Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Arcadia și poezia lui Iosif Băcilă

Din legătura cu România, a ajuns la mine, printre altele, și Arcadia, revistă de literatură, artă și cultură. Publicația apare sub redacția lui Mihai Chiper, reprezentant de seamă al promovării culturii naționale în Anina (cândva centru minier în Caraș-Severin), model de construcție în vremea decăderii generale a prezentului.
În ultimul număr din anul trecut, am citit două poezii scrise de Iosif Băcilă din Valea Almăjului: Năprăor și Poveste.
Intenția poetului Iosif Băcilă se explică prin precizarea de sub titlul primei poezii: „ Recitind opera istoricului-poet GRIGORE POPIȚI”: „Soare-adun dinspre poieni, / Mi-s cu mieii la pășune - /Taica o plecat prin vremi, / De-ale gurii să adune. // Maica-i geană în zăbrani, / Să culeagă știr, urzici - / Umerii i-s plini de ani, / Iar ciupagul nins cu-arnici. // Strigăt suie peste deal, / Pâlc de oi aburcă-n zare - / Se aude, din caval, / Doina zisă cu-ntristare ... //S-or dus bunii în povești, / Dar senini până la moarte - / Rășchitorul, la ferești, / Vrâstând lumea mai departe”¹.
Poetul și istoricul Grigore Popiți s-a născut la 13 martie 1900, în satul Pătaș de pe Valea Almăjului. Ca istoric, a lăsat o carte de referință: Date și documente bănățene (1939). Versurile sale sunt adunate în volumele Glasul sufletului și al trupului (1932), Cântece din fluier, I (1936), II (1944), Dragoste (1945). În prefața antologiei Cântece din fluier, Editura pentru literatură, București, 1968, Ovidiu Papadima nota: „Gr. Popiți se integra mișcării generale a liricii românești din acei ani, de rupere din tentația imagismului, ca unic mijloc de exteriorizare, și a violențelor de expresie a poeziei moderniste ...”.
Poezia Năprăor este punct de inflexiune în care se întâlnesc două destine literare. Dincolo de originea comună, almăjeni, văd asemănarea spirituală. E o problemă de atitudine, de exprimarea a prețuirii lui Gr. Popiți, unul dintre fondatorii Cenaclului literar “ Altarul Cărții, întâia mișcare literară românească din Banat”²
Iosif Băcilă recurge la elemente de viziune poetică din atmosfera de idealizare a vieții țăranului, fără legătură cu orientarea estetică sămănătoristă. Viața aspră a almăjenilor are frumusețe naturală fixată și păstrată în memoria copilului: “Mi-s cu mieii la pășune…” Poetul nu-și propune schimbarea tonului. Rămâne ceea ce este. Cântarea bunilor e timpul lor, așa cum l-a văzut poetul , și pe care îl retrăiește în mișcarea proteică a creației lirice.
Versurile lui Iosif Băcilă se apropie mai mult de bijuteria lui Gr. Popiți ”Cu turma-n codru” decât de poezia acestuia cu același titlu: ”Din foc de dragoste nestins, / Din gânguritul de izvor, / Din cântece, ce nu mai mor, /Iubirea-n fluier s-a aprins.// Pădurea-și picură încet / Durerea ei, durerea lui, / A tuturor și-a nimănui, / În tristul fluier din brădet”.
Dincolo de întâmplare, viața bunilor poetului (taica și maica) este omenie. Sensul omeniei este chiar viața. A trăi este să trudești pentru existență. Și moartea este văzută prin trăsătura principală a vieții, munca, măsura trăirii trecătoare. Expresia ”senini până la moarte”definește un mod de a gândi, filosofie populară a țăranului din Valea Almăjului. Modul de a gândi devine atitudine prin care neputințele bătrâneții se depășesc cu împlinirea sentimentului frumuseții, arta (simboluri ei: ia și doina). Pentru poet moartea bunilor este o plecare în povești, povești pe care doar creația le poate păstra, după ce amintirea se stinge.
După lectură, impresia seducției exercitate de unele cuvinte deschide priveliști lăuntrice, adevărate reverberații cu aspect de reverie romantică.
Sfera semantică a cuvântului prour se găsește în definirea lexicografică din DAR: “1. perioadă a zilei (de obicei: primele ore de după miezul nopți). 2. ajunul sărbătorii Sf. Gheorghe; mânecătoare. 3. ajunul Bobotezei. 4. (cu sens colectiv) crengi verzi, înmugurite, puse la porți și case în ajunul zilei de Sf. Gheorghe de către flăcăi; petrecere a flăcăilor care aduc proor.” Relația dintre proor și prour demonstrează inconsecvența dicționarelor, mai precis părerea autorilor. Fiecare dintre cele două forme se înțelege ca varianta celeilalte. Variantele pentru proor sunt înregistrate în MDA: prier, preoor, preor, prer, preur, priăr, prier, prior, priur, prool, pror, prour. Năprăor, împroor, amproor, ampror, formate prin derivare, din aceeași familie lexicală, nu pot fi variante, exprimă nuanțe dezvoltate din ideea de timp “zori de zi”sau “ajunul unei sărbători”, clare la un moment dat, însă pierdute. Scriban vede mai bine situația. Proor/ prour înseamnă devreme, timpuriu. Amproor, timpul de la 9-10 dimineața, în Banat și Oltenia, alături de năprăor și năproor. Versul “Mi-s cu mieii la pășune”este clar: un copil nu putea merge noaptea cu mielușeii. Implour arată timpul manifestării unui obicei și obiceiul udatului, în Transilvania.
Etimologia este arheologie lingvistică. Uneori părerile sunt diferite, chiar în contradicție. Este și cazul cuvântului proor: lat. per rorem (Hasdeu, Etym.,1108 ),, lat. per roura (Spitzer, RF. 2., 284-87), lat. *priulus (Pascu, Arch. Rom., XXV, 197), lat. provolare (Procopovici, Dacor, , V, 383-90); lat. po hora (Graur, BL, III, 50), ngr. πρόωρος „foarte devreme”(Bogrea, Dacor., I, 266 ; Diculescu, Elementele, 448; Candrea; cf. DER); πενιορθρου (Diculescu, Elementele, 448 ). DEX face excepție, pentru prour (v. proor) noteaz㠄et. nec.”, dar NODEX trimite la ngr, prόoros. Etimologia din neogreacă nu ține seama de fenomenul transhumanței care explică un împrumut din limba română, de faptul că împrumuturile românești din neogreacă provin din perioada de după secolul al XV-lea, mai ales din timpul domniilor fanariote.
Pentru M. Vinireanu, în dicționarul său (DELR), „Termenul este o formă compusă din pref. pro- și rad.-ur,-or, la rândul său din PIE *(i)ora”perioadă de timp’ (Boisacq, 1083).
Arnici este„Fir de bumbac răsucit și colorat, întrebuințat la cusutul înfloriturilor pe cămăși, pe ștergare”, din sb. jarenica (DEX), explicație reluată în MDA, dar cu etimologie necunoscută în DER. Expresia figurată din „nins cu-arnici”arată că , în graiurile din Valea Almăjului, prin extensie, cuvântul denumește și înfloriturile iei. Vechi cuvânt românesc, termenul a trecut în bulgară (Capidan, Raporturile, 2200), în sârbă, în maghiară ( Candrea, Elemente, 496).
Vechile cuvinte se cheamă firesc. Pentru almăjence, ciupagul nu este „pieptul iei cusut cu flori”, este chiar ia.. Se presupune că ar fi de origine veche slavă, după Cihac, II. 59 ( cf. bg. èepak „pieptul cămășii”, sb. èepag „buzunar”, deși, după Berneker, radicalul este „obscur în limbile slave”( cum precizează M. Vinireanu în dicționarul său etimologic, indicând „origine incertă”, ceea ce pentru mine înseamnă, fără a putea fi acuzat de dacomanie, limba traco-dacilor).
Din aria lexicală a Văii Almăjului, poetul preia un alt vechi cuvânt românesc, de origine autohtonă, aburca „a (se) urca, a se cățăra, a se ridica”.
Ca mulți dintre semenii mei, n-aș mai vrea să fiu copil, din alte motive decât de faptul că nu se mai poate. Pentru moment, prin arta poeziei, retrăiesc vremuri apuse. Văd cum oile aburcă pe Dealul Mare. Asfel se adeverește că în poezie e ceva fundamental: cuvântul întâlnește sufletul.
Cuvântul caval denumește un fluier mare, uneori dublu și, după M. Vinireanu „Pare să provină din fondul balcanic, cu radical în indoeuropeană (IEW, 592), din fondul pre-latin. Doina se zice, adică se cântă trăgănat, tânguitor, adânc sufletește.
E dureros că semnele identității noastre etnolingvistice se expediază din prejudecăți, din comoditate, la un moment dat de interese ostile neamului și adevărului de știința etimologiei.
Forma realizată prin disimilare „ferești”revine în memorie cu închiderea vocalei e la i, așa cum o auzeam în copilărie: „firești”, când viața cuvântului începe ca expresie eternă a spiritului.
Verbul a vrâsta („ a țese cu dungi, a face dungi într-o anumită ordine, a face să alterneze”) derivat de la varianta populară vrâstă (MDA face trimiterea etimologică srb. vrstati, în timp ce DEX păstrează oarecare rezerva: „ vârstă² + -a; cf. srb. vrstati”), având în vedere logica împrumutului lexical, și-a lărgit sfera semantică: despre timp, a se depăna, a curge. Prin abstractizare, rășchitorul („unealta de pe care se deapănă tortul de pe fus sau de pe ghem”) capătă valoare de simbol, devenind forța universală care desfășoară existența în eterniutate.
Bănățenismul mi-s, formă perifrastică din conjugarea la prezent a verbului a fi, e o viziune asupra lumii la vârsta inocenței. Construcția cu „o” a perfectului compus persoana a treia, proprie graiurilor almăjene a atras atenția lingvