Pastele copilăriei
Gândul la sărbătoarea Învierii Domnului înflorea în mintea noastră de copii cu ceva vreme înainte, încă de când primăvara facea să răsară în grădinile noastre primele sale semne. În grădinile tuturor se găsea o plantă cu flori albastre, de regulă, dar făcea și flori albe și de multe alte culori, dar cele albastre și albe erau cele mai răspândite, căreia în Lița i se spunea crin. Nu era crin, am văzut mai târziu când m-am mărit și am umblat prin lume, era altceva, era iris sau stânjenel. La crin noi îi spuneam, și i se spune și acum, zambac! Influențe turcești, de pe vremea raialei.
Crinul nostru are niște frunze lungi, groase, rezistente, ascuțite spre capăt, asemănătoare cu lama unei săbii. Aceste frunze le foloseam noi copii pentru un rămășag, ca să-i zic așa, ce avea scadența în ziua de Paște. Ne legam între noi, cu unul sau mai mulți copii, Faci cu mine pe verde?, întreba unul, Fac, răspundea celălalt. Din acest accept izvora obligația reciprocă de a avea în permanență în buzunar o frunză de crin pentru că puteai fi somat oricând de cei cu care te legasei, -Verdele!, și atunci trebuia să scoți și să arăți frunza respectivă. Cine nu avea, trebuia să-i dea celuilalt, care-l somase, un ou roșu la Paști. Unul sau mai multe, de câte ori fusesei prins descoperit. Așa că, înainte de a pleca la școală ori la copii, la joacă, aveam grijă să trecem prin grădină să ne împrospătăm rezerva de verde. Pentru că frunza trebuia să fie proaspătă, culoarea vie, să nu fie contestată, cum s-ar fi putut întâmpla dacă frunza era purtată de mai mult timp prin buzunare și s-ar fi veștejit, căpătând o culoare gălbuie.
Pentru a ne putea plăti datoriile în ziua de Paști, umblam cât mai mult cu câțu-mâțu în miercurea numărătorii ouălor, pentru a le avea pe ale noastre, să nu ne milogim de mame să ne dea din cele roșite pentru socotelile ei. Aveam mândria noastră!
Interesul pentru sărbătoare ne era menținut apoi de marele eveniment al drumului la oraș, pentru a ne fi cumpărate țoale și încălțări noi, de Paști. Hainele erau obișnuite, nu mi-au rămas amintiri deosebite, cu excepția unui tergal din care mi-a făcut Stan ale Vulpe o pereche de pantaloni când mă mai mărisem, băteam spre 14 ani, cred. Dar de încălțări îmi amintesc mai bine, teniși chinezești albi, cu o talpă verde, extrem de rezistentă. Pentru că fețele se duceau, se rupeau, dar tălpile rămâneau, țineau la tăvăleală. Când se murdăreau li se împrospăta culoarea cu țimvais sau cu cretă, se frecau cu cretă și erau ca noi. Ni se mai cumpărau sandale, romane cum li se zicea, sandale e un termen mai nou, mai de oraș. Prima pereche de pantofi mi-a fost cumpărată abia când am mers la liceu.
Ei, și spuneam că mersul la oraș era un eveniment care ne menținea treaz interesul pentru Paști. Îmi amintesc și acum când am mers cu mama pentru prima oară la oraș, la Turnu Măgurele. Trebuia să te mărești puțin pentru asta, că am mers pe jos, cinci kilometri, pentru că încă nu circulau autobuze, iar ca să fii dus în brațe atâta distanță era greu. Pe atunci piața era în zona centrală, în zona complexului comercial, unde sunt magazinele Penny și Profi acum. Era rotundă, cu mese din ciment pe mijloc, iar pe margini, pe circumferință, cu prăvălii din lemn vopsite în verde. Pe stâlpi erau difuzoare care transmiteau muzică și știri. Oamenii nu le spuneai difuzoare, poate nici nu știau că le spune așa, le spuneau ,,pâlnii datorită formei lor. - Am auzit la pâlniile-alea îi spunea un vecin ce fusese la oraș lui taică-meu, povestindu-i ce mai e prin târg. Din piață am ieșit pe centru pe o străduță ce avea în stânga un restaurant, un birt cum se spunea, numit Ciocârlia sau Caraiman, nu mai rețin exact. După ce am trecut de el am ieșit în Strada Mare, așa se numea bulevardul de astăzi. Am privit uimit la vitrinele multicolore ale magazinelor, mă opream în fața fiecăreia și nu m-aș mai fi dat dus. Dar cel mai mult m-a impresionat vulturul cu aripile larg desfăcute de pe statuia lui Tudorică Dorobanțul. Pe atunci statuia închidea Strada Mare la un capăt, fiind așezată în fața intrării în Grădina Domnească, denumirea de atunci a parcului. Spre dezamăgirea mea nu am luat-o spre vultur, doream mult să-l văd de aproape, ci în direcția opusă.
