Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Prima ninsoare

Luna decembrie venise cu toane de copil răsfățat, trimițând către mult răbdătorul pământ când geruri de-o zi, când ploi reci, ținând ascunși fulgii jucăuși la care visau deopotrivă atât copiii cât și cei mai vârstnici.

Afară se întunecase de-a binelea. În clasă, cele două neoane permise erau aprinse și prin luciul geamului nu se mai zăreau nici plopii înalți care străjuiau terenul de sport din curtea școlii. În apele întunecate ale sticlei, lustruite cu sârg de tușa Maria, se oglindea imaginea întregii clase, parcă o secvență a unui film mut: „Teribil, avem teză!”, avându-i ca protagoniști pe elevii clasei a V-a, cumințiți de prima lucrare scrisă la limba și literatura română.
Ceasul ticăia monoton, ținând sârguincios cadența vremelnică a timpului care, ghiduș din fire, ba lăsa impresia că este grăbit, ba leneș peste măsură...

Vântul își făcea de cap, biciuind geamurile cu stropi mărunți de ploaie solzoasă, punând la grea încercare răbdarea copiilor care, cu toată emoția pricinuită de teză, așteptau în secret să fie martorii primei ninsori din acel an.
Scriau cu spor, bucuroși că subiectul le era cunoscut, furând cu coada ochiului, în răstimpuri, ferestrele care se încăpățânau să nu aducă nicio veste.
Era penultima oră și godinul se răcise, iar aerul rece se insinua treptat, lăsând să se simtă mai pregnant mirosul de motorină cu care se curățaseră dușumelele din lemn.
Care cu un ilic, care cu un pulover de lână pe sub uniformă, având obligatoriu la gât cravata roșie cu tricolor, copiii tremurau patriotic, vegheați de sus, de deasupra tablei, de portretul „într-o ureche” al conducătorului suprem. Puținele tablouri cu chipurile scriitorilor canonici fuseseră mutate pe hol... În pauze, de pe pereții spoiți cu var, Eminescu, Creangă, Slavici și Vlahuță le vegheau îngăduitori hărmălaia.
Stăteam cu coatele sprijinite de catedră, suflându-mi discret în pumni și îi priveam. Îi cunoșteam bine pe toți. De câteva luni le eram dirigintă și ne iubeam necondiționat. Pentru mine, primul an de dăscălie, pentru ei, prima „profă” care îi trata altfel decât cum fuseseră obișnuiți până atunci. Eram sora lor mai mare, erau frații mei mai mici, dar asta numai în pauze, când mă înconjurau și mă conduceau cu alai către cancelarie. Le turuia gura povestindu-mi de toate și ar fi renunțat bucuroși la îndeletnicirile lor curente din răstimpul celor zece minute, numai să mai stea cu mine. În timpul orelor însă, eram tovarășa profesoară. Când mi se adresau, aveau obiceiul de a se îndoi ușor de spate, cu deferență, erau numai ochi și urechi și nu se auzea nici musca. Au venit ei cu regula asta, spontan, dintr-un respect nemăsurat, dintr-o simțire pe care numai sufletul copiilor știe să o ofere, la pachet însă și cu diverse ghidușii, așa cum le stă bine elevilor.
Ne apropiam de ultimul sfert de oră. Marinică rodea capacul stiloului și contempla harta fizică a României, agățată într-un cui, chiar pe peretele de lângă el. Acoperise o jumătate de pagină cu un scris ca vai de el... Colegul său, Petrică, lucra sârguincios, roșu la față, împingându-și în răstimpuri nasul în sus cu palma stângă, transformată pe moment în batistă... Așezată chiar în prima bancă, Silvia își scutura când și când cozile împletite, își aranja bentița de pe cap, îmi zâmbea complice, apoi continua zorul scrisului. Pe la jumătatea rândului din mijloc, în spatele surorilor Cojocaru, Grigore, altfel premiantul clasei, se muncea să își tragă binișor mâna de sub bancă și să îndese în gură o bucată de pâine, privind pe furiș spre catedră. După isprava asta, mestecând cu fereală, și-a scuturat de pe haină o frimitură încăpățânată, apoi s-a apucat să recitească lucrarea cu un oftat de plăcere, pecetea triplei sale mulțumiri: își mai potolise foamea, scrisese ceea ce trebuia și, lucru deloc de neglijat, nu fusese văzut, gândea el, pentru că asta nu se cădea să facă în timpul orei, mai ales când era vorba de profesoara preferată, dar foamea...
