Interferentze : Femei in viata altor femei
Am în mână cartea „Minciunile femeilor” de Ludmila Ulitskaia, în traducerea Gabrielei Russo, apărută la editura Humanitas –colectia „Cartea de pe noptieră” în 2006.
Ludmila Ulitskaia este o foarte cunoscută scriitoare de nuvele si romane. Născută în 1943 în Rusia, lucrările ei au fost traduse în multe limbi si are deja la activul ei numeroase premii internationale. Este considerată de critica de specialitate ca o continuatoare a marilor clasici rusi.
Am descoperit-o pe scriitoare acum câtiva ani când eram în vizită la Montreal si căutam într-o librărie cărti în franceză. Cărtile cumpărate m-au entuziasmat în asemenea măsură încât imediat am căutat tot ce s-a publicat si în limba româna si mi-am procurat încă niste titluri, printre care si cartea de fatză.
Nu am de gând să fac o cronică de carte, nu sunt critic literar. Intentia rândurilor mele, astăzi, este alta. Am început totusi cu Ludmila Ulitzkaia pentru că m-a impresionat felul în care tratează, în toate lucrările ei, viatza si mentalitatea femeilor din Rusia epocii postbelice, epocă în care multe femei au rămas văduve si au fost nevoite să-si reconstruiască viatza singure. Această solidaritate si complicitate dintre femei e descrisă cu o mare sensibilitate si veridicitate în cartea la care mă refer si care cuprinde patru povestiri în care femeile mint. Dar, spune autoarea în prefatză, „se poate compara o supremă miniciună masculină, strategică, elaborată, antică, asa cum e discursul lui Cain, cu drăgălasele minciuni feminine care nu ascund nici un scop si nici o înselăciune, ba nici măcar un interes personal?”
Toate patru povestiri sunt bazate pe talentul femeilor de a-si „reinventa” viatza atunci când realitatea ei e greu de suportat, când au de crescut singure copii si când sărăcia nu le permite luxul de a recurge la alte resurse pentru înfrumusetzarea vietii decât propria lor imaginatie. Nu mă voi opri la subiectul povestirilor, recomand cu căldură cartea celor care n-au citit-o încă. Dar merită să mă opresc, cred, la mesajul cărtii: femeile au, de la natură, o fortză vitală de care ele însele nu sunt întotdeauna constiente. Femeile se caută una pe alta, se asociază si sunt capabile de o complicitate, cum spuneam, de o rară frumusetze.
În vestul Canadei sunt niste grupuri apartinând unei secte religioase în care este permisă poligamia. Un bărbat poate avea, de exemplu, 30 de neveste si peste 80 de copii. Se pune problema, din punct de vedere juridic, dacă în Canada se permite această poligamie. Ei bine, spre surprinderea mea, în curtile de judecată nu bărbatii sunt cei care apără cauza poligamiei, ci femeile. Le-am văzut la televizor: sotiile aceluiasi bărbat îsi plimbă copiii împreună, se ocupă de gospodărie, nu există „gelozie”, pentru că si-au construit o „comunitate” în care, ca si în Rusia de după război, dacă bărbatii lipsesc, femeile au reusit să-si construiască o viatză „plină”.
Este revoltător abuzul bărbatilor asupra acestor femei, iar ideea de poligamie îmi repugnă total. Sper din tot sufletul ca ea să fie interzisă nu numai în Canada, dar peste tot unde ea există. Nu pot totusi să nu observ potentzialul acestor femei care, ca si eroinele povestirilor Ludmilei Ulitzkaia, îsi crează, ajutate de instinctul de supravietzuire, o realitate „înfrumusetzată” a vietii lor. Probabil că femeile, când nu au bărbati care să le sprijine, devin rezistente în fatza marilor lovituri punându-si umărul pe cel al altor femei, fapt care le dă sigurantză.
Si, după lunga introducere, voi trece la subiectul pe care mi-l propusesem astăzi, la gândul meu închinat femeilor care mi-au fost alături de-alungul vietii. Prima persoană feminină cu care orice om vine în contact este mama, după care, eventual, dacă există, sora mai mare. În cazul meu, nu am avut nicio soră (si cât mi-as fi dorit!), iar mama mea era o fire rezervată sentimental, adeptă fiind a unei educatii în care să primeze ratziunea si disciplina. De aceea, de mic copil, mi-am căutat compania altor femei care să-mi satisfacă setea de tandretze. Le eram recunoscătoare unor matusi si unor doctoritze, profesoare, poete, pictoritze sau pianiste pentru căldura lor si le iubeam din tot sufletul.
Mai târziu, cand m-am căsătorit, am locuit la început cu sotul, tatăl si fratele în acelasi apartament. Iar când mi-am dorit o fetitză, copilul care a apărut a fost tot băiat! Nu pot spune că n-am fost fericită cu ei, dar am tânjit întotdeauna după afectiunea proprie femeilor.
Interesant este că multe prietene de care m-am atasat de-alungul anilor aveau deja fie o soră, fie o fiică, fie o mamă cu care erau în relatii de bună prietenie. Le-am invidiat în secret. Dar toate m-au „adoptat”, nu m-am simtit niciodată „în plus”, lucru care m-a convins de marea capacitate a femeilor de a fi deschise prieteniei cu alte femei pentru a căuta, împreună, micile bucuriile mici ale vietii pe care apoi să le amplifice în imaginatie.
Fiind luna martie, departe de a fi o „feministă” în sensul politic al cuvântului, dedic rândurile de mai sus tuturor femeilor care au fost si mai sunt încă lângă mine în momentele bune sau mai putzin bune ale vietii mele. Trimit un gând pios si acelora care mi-au fost dragi, dar care astăzi nu mai sunt printre noi.
Si desigur, le felicit pe toate cititoarele si colaboratoarele publicatiei „Observatorul”.
|
Veronica Pavel Lerner 3/22/2011 |
Contact: |
|
|