- N-avem timp acum să ne plimbăm prin Grădina Domnească, a curmat mama scurt solicitarea mea, am venit pentru altceva astăzi.
Și m-a târât spre prăvăliile unde se vindeau haine și sandale, pentru că eu mergeam tot privind înapoi, cu ochii și inima rămase la vulturul ăla!
Așa că, înnoiți de sus până jos, de-abia așteptam să vină Învierea să vadă tovarășii de joacă ce țoale ne-am luat!
Deniile
Și venea Săptămâna Mare, săptămâna deniilor și a altor manifestări religioase și tradiții care ne introduceau treptat-treptat în atmosfera multașteptatei sărbători. În seara zilei de luni era prima denie, la care mergeam, de regulă, împreună cu bunica, mamarea cum îi spuneam. Ne plăcea să mergem la denie, nu atât pentru slujba religioasă, că o zbugheam destul de repede afară, cât pentru a ne întâlni cu ceilalți copii de vârsta noastră, împreună cu care discutam și schimbam impresii pe trotuarul din fața bisericii. În cei mai mulți ani Paștele cădea în perioada înfloririi liliacului, care se găsea din abundență de-a lungul gardului lăcașului de cult, și era foarte plăcut să stăm la taclale în atmosfera aia înmiresmată! Din păcate, de multe ori eram izgoniți de acolo de profesori, care pe seară își făceau apariția în zonă, unii dintre ei tineri născuți și crescuți în Lița, care aveau probabil sarcină pe linie de partid sau UTC să combată obscurantismul religios, o expresie consacrată în propaganda vremii. Niște ani mai târziu propaganda comunistă avea să folosească alte mijloace, mai subtile, cum ar fi organizarea unor discoteci la căminul cultural care să atragă tinerii acolo, nu în biserică ori în fața ei!
Câțu Mâțu
Miercurea dinaintea Paștelui, se numea cândva Numărătoarea ouălor! Femeile numărau ouăle strânse în gospodărie până la această dată, socotindu-le pe cele care trebuiesc roșite pentru sărbătoarea Învierii Domnului, pe cele pentru cozonaci și alte preparate necesare meselor din zilele Paștelui, pe cele pentru colindători, pe cele care le vor trebui pentru punerea cloștilor.
După prânz copii plecau prin sat cu Câțu - Mâțu, un colind de Paști la care, în loc de colaci, primeau ouă.
Câțu - Mâțu
Toarce câlțu'
Două ouă-ncondeiete,
Puse bine pe perete!
Unu' mie,
Unu' ție,
Și-unu de tovărășie!
Joimari
Joiei de dinaintea Paștelui, Joia Mare, i se spunea la Lița Joimari. Sau așa percepeam eu, copil fiind, pronunția denumirii acestei zile.
Încă de miercuri seara suratele (așa se numeau fetele tinere, adolescente, care legau legături strânse de prietenie; și când vorbeau se adresau una alteia folosind apelativul surată) se adunau la casa uneia dintre ele pentru a dormi împreună, pentru că în ultima parte a nopții trebuiau să plece la Oltul mic, Sâiul, cale de aproape doi kilometri, pentru a vărsa apele. Se culcau una lângă alta, de-a curmezișul patului, să aibă toate loc. Până să adoarmă era tot un un râs și-o chicoteală! Mama fetei-gazdă se trezea apoi cu mult înaintea zorilor și făcea un foc din coceni bătuți (ciucălăi de porumb) să aibă fetele pentru tâmâiat, apoi trezea suratele. Acestea se spălau pe față, își umpleau oalele cu tăciuni aprinși de la focul făcut de gazdă și plecau spre Olt, coborând rusca cu oala cu cărbuni într-o mână și ciobul de tămâiat și lumânările în cealaltă mână.
Începând cam de pe la orele două din noapte drumul spre Olt era plin de grupuri de fete de 14-15 ani care mergeau să verse apele. Acest ritual era săvârșit doar de fete tinere, neprihănite, precum și de văduve ori femei mai în vârstă curate, care nu mai aveau relații cu bărbați.
Ajunse pe malul Oltului fetele aprindeau lumânări pentru fiecare dintre morții familiei, precum și pentru ai unor megieși. Sătenii care nu aveau fete mari în familie rugau o fată din vecini să le facă acest serviciu, contra unui mic dar, de regulă o sumă modică de bani. Tanti Geta Bujoreanu mi-a povestit că într-un an, cu banii strânși din vărsatul apelor și-a cumpărat o pereche de teniși din ăia albi, de care a fost foarte mândră! Lumânările erau apoi tâmâiate cu ciobul cu cărbuni și tâmâie, după care, cu o găletușă ce fusese adusă de una dintre ele, luau apă din Olt și o vărsau alături de lumânări, numind fiecare răposat pentru care vărsau apa. Câte o găletușă pentru fiecare. Tanti Geta mi-a povestit că malul Oltului mic era plin de șiruri de lumânări aprinse, fiind o frumusețe să privești. Am înțeles-o când mi-am amintit de o seară de iarnă, dintr-un ajun de Crăciun, când, mergând la cimitir pentru a tămâia morții familiei, am văzut cum lumânările care ardeau pe zăpadă la căpătâiul răposaților, în lumina crepusculară de după asfințit, aveau o frumusețe stranie, dumnezeiască, de pe o altă lume, parcă! Sutele acelea de luminițe pâlpâind în zăpadă creau o atmosferă magică, o atmosferă în care curgerea timpului s-ar fi oprit iar noi ne aflam parcă undeva, la începuturile lumii, împreună cu toți moșii și strămoșii noștri. O atmosferă stranie, ireală, de o frumusețe tulburătoare!
Ritualul vărsării apei se practică și în cazul decesului unei persoane, dar e un ritual izolat, nu unul colectiv, nu are amploarea celui de Joimari. În acest caz, după tâmâiere și vărsatul apei, lumânările aprinse sânt fixate pe o tiugă retezată pe jumătare căreia i se dă drumul pe apă, pe Olt.
După împlinirea ritualului fetele se întorceau în sat.
În după amiaza zilei de Joimari gospodinele vopseau ouăle. Cu foi de ceapă, mai demult, cu vopsea Gallus, mai apoi. Soția mea le face și acum cu foi de ceapă. Chiar dacă nu ies așa de frumoase ca cele vopsite cu coloranți din comerț, nu pătrund chimicale prin coajă și sunt mai sănătoase. Bunicul meu mi-a povestit că mai demult se făceau și în Lița ouă încondeiate, din acelea frumoase cum vedeți că se fac prin Bucovina. Pentru încondeiere era nevoie însă de lumânări din ceară curată, de albine. Cum în vremea copilăriei mele nu se mai găseau astfel de lumânări, ci doar din cele din parafină, nu am prins obiceiul încondeierii ouălor în satul nostru. Soția mea folosește un substitut, o frunză de pătrunjel prinsă de ou cu o bucată de ciorap de damă. Ies frumoase, dar sunt departe de cele încondeiate!
Vinerea Patimilor
Vinerea dinaintea sărbătorilor pascale, Vinerea Patimilor, ziua răstignirii Domnului, era dedicată, în principal, pregătirilor gospodărești. Se mai curăța ce mai era de curățat dar, ce era mai important, se făceau cozonacii. Zi de patimi și pentru noi, copiii, care, deși înnebuniți de aroma cozonacilor calzi, proaspăt scoși din cuptor, nu aveam voie să ne atingem de ei până în ziua Învierii, după ce gustam din Paștele adus în zori de la biserică de tata. În zilele de astăzi poate părea un gest de cruzime față de copii, dar generația bunicilor mei, poate ultima generație de țărani autentici, umblau încă îmbrăcați în straie populare, făcute în casă, erau credincioși cu adevărat și respectau toate interdicțiile impuse de biserică. În special bunica, Floarea Bâță, născută în 1905, era habotnică în privința asta. În Vinerea Patimilor ținea post negru, nu gusta nimic până după apusul soarelui. Exista credința că dacă ții post negru în acea zi erai sănătos tot anul. Și era adevărat, poate, nu mi-o amintesc pe bunica bolnavă, a muncit până în ultima zi a vieții, o zi de octombrie a anului 1982 când, seara, după ce terminase de clădit o căpiță de lucernă, s-a așezat în pat și a murit!
Celorlalți membri ai familiei nu ne impunea să ținem post negru, dar nici nu ne răsfăța cu cine știe ce mâncăruri în această zi. Saramură de usturoi verde, de regulă, care se făcea tocmai bun de mâncat în perioada respectivă, începea să îngroașe tulpina. Usturoi verde tăiat mărunt, cu apă și sare, în care întingeam cu pâine. Unicul fel servit la masă. La pâine, pe care de multe ori o mâncam goală, mai ales când era caldă, nu aveam restricții. Rupeam câte un colcovan din margine, călcâi, cum i se spunea, și fugeam înfulecând din el la colț, la copii. Dar, dacă nu mă înșel, că am o vârstă și chiar dacă am o memorie încă bună, slavă Domnului, unele amănunte s-au mai estompat, în acea zi nu mâncam pâine obișnuită ci azimă, pâine nedospită coaptă în vatră, în spuza focului, nu în cuptor. Da, asta mâncam în Vinerea Mare, saramură de usturoi verde cu azimă. Pătimeam într-un fel și noi, pentru că mâncam saramură în aroma cozonacilor răsfirați pe pat, acoperiți cu o față de masă să se răcească pe îndelete, să nu se încrudeze.
Nu doar saramură am mâncat în copilărie în vinerea paștelui ci în unii ani, mai ales dacă plouase în acele zile, ciorbă de melci, care împânzeau iarba după ploaie. Tot pe bază de usturoi, întrucât întingeam cu melcii scoși din strachină într-o lingură în care se afla usturoi verde pisat, pentru a-i condimenta. Am auzit că la francezi lescargots, melcii, sunt o delicatesă, o mâncare de mare rafinament. La noi însă era o mâncare de sărăcie, eram la câțiva ani după război, cine mai mănâncă astăzi melci? Poate doar în localurile de fițe din capitală!
Uneori ciorba de melci era înlocuită cu cea de scoici, o zeamă albăstrie în care înotau fie scoici mai micuțe, de trei-patru centimetri lungime, pescuite din nisipul de pe fundul Oltului mic, fie scoicane, niște scoici mari cât palma, aduse cu căruța tocmai de la Dăbuleni. Venea în special o femeie sărmană, cu loitrarul căruței plin, care striga pe uliță: Ia scoicele, scoicanele! Ia scoicele de Dăbuleni! De pepeni s-au apucat mai târziu! Dar scoicanele nu prea mergeau în ciorbă, erau prea mari. Se frigeau pe grătar. Melcii și scoicile nu erau socotite de dulce, ci puteau fi mâncate și în post. Meniu îmbunătățit în Vinerea Mare, când le aveam. Delicatese, erau fructele noastre de mare, nu?