Îi priveam pe toți cum tremurau de frig în lumina palidă a economiei care trebuia să ne facă să strălucim de entuziasm...
Erau copii buni, fiecare învăța după puterie sale, fiind considerat a fi mare rușine să te prezinți cu lecția neînvățată, mai ales la română...
Ca să mă mai dezmorțesc, am început să mă plimb printre bănci, aruncând câte o privire curioasă peste caietele lor. Nu am apucat să fac un tur de clasă și, căzut ca un trăznet, anunțul Zavinei făcu liniștea țăndări:
- Ninge! țipă ea cu vocea sugrumată de emoție.
Mi s-a lămurit atunci, deși nu mai era nevoie, că o asemenea veste poate avea efecte de-a dreptul destabilizatoare, că poate rupe toate opreliștile impuse de reguli, că ne răscolește profund până acolo unde copilul din noi chiuie de bucurie la întâlnirea cu trimișii înaltului ceresc pe care îi recunoaște, pe care dorește să îi atingă, cu care dorește să se contopească într-o dorință inconștientă de reclădire a întregului...
Am retrăit alături de copii sentimentele care mă încercau și pe mine la vestirea primei ninsori de către colegii mei de școală. Ca un făcut, primii fulgi, micuți sau mari și pufoși, își făceau apariția în timpul orelor de școală. Un farmec cu totul aparte. Bucuria colectivă sporea emoția și ne uitam vrăjiți la iureșul dansului lor care ne făcea să ne simțim nemuritori... Indiferent de momentul lecției sau de ceea ce făceam în acel timp, dascălii noștri ne lăsau să ne bucurăm, retrăind și ei - credeam eu atunci, având convingerea de data aceasta - bucuria nevinovată pe care sufletul nostru și-o revendică.
Am adunat caietele de teză în timp ce toată clasa era în picioare cu ochii țintă la dansul fantomatic al fulgilor mari care luminau cu albeața lor întunericul de afară.
Le-am propus să deschidem geamurile și am întins mâinile, lăsându-ne botezați de prima ninsoare.
Răspunsul la întrebarea care m-a muncit în seara aceea, anume dacă am făcut bine că am scurtat cu zece minute timpul alocat lucrării scrise și le-am acordat elevilor, în schimb, un plus de cincizeci de sutimi la notă, aveam să îl aflu mai târziu.
Era o altă iarnă, dintr-un alt timp. Lumina feerică în care se scălda orașul fura din măreția primei ninsori ce se străduia parcă să ne surprindă cu iuțeala țesăturii ei. Aproape de intrarea la metrou, am fost oprită de un tânăr. Îmi părea cunoscut.
- Bună seara, doamnă profesoară! Sunt Ion. Mă mai țineți minte? Am fost elevul dumneavoastră acolo, la țară, acum mulți ani...
Am discutat bucuroși de revedere, preferând să rămânem afară, în iureșul alb. La despărțire, a ținut să îmi lămurească:
- Trebuie să vă spun că în tot acest timp mi-am dorit să vă întâlnesc, între altele pentru a vă spune că prima ninsoare îmi amintește de fiecare dată de teza aceea la română, pe care nu am mai reușit să o termin, deși învățasem dumnezeiește. Nu mi-a părut rău niciodată. Din contră, am simțit atunci o căldură care mi-a încălzit sufletul. Când ne-ați spus să deschidem geamurile și să stăm toți cu mâinile întinse, așteptând să ne ningă în palme, am înțeles că este important să ne descoperim și să ne respectăm emoțiile. Din ele suntem alcătuiți, cu ele rămânem peste timp și asta am învățat atunci, la școală.
- Doamne, Ioane, ce frumos ai spus!...
Ne-am despărțit, purtând fiecare în suflet liniștea unei limpeziri adusă miraculos de prima ninsoare...





Irina Constantinescu    1/24/2024


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian