Pingelele lui Dragoman
Ditu se simțea în largul său la volanul mașinii nou-nouțe, Dacia 1100, plăcut mirositoare a fabrică, de un crem elegant. Avea culoarea automobilului directorului fabricii de ață, cel care avusese prima mașină nouă din localitate. El oricum nu-și dorise niciodată să fie primul la nimic. Pentru el conta că o avea, căci făcuse cam multe economii la sânge, împreună cu nevasta lui harnică și strângătoare.
Tot fără voia lui fusese primul din familie la capitolul „pantofi după opinci”, punând punct unui lung lanț de strămoși plugari și păstori, care nu purtaseră în viața lor nimic altceva decât eternul costum popular. Și nici nu râvniseră la altceva. El, în schimb, în pruncie, nutrise în secret dorința de a deveni bogat ca moșierul ungur, groful care trecea câteodată în trombă prin sat, mânând trăsura lui elegantă, la care avea înhămați patru bidivii negri, lucioși ca diavolul în persoană. Nu patru, ci șase armăsari visase Ditu să aibă la carul său când se va face mare...
Figura cu caleașca nu-i reușise, dar măcar caii putere putea acum să-i etaleze fără complexe, chiar dacă în sinea lui tânjea în continuare după libertatea deplină a păstorului pe care și-ar fi dorit să-l fie. Ajuns la oraș, trecuse prin școli multe, era domn în toată firea, la costum cu cravată, fercheș cu părul ondulat, pieptănat înapoi și cu ochelari de soare cu lentile fumurii. Mașina rula ascultătoare pe drumul care-l ducea spre satul natal, în timp ce el învârtea din volan, mângâind din priviri asfaltul, la capătul căruia și-o închipuia deja pe muma, întâmpinându-l fericită. Era singurul ei băiat, primul născut. Ce contau patruzeci de kilometri, când din spate îl înghiontea pofta de a mușca din lichiile ei nemaipomenite, plăcintele acelea bătrânești, pe care le cocea de Paști și de Crăciun?!
La ieșirea din zona industrială, dând să urce pe dealul Dăii, șoferul zări un pâlc de oameni așteptând la ocazii. Își aminti cum și el obișnuise să aștepte pe acolo un ia-mă nene. În treacăt îl zări printre autostopiști pe vecinul Dragoman, un băietan din capătul străzii, cu care bătuse cândva mingea prin praful Gurii Hudiței (așa botezaseră țăranii Fundătura Morii, care oficial purta de fapt numele de Strada Unghi).
Opri în dreptul lui și, văzându-l luptându-se cu niște desagi voluminoși, îi făcu semn să urce pe bancheta din spate. Își reprimă impulsul de a-și divulga identitatea, căci simți aburi de alcool învăluindu-l din spate.
Dragoman, pilit, avea chef de vorbă. Îl lăsă să-i explice de unde vine, unde se duce, unde lucrează și cine-l așteaptă. Ba mai mult, se apucă să-l descoasă, prefăcându-se orășean.
- Unde ziceai că lucri?
- La fabrica de păpuci, îi răspunse mândru consăteanul.
- Adică ești pantofar?, insistă Ditu.
- Cam așa, da´ mai bine. La mine vin pantofii gata făcuți, eu numai le pun tălpile. Le lipesc tocurile și le bat bine pingelele. Nu-i ca la sapă, câștig bani buni, că sunt muncitor calificat. Să vedeți ce pantofi faini facem!... Nevasta Dumneavoastră are cumva pantofi Guban?
- Are, că doar sunt cei mai buni.
- Păi, la bărbați, noi suntem ce e Gubanul pentru femei! Pe onoarea mea, pantofi mai buni nu există! Noi dăm și la export.
- Da-n desagi ce duci?
- Eh, haine la spălat. Nu-s grei la dus, mai greu e la întors. Muma îmi dă bucate, moșu ghinars... bunătăți, ca pe la noi.
- Da da, așa zic și eu, că și eu mă duc după lichie, adăugă Ditu, mai mult pentru sine.
Căzură brusc inexplicabil pe gânduri și amândurora le pieri pofta de povești. Ajunși în sat, Ditu, precaut, așteptă până când pasagerul cherchelit se dădu jos alene, intrând pe poarta care îi corespundea.
Două zile mai târziu se trezi cu Dragoman la poartă, de data aceasta treaz. Nu-și amintea de episodul de la venire, pesemne fusese prea amețit. Ditu găsi de cuviință să tacă, prefăcându-se că uitase întâmplarea.
- Aud că ești venit cu mașina. Nu mă iei și pe mine până la Sighii?, îl abordă vecinul jovial.
- Cum să nu vere, plecăm imediat. Bagajele și pe cai!
Umplură portbagajul cu desagi și bucate. Gemea mașina sub greutatea cartofilor, verzelor, borcanelor cu carne în untură, ouălor, brânzei și laptelui, țuicii și vinului de casă. Dragoman avea și două găini vii.
Drumul înapoi li se păru mai scurt decât la venire. Timpul trecu repede, cu povești și amintiri din sat. Râseră la amintirea mototolului satului, care comenta cu mină gânditoare, de pe banca din fața casei: „facultăți... dificultăți”. Îndopat cu prune, dădea „concerte” de pârțuri, ținând cu ele ritmul marșului militar pe care i-l intona ceremonios lăutarul satului.
Își mai amintiră de o seară cu lună plină, în care ceata lor se hotărâse spontan să facă noapte albă și să adune grâul unui țăran întârziat. Terminaseră treaba la crăpatul zilei, numai bine cât să-i lase la poartă carele încărcate. Să fi văzut mirare și bucurie!
Apoi povestiră cum mergeau la colindat în ceata feciorilor, adunând bani și merinde pentru Sărbătoarea care ținea până în ianuarie. Și cum ieșeau vara fetele la joc, toate în strai alb cu negru, la catrință și năframă, de nu știai care a cui e. Abia când te apropiai, vedeai culoarea năframelor, și când te lămureai că era și broboada mândrei printre ele, inima zburdalnică bătea să-ți iasă din piept!
Din una în alta, ajunseră la marginea orașului. Ca de rămas bun, Ditu zise într-o doară:
- Măi Dragomane, eu nici nu te-am întrebat, tu unde lucrezi la Sighii?
- La păpuci, răspunse țanțoș băiatul.
- Cum mă, se prefăcu mirat Ditu, acolo unde se face încălțăminte bărbătească, aia de care poartă domnii cu ifose, care n-au văzut opinci în viața lor?
- Vezi că știi, îi răspunse Dragoman, cu fața emanând fericire.
- Faini tare!, adăugă Ditu. Am și eu acasă o pereche, negri lucioși, de piele de box, ca oglinda. Da´ nu pot să-i încalț.
- De ce mă Dite? Doar nu ți-o fi frică că-i strici.
- Da de unde, i-am avut la revelion, da´ mi s-or dezlipit pingelele cu talpă cu tot! Ori oi fi jucat eu prea tare... ori podeaua o fi fost de vină, bat-o norocul s-o bată, da´eu așa ceva n-am mai văzut!
Dragoman amuți. Se făcu verde la față și începu să miște necontrolat din buze. Nu putea recunoaște că era el responsabilul defectului. Dar nici să rămână indiferent. Așa că explodă consternat:
- Cum adică măi Dite, chiar tălpile ți s-or dezlipit?!!
- Dacă-ți spun?! Restul era fain și nou ca-n prima zi.
- Păi io le bat, măi frate!! Io și nimeni altul! No stai că le arăt eu tălpi bătute! Calce-i Sfranțu de păpuci, Hergotu lor de pingele, de nu le ciocănesc eu de nu mai vezi om cu persoană! Fire-ar mama lor de tocuri! Cu mine și-or găsit nașu´, așa să știi, că io nu le mai las!
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 7/18/2022 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.