În după amiaza acelei zile, spre seară chiar, mamele ne spălau și ne îmbrăcau frumos, cu hainele cumpărate special de Paști. Erau două ocazii pe an când ne înnoiam. De Paște și de Bâlci, bâlciul anual ce se ținea la Turnu Măgurele în august, până la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, când era temeiul. Îmbrăcați frumos, ținând în batistă ouă roșii, mergeam cu mama de mână la biserică unde așezam cu sfială ofranda nostră, ouă roșii și flori, pe masa mare acoperită cu o pânză pe care era pictat chipul lui Hristos, ne închinam, apoi treceam pe sub masă! Trecerea pe sub masă, pentru cei care nu știți, simbolizează coborârea în mormânt iar ieșirea Învierea, Învierea tuturor credincioșilor în Hristos atunci când Domnul va veni a doua oară. Iar pânza de deasupra mesei, epitaful, pe care este brodată scena punerii în mormânt a Domnului, simbolizează giulgiul cu care a fost acoperit trupul lui Isus,
În seara acelei zile la Denie se ținea slujba Prohodului, în timpul căreia se cântă una dintre cele mai frumoase și emoționante cântări bisericești. Are două părți diferite, una mai frumoasă ca alta. După terminarea Prohodului popa Ghici lua pânza de pe masă cu florile din ea, trupul Domnului acoperit de flori, de un capăt, și-o punea pe cap, ca și când s-ar fi îmbrobodit, și pornea spre ușă, urmat de cei doi țârcovnici, Ghină Bujoreanu și Constantin Matreșu, zis Coliviță, care țineau pânza de la celălalt capăt. În sunetul grav al clopotului mare, urmați de credincioși, înconjurau biserica de trei ori, oprindu-se din când în când și prohodind. Cred că acest drum simboliza îngropăciunea Domnului, s-ar putea să greșesc, nu am studii teologice, dar așa îmi închipui. Era emoționantă și înălțătoare în același timp acea procesiune nocturnă, însoțită de cântări religioase, de dangătul grav al clopotului și de mirosul îmbătător al tufelor de liliac din gardul bisericii!
Grijania
Sâmbătă dimineața, eram duși iarăși la biserică, să ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului! Să ne grijim, să luam grijanie, cum spuneau lițenii! Mergeam devreme că trebuia luată pe nemâncate. Am fost foarte dezamăgit într-un an când ajuns la biserică singur, lucru de care eram foarte mândru, mă mărisem, deh!, și părinții avuseseră încredere să mă lase neînsoțit, grijania mi-a fost refuzată de popa Ghici care mi-a spus că-s mare de-acum, ar fi trebuit să vin mai întâi să mă spovedesc. Aveam vreo 7-8 ani, cred!
Întorși de la biserică îl găseam pe tata jupuind mielul, care era atârnat de cârlige într-un pom. Nu-mi plăcea să văd cum îl taie, mi-era milă, îmi este și acum, de fapt nici nu mănânc astfel de carne, dar mi se părea interesant când, făcând o mică incizie la un picior, umfla mielul cu o țeavă de trestie introdusă pe acolo pentru a putea fi jupuit ușor. Ziua aia trecea greu, erau pregătite deja tot felul de bunătăți la care nu aveam acces. Noaptea, bătrânele mergeau la biserică să păzescă paștiu, așa se spunea despre cei care participau la slujba de Înviere de la miezul nopții și la liturghia de mai târziu. Tata mergea mai spre ziuă, pe la trei-patru, și se întorcea aducând vestea Învierii precum și paștile într-o cană de porțelan purtată într-o batistă cu colțurile legate sus.
Paștile
Duminică dimineața ne trezeam, ne spălam pe față, apoi mergeam la tata să ne dea paști. Ne închinam și ne așezam cu picioarele pe o brazdă de iarbă ce fusese adusă încă decuseară de tata, tăiată cu cazmaua de pe tabon. Brazdele se așezau pe pragul casei, cu un fier de plug pe una dintre ele. Pentru că după ce luam paști trebuia să punem mâinile pe un fier, pentru a nu ne transpira palmele vara, în timpul muncii. Așa se spunea!
Îmi plăcea paștiul, bucăți de pâine înmuiate în vin. Era și vin acolo în cană, roșu cum fusese sângele vărsat de Isus spre mântuirea noastră! La oraș, la Craiova, paștele era doar pâine stropită cu puțin vin, de-abia i se vedeau urmele pe bucățica de pâine, așa că îl luam acasă și-l făceam eu să semene cu cel din copilărie. După ce luam paști toți ai casei, tata agăța cana de colțurile batistei într-un măr ce-l aveam în bătătură, pentru a nu se putea urca șoarecii să guste din el. Exista credința că șoarecii care gustă din paște se transformă în lilieci. După ce luam paști, gustam toți dintr-o turtișoară ce fusese coaptă împreună cu colacii, având în vărf înfipt un ou. Acelei turtișoare cu ou îi spunea bunică-mea pască, nu celei din cocă ca de cozonac de se face pe la oraș. După ce gustam toți o bucățică de turtișoară cu o fărâmă de ou, bunica împărțea pe la vecini bucatele pregătite de sufletul morților, apoi ciocneam ouă roșii și mâncam de dimineață. Apoi plecam la copii!
De-abia așteptam să mă întâlnesc cu ceilalți copii. După ce ne întâlneam ne plăteam și ne încasam datoriile de la rămășagul pe verde, având toți buzunarele pline, apoi începeam să jucăm ouăle. Pe un tăpșan cu pantă lină, ori pe șanțul de la marginea uliței, dădeam fiecare, pe rând drumul unui ou. Apoi ceilalți, astfel încât să le lovim pe cele de jos. Oul lovit era luat de cel al cărui ou îl lovise. Jocuri copilărești.
După masa de prânz, pe la chindie, lumea începea să se adune la colț ori la șosea, depinde de distanță. Bărbații erau cinstiți de cei care-și serbau ziua onomastică, nea Pascu Bâță și nea Pascu Mocanu (Muțulică), în colțul nostru, care aduceau mereu borcanele cu vin. Uneori direct cu vadra, să nu se încurce și să umble mereu pe drum. Femeile aduceau cozonac și ouă roșii. Se ciocneau și ouă roșii și pahare cu vin, până erau alungați de întuneric sau chemați de mugetul vitelor și cotcodăcitul păsărilor care trebuiau hrănite și adăpate. În anii de mai încoace, când mai crescusem iar Păscuțu și Gelu Bâță (ale Lican) își făcuseră fanfară cu ale Ticălan, cântau goarnele la colț până târziu în noapte, ca la nuntă.
Când ne mai mărisem puțin, gașca noastră din colțul ăla (Fane Chițu, Petre Firican, Viorel Trupșor, Gheorghe, Nicu și Nicușor Croitoru, ziși tot ale Lican, și alții) coboram pe vale, la terenul de fotbal. Aici se strângea nunta, nu nuntă în sensul propriu-zis ci în cel de hora satului. Cluburile de azi! Uneori, destul de des, pe terenul de fotbal erau instalate tiribombe (lanțuri, vârtejuri), ca la bâlci, și un cicric. În loc de bani puteai plăti cu ouă. Băieții și fetele mai mari se plimbau de braț ori în grupuri, pe marginea terenului. Noi, cei mai mici alergam printre ei, aruncând scaieți, din ăia care se prind de oi, în părul fetelor. Dacă eram prinși mai apoi de iubiții fetelor, doar pielea noastră poate povesti ce pățeam. Când începea să se însereze, perechile se retrăgeau în vii! Erau niște vii acolo, pe vale, în spatele caselor ale Tetin și ale Gâscă. Încercam și noi, cei mici, să mergem acolo, să vedem ce fac, dar eram alungați cu bulgări de pământ de către cei mari, ori chiar cu câte un șut în dos, dacă reușeau să ne ajungă!
Iancu Bâță
N.O.
Textul face parte din lucrarea monografică Satul din inima mea, autor Iancu Bâță
|
Iancu Bâță 4/11/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.