Scrisoare pastorală
Scrisoare către Eminescu(XXVII).
,,Bădie Mihai,
Citesc articolul matale ,,
A aștepta să culegi!.. din 16 aprilie 1881, publicat în ,,Timpul și nu pot să rămân indiferent.
La vremea aceea se vorbea de ,,o eră nouă,
mai cu seamă de o epocă a neatârnării depline ca rezultat al politicei exterioare, de disparițiunea vechilor deosebiri de clasă, de dezrobirea țăranului ș.a. ca rezultat al politicei dinlăuntru, și aceste mari schimbări se susține că s-ar fi făcut în adevăr, că s-ar fi împlântat oarecum aceste rădăcini în pământul dreptului public român, că trăim într-o lume hotărâtor nouă, într-o eră liberală.
Ehei, bădie
.! De câte ori nu ni s-a vorbit și nouă de o eră nouă
.! După război s-a trâmbițat în cele patru vânturi, că mai bine ca atunci n-a trăit românul în toată viețuirea lui pe acest pământ. Mulți au crezut, deși vedeau bine că în jurul lor alții mureau de foame, ori la canal, ori prin închisori, că țara era-nglotată-n datorii, că trenurile cărau zi și noapte bunurile țării către ,,eliberatorii de aiurea. Ni se vorbea atunci de egalitate, de fraternitate, de dreptate! Vai de mama noastră! Ni se vorbea de independență, de raporturi de frăție între popoarele lagărului sub pulpana ,,fratelui mai mare. Ni se vorbea de un progres continuu, de la an la an, de o fericire paradisiacă ce ne așteaptă la orizont, de o societate ideală, care urma să se realizeze, așa cum nici nu visaseră moșii și strămoșii noștri!
A urmat o perioadă de hei-rup, când ,,măria-sa statul ne-a socotit ca pe niște mașinuțe imbecile, pe care le-a manevrat cum i-a plăcut, pe care le-a pus la muncă zi și noapte pentru realizarea unor planuri megalomane. Nu mai aveam duminică sau sărbătoare, nici Paști, nici Crăciun, nici bucurie de-a trăi. Zi și noapte schimburi după schimburi trudeau din greu să realizeze planuri care creșteau de la un an la altul, să se înscrie pe locuri fruntașe ,,în întrecerea socialistă. Magazinele alimentare în astă vreme erau tot mai goale, foamea era prezentă pretutindeni, obligațiile individului față de stat creșteau precum voinicul din poveste. Orice încercare de protest, orice împotrivire, sau grevă, sau revoltă erau înăbușite fără milă. Numai Dunărea știe câte vieți a înghițit, numai pământul știe câte trupuri împușcate a ascuns. Doar speranța într-o vreme mai bună, într-o lume mai bună, numai credința în îndurarea lui Dumnezeu ne-a ajutat să trecem mai departe!
A venit Revoluția(sau ce-a fost ea!) și am sperat nebunește că trăim o vreme de schimbare epocală. Am crezut că intrăm într-o altă lume: o lume a dreptății, a frățietății, a într-ajutorării, adică o lume normală. A trebuit să treacă vreo câteva decenii ca să ne dezmeticim și să înțelegem că nu e ceea ce sperasem noi.
Sub aparențele de suprafață, în adâncuri colcăie o lume a infractorilor, a bandiților, a escrocilor de tot felul. Te simți tot mai mult ca o ciută hăituită, gata a se prăbuși sub ghearele și colții hămesiți ai fiarelor, atât ca individ, cât și ca nație. Din când în când auzim de bande organizate de infractori, care fac ravagii în țară și-n străinătate, până-n depărtările americane. Au spăimântat Europa și pe locuitorii ei. Nimeni nu are curajul să se lupte cu astfel de grupări. Au paratrăsnete până la cele mai înalte niveluri. Trăiesc în vile despre care citeam numai în poveștile copilăriei, au zeci de mașini, afaceri, livrează bani cu lopata unuia sau altuia ca să ocupe un anumit loc la alegeri și de acolo să-i protejeze, dau lovituri în țară și-n străinătate mai abitir decât Ali-Baba.
Dar aceștia nu sunt singurii profitori, Bădie! Avem alții și mai și! Ei ocupă funcții înalte. Sunt sau nu cunoscuți de lumea largă. Le plac locurile umbroase, ferite. Aflăm doar din când în când că au ,,cumpărat mii de hectare de teren, fabrici și uzine, au afaceri de miliarde. Toate prin cele mai ,,cinstite mijloace! Când vor ei intră în cele mai înalte instituții ale statului, li se deschid pretutindeni ușile, dau ,,tunuri de miliarde în bugetul statului. La astfel de indivizi totul e posibil. Nimeni nu se deranjează să-i întrebe de sănătate! Alta e însă situația unuia care fură un pachețel de biscuiți!
Peste fauna locală vin însă zmeii, vârcolacii, balaurii cu zece capete și alte dihănii din afară să ne sugă vlaga țării și a neamului. Ăștia au întotdeauna dreptate, au întotdeauna prioritate, li se deschid ușile, li se dau aprobările, li se cântă osanalele. Rămâi înmărmurit. Când vezi că ți-a dat Dumnezeu petrol ca țara ta să fie al treilea producător de acest gen în Europa, când știi că industria țării tale producea utilaj petrolier și construia sonde și rafinării în tot Orientul Apropiat, iar acum concetățenii tăi cumpără benzină și motorină românească pregătite cu utilaje românești de la unii care n-au strop de petrol în subsolul țării lor, îți vine să urlii de obidă și revoltă! În Marea Neagră avem rezervoare aproape inepuizabile de petrol. L-am dat altora să-l scoată! Noi suntem boieri, nu ne ocupăm de așa ceva! Ne-a dat Dumnezeu aur, țara noastră fiind printre primii producători în lume. De pe vremea romanilor am tot exploatat minele din Apuseni și tot mai aveam pentru multe generații. Cum să nu-ți vină să urlii, când auzi că prostia unora de la cârmă a făcut ca niște oarecare de peste mări și țări să primească, prin hotărâre judecătorească, valoarea produsului intern brut al țării pe mulți ani de aici încolo. Asta, fiindcă, proști fiind, am încălcat contractele! Aceia poate au văzut Munții Apuseni doar în poze. Pe de altă parte, noi, românii, nu vom mai avea voie să scoatem aur din Apuseni niciodată, fiindcă zona auriferă de acolo am făcut-o ,,bun de patrimoniu universal!
Cum să nu urli, Bădie, când afli că mai marii noștri au vândut o bună parte din pădurile țării străinilor, că trenurile cară zi și noapte la material forestier ca să facă acolo departe mobilă și câte toate. Asta în timp ce combinatele noastre de industrializarea lemnului sunt date la fier vechi!
Cum să nu urli, când de ani de zile vânzarea porcilor la noi este interzisă, iar în magazine e carne adusă de departe, care are doar aspectul de carne. Numai la noi a venit boala, mai ales în preajma Crăciunului, când nevoia de carne e mai mare!
Știi, tu, Bădie, că ne-au rămas localitățile goale, că milioane de români tineri și foarte tineri și-au luat lumea în cap și au plecat spre alte zări să-și câștige pâinea? Niciodată nu am avut o emigrare atât de masivă; niciodată nu a fost păgubită populația și viitorul țării de atâta tineret! Nimeni nu se sinchisește de asta! Au fost campanii electorale și n-am auzit pe nimeni că și-a propus să aducă pe români acasă, în țara lor. Comuniștii au înființat ferme de stat și colective. Au creat condiții la țară atât de umilitoare, încât populația satelor a emigrat masiv spre orașe, spre industrie. După revoluție, s-au deschis porțile țării, le-au creat românilor iluzia unor câștiguri substanțiale. Aceștia au plecat, iar industria noastră a fost dată la fier vechi!
Toate-s vechi și nouă toate, Bădie! Să-ți mai spun de ce? Adu-ți aminte ce ziceai: ,,Deja Regulamentul Organic a făcut din ciocoii vechilor boieri o pătură nouă de oligarhi, Constituția a făcut din progenitura foarte numeroasă a acestora o pătură oligarhică și mai mare. Pentru acești oameni există statul român. Ei îl stăpânesc și-l exploatează; despre o ridicare a stării de cultură a poporului, despre îmbunătățirea existenței lui morale ori materiale nu e nici vorbă.
Ca și atunci, Bădie, populația scade îngrijorător. Cea existentă îmbătrânește. Sunt ani în care n-am avut nici un botez în biserica satului meu. Rareori este câte o lună în care să nu fie măcar o înmormântare! Spune asta ceva? Spune mult, Bădie, dar pe cine interesează?! Deschizi televizorul și ți-e lehamite de ce vezi, de ce auzi! Parcă n-ar mai avea bărbați nația aceasta!
Dacă ai fi știut acestea, Bădie, ai fi zis iarăși ca atunci: ,,Tributul se plătește și azi; el e cu mult mai oneros decât în trecut, numai că se plătește unei puteri mult mai mari decum era turcul.
Multe am a-ți scrie, Bădie! Pe curând!
*
Rugăciune pentru vrăjmași(Sf. Nicolae Velimirovici).
,,Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem.
Vrăjmașii m-au purtat către îmbrățișarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii. Prietenii m-au legat pământului, vrăjmașii m-au slobozit din robia pământului și mi-au dărâmat toate năzuințele mele lumești. Vrăjmașii m-au făcut străin tărâmurilor lumești și locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit își găsește un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel și eu, prigonit de vrăjmași, am aflat cel mai ferit Lăcaș, adăpostindu-mă dinapoia Cortului Tău, unde nici prietenii, nici vrăjmașii nu îmi pot omorî sufletul.
Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem. Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii. Ei m-au pedepsit, de câte ori când am pregetat să o fac eu însumi. Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor. Ei m-au ocărât, de câte ori m-am lingușit în sine-mi. Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie.
Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem. De câte ori m-am făcut înțelept, ei mi-au zis nebun. De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic. De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate. De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăți, m-au împiedicat cu o mână de fier. De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire. De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viață lungă și liniștită, au dărâmat-o și m-au alungat. Cu adevărat, vrăjmașii m-au îndepărtat de la fața lumii și mi-au întins mâinile către poala veșmântului Tău.
Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem. Binecuvântează-i și îi sporește; înmulțește-i și fă-i pe ei și mai înverșunați împotriva mea: pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere; pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăștie precum pânza de păianjen; pentru ca liniștea desăvârșită să înceapă a domni în sufletul meu; pentru ca din inima mea să ajungă în mormânt cei doi gemeni ticăloși, mândria și mânia; pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească; ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înșelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieții celei neadevărate.
Vrăjmașii m-au învățat să cunosc ceea ce puțini alții mai cunosc, că cineva nu are alți vrăjmași în lume decât pe sine. Cineva își urăște vrăjmașii doar atunci când nu își dă seama că nu-i sunt vrăjmași, ci prieteni nemiloși. Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine și cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmașii.
Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât și pe vrăjmași. Un rob își blestemă vrăjmașii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe. Căci un fiu cunoaște că vrăjmașii săi nu îi pot atinge viața. Prin urmare, el pășește slobod în rândul lor și se roagă Domnului pentru ei. Amin
*
O ședință în iad. Pe internet am găsit stenograma(înregistrarea) unei ședințe, pe care Scaraoțchi a ținut-o cu subalternii lui în iad. Este strict secretă. Citiți-o și Dvs. și trageți concluziile necesare. Iat-o:
,,Nu putem să-i oprim pe creștini să meargă la biserică. Nu putem să-i împiedicăm să citească Bibliile lor și să cunoască adevărul. Nu putem nici măcar să-i împiedicăm să-și dezvolte o relație intimă cu Mântuitorul lor. Odată ce au câștigat legătura aceea cu Iisus, puterea noastră asupra lor este sfărâmată.
Așadar, lăsați-i să meargă la bisericile lor, lăsați-i să aibă mesele lor încărcate, dar furați-le timpul, astfel încât să nu le rămână timp să-și dezvolte relația cu Iisus Hristos. Asta e ceea ce vreau să faceți! a spus Diavolul. ,,Distrageți-le atenția de la părtășia cu Mântuitorul lor și păstrarea acelei legături vitale pe timpul zilei! ,,Și cum vom face asta? au strigat demonii. ,,Țineți-i ocupați în lucrurile neesențiale ale vieții și inventați scheme nenumărate să le ocupați mințile, a răspuns el. Ispitiți-i să cheltuiască, să cheltuiască și să împrumute, să împrumute, să împrumute. Convingeți-le soțiile să meargă la muncă pentru multe ore și soții să lucreze 6-7 zile pe săptămână, 10-12 ore pe zi, astfel încât să-și permită stiluri seci de viață. Țineți-i atât de ocupați, încât să nu aibă timp să petreacă cu copiii lor. Pe măsură ce familiile lor se destramă, curând casele lor nu le vor mai oferi nici o scăpare de presiunile muncii! Schimbați-le mințile, astfel încât să nu audă Vocea lăuntrică atât de liniștitoare. Momiți-i să asculte radiourile și casetofoanele de câte ori sunt la volan. Să țină televizoarele, video-urile, cd-urile și calculatoarele în funcțiune constant în casele lor și să vadă orice magazin și restaurant din lume, care difuzează muzică non-biblică (nereligioasă) în mod continuu. Aceasta va păta mințile lor și va rupe legătura aceea cu Hristos. Umpleți-le mesele din cafenele cu reviste și ziare. Pisați-le mințile cu știri violente 24 de ore pe zi. Invadați momentele când conduc cu reclame. Umpleți-le cutiile poștale cu corespondență nefolositoare; trimiteți-le cataloage, reclame și orice fel de scrisori și oferte promoționale la produse gratuite, servicii și speranțe false! Păstrați fotomodele slabe și frumoase în reviste și la TV, astfel încât soții lor să creadă că frumusețea este fără îndoială cea mai importantă și să devină nesatisfăcuți de soțiile lor. Păstrați-le soțiile prea obosite, ca să-și mai iubească soții noaptea. Dați-le dureri de cap, de asemenea! Dacă ele nu vor da soților lor dragostea de care au nevoie, aceștia vor începe să caute în altă parte. Acest lucru va dezbina rapid familiile lor! Dați-le Moș Crăciun, ca să-i distragă atenția de la a-și învăța copiii adevăratul sens al Crăciunului. Dați-le un iepuraș de Paști, ca să nu vorbească despre Înviere și puterea asupra păcatului și a morții. Chiar și în vacanțele lor să se epuizeze. Să-i faceți să se întoarcă din concedii obosiți. Țineți-i tot mai ocupați, ca să nu mai iasă în natură și să reflecteze la creația lui Dumnezeu. În schimb, trimiteți-i în parcuri de distracții, evenimente sportive, jocuri, concerte și filme. Țineți-i ocupați, ocupați, ocupați! Și când se întâlnesc la biserică, puneți-i să bârfească și să șușotească, așa încât să plece cu conștiința încărcată. Aglomerați-le viața cu atâtea cauze bune, încât să nu mai aibă timp să caute putere la Iisus. Curând ei vor munci cu puterile lor, sacrificându-și sănătatea și familiile pentru binele cauzei. Va funcționa! Va funcționa!
Era un plan pe cinste! Demonii au plecat nerăbdători la îndatoririle lor, determinându-i pe creștinii de pretutindeni să devină mai ocupați și mai grăbiți să meargă ici și colo. Să aibă timp cât mai puțin pentru Dumnezeu și pentru familiile lor. Să nu mai aibă timp să spună și altora despre puterea lui Iisus de a schimba vieți.
Cred că întrebarea se pune astfel: A avut diavolul succes în planurile sale? Găsiți Dvs. răspunsul!
*
Un lung tren ne pare viața. Încă de pe vremea când eram copil am găsit într-o culegere de cântece ale Oastei Domnului o poezie cu acest titlul. Mi-a mers la inimă! Cum cartea era publicată de Traian Dorz, mentorul ,,oastei, aproape toată viața am crezut că Dorz este și autorul acelei poezii. Am găsit acum, pe internet, poezia, cu mențiunea că autorul este inegalabilul indian Rabindranath Tagore. Nu știu care este adevărul, dar poezia rămâne o perlă pentru generații. Iat-o:
,,Un lung tren ne pare viața.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt stații!
Lungi, de nu se mai sfârșesc
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri
Și-nsetați după plăceri!
Mulți copii voioși se urcă.
Câți în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist și frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm și noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEȘNICIEI :
Am trăit și n-am știut.
*
Patriarhul Iustin Moisescu. Auzisem lucruri extraordinare despre el când eram elev și apoi student. Se vorbea în culise că scrie și vorbește fluent vreo douăsprezece limbi, că are studii foarte savante, că în tinerețe a fost profesor universitar. M-am bucurat sincer când a ajuns patriarh, fiind convins că un intelectual de rasă va aduce vădite îmbunătățiri în viața Bisericii. Un suflu de entuziasm m-a cuprins.
Era în 1979. M-am dus la directorul de atunci al Institutului Biblic, părintele Valeriu Anania. Ne cunoșteam mai demult, fiindcă dânsul conducea și revistele patriarhale, iar eu colaboram la revista Biserica Ortodoxă Română. Revista respectivă împlinea în 1984 o sută zece ani de apariție și am propus realizarea și publicarea unei bibliografii. Părintele Anania a primit cu bucurie propunerea și a doua zi mi-a dat o adresă semnată de însuși patriarhul Justin, prin care eram însărcinat, oficial, să realizez Bibliografia și s-o predau spre publicare la jumătatea lunii noiembrie 1983.
M-am pus pe muncă. Am parcurs toată colecția revistei din perioada 1948-1983, pe care o aveam în biblioteca parohiei și la bisericile din Severin. Pentru perioada 1874-1948 am găsit înțelegere la răposatul mitropolit Nestor Vornicescu. Mergeam la Craiova cu geamantanul, îl umpleam de reviste, le conspectam în două-trei luni, le duceam pe acelea și luam altele. Pentru numerele lipsă a trebuit să merg în București, pe la Biblioteca Sfântului Sinod, Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală de Stat. Au fost peste douăzeci de mii de articole. MajoŹritatea le-am rezumat telegrafic.
Am realizat bibliografia după modelul bibliografiilor publicate de Academia Română. Am pus suflet și am înjugat nenumărate zile și nopți. În noiembrie 1983 reușisem să dactilografiez nouă sute de pagini. Lucrarea o aveam gata în manuscris, dar s-ar fi ridicat la peste două mii de pagini dactilografiate. Socotind că este suficient pentru un volum, am mers la patriarhie să-l predau, ca să intre în lucru, urmând ca în lunile următoare să predau și restul materialului.
La editură nu mai era părintele Anania. Părintele Dumitru Soare, succesorul dumnealui, nu a putut lua o decizie. A mers cu mine la patriarhul Justin. Aveam mari emoții. Cabinetul patriarhului era imens. În mijloc, la un birou imperial, ședea, tolănit într-un fotoliu, însuși patriarhul. Era voinic și gras. Eu aveam vraful de nouă sute de file sub braț. I-a explicat părintele Soare despre ce-i vorba.
M-a privit o clipă și de după lentilele foarte groase mi-a zis: - Ce-ai făcut, mă? - Preafericite, am realizat Bibliografia Revistei Biserica Ortodoxă Română pe o perioadă de o sută zece ani! Aici am o primă parte. Vă rog, permiteți-mi să v-o prezint! - A
, lasă, lasă
! Înseamnă că parohia ți-ai lăsat-o vraiște, dacă ai lucrat la asta. Așa sunteți, voi, preoții, mă, vă ocupați de orice, numai de parohie nu! Mă așteptam la o asemenea acuzație. Eram pregătit să răspund. - Prea Fericite Părinte, vă rog să-mi permiteți să vă prezint. Anul trecut am terminat lucrările de reparații capitale la biserică. Iată documentația, iar acum două săptămâni am făcut recepția la pictura bisericii, conform acestor acte! am zis eu, scoțând din geantă documentația de care dispuneam. - A, păi să vorbim cu Nestor să-ți dea o parohie la oraș atunci! - Nu pentru o parohie mai bună am făcut această lucrare, ci ea se înscrie pe linia unor preocupări constante. Am publicat până acum șase cărți la edituri de stat, câteva sute de articole în țară și străinătate. - Și acum ți-ai găsit să te apuci de bibliografie și să-mi ceri mie să ți-o public? - Lucrarea aceasta am făcut-o în baza unui ordin oficial al patriarhiei, semnat de Prea Fericirea Voastră și în ea am îngropat cinci ani de tinerețe! - Păi da, crezi că eu știu ce-am semnat acum cinci ani, câte hârtii îmi trec pe dinainte?! Sau sunt eu obligat să vă public tot ce vă trece vouă prin cap acolo, la țară! Gata, audiența s-a terminat!
Am ieșit plângând din cabinetul patriarhului. Dacă s-ar fi uitat peste lucrare și mi-ar fi spus s-o reiau de la capăt pe baza altor principii, aș fi făcut-o cu bucurie; dacă mi-ar fi reținut-o acolo, că o vor publica atunci când vor avea posibilitatea, acceptam. Fusese profesor universitar și ar fi trebuit să aibă un pic de tact pedagogic. Of! O jumătate de an n-am fost în stare să mai scriu o pagină. Au trecut apoi șaptesprezece ani și mi-am publicat lucrarea, în trei volume, pe cont propriu și am fost foarte apreciat de specialiști. E adevărat că acum lucrarea mea privește o perioadă extinsă la 120 de ani, este mai completă și nu îmi este rușine cu ea.
Pe patriarhul Justin îl pomenesc la fiecare slujbă. Poate să fi fost un munte de cultură; pentru mine rămâne cel pe care l-am cunoscut în cele zece minute ale audienței de care am vorbit mai sus. De! Asta e!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/13/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.