a oferit tuturor celor ce doresc să-l vizioneze în întregime la costul numai celor 3 DVD-uri pe care să fie transpus. Multele YouTube-uri ale lui Ben sunt toate, desigur, în domeniul public pentru a fi vizionate de cine doreste.
De-a lungul anilor Ben Todică a scris si publicat numeroase articole în ziare si reviste românesti de pretutindeni: 1997 Revista IOSIF VULCAN din Cringila N.S.W. Australia. Ziarul Spirit Românesc, Expostar, Zona Interzisă, Mihai Eminescu, Căruta cu Povesti din Sydney apoi au urmat revistele ARP-ului care sunt vreo 40, ziarul Singur din Târgoviste si revista Suflet Nou din Comlosu Mare, The Romanian Global News, Lumea, Reteaua Literară, România, cele din America (Clipa, Romanian Vip, Gândacul de Colorado, Meridianul Românesc, Europa (Agero Stuttgart, Germania si Caiete de Sud Est, Asymetria, Societatea de Mâine, Franta) în Canada (Observatorul) si mai târziu Noua Zeelanda (Pagini Românesti), revista online din Franta Omnigraphies, etc. “Am pregătit materiale să public mai multe cărti însă din păcate am publicat doar una intitulată Între două Lumi în anul 2009.” Cartea aceasta a lui Ben este o esentă a tuturor simtirilor si a stilului lui Ben Todică din filmele sale, dragoste, gingasie si fortă, detalii si analize sugerate si iubirea de tară si români.
‘Drumul Nostru’, drumul lui Ben, drumul meu, Ileana, este drumul nostru al tuturor celor care am avut acelasi parcurs, plecând din tară în timpul comunismului acerb, luati de valul vietii si aruncati pe tărâmuri îndepărtate unde trăim de ani si ani, Ben în Australia, eu în California, altii în cine stie ce alt colt al lumii. Este ‘Drumul Nostru’, al acelora pe care viata ne-a făcut să practicăm o altă meserie, mai concretă, dar pentru care arta si cultura constituie pasiunea existentei. ‘Drumul Nostru’, al acelora care nu ne-am uitat tara, si o ‘cântăm’ fiecare în felul lui, cu dor si nostalgie, tinem s-o prezentăm ca pe o zână frumoasă celor din vest ce n-o cunosc, s-o aducem mai aproape românilor trăind pe meleaguri străine, să o tinem în adâncurile sufletelor noastre. Si apoi si ‘Drumul Nostru’ al celor plecati de mult, care facem o încercare de întoarcere pe meleagurile dragi ale tării, asa cum prezintă filmul documentar al lui Ben cu acelasi nume Drumul Nostru. Tristetea este ca realitatea, cu sigurantă universal valabilă, România pe care am lasat-o noi, Ben în 1979, eu în 1973, nu o mai regăsim. O vizităm pentru ‘câteva clipe’, ne imersam în căldura primitoare a prietenilor si rudelor, în aduceri aminte, sentimente si trăiri puternice, plăcute si dureroase, spre a ne întoarce în traiul nostru de peste mari si tări, unde ne sunt rădăcinile replantate, adăugând un strop în plus de vesnic dor si nostalgie …
Iată un rând semnificativ scris ca subtitlu pe ecran cu care Ben îsi încheie unul din filmele lui documentare, Sunetul Tarii Mele, si care îl caracterizează: “Se trăieste si din dragoste, nu-i asa?”
Articol de Ileana Costea, Profesor la California State University, Northridge
|
Ileana Costea 4/3/2011 |
Contact: |
|
|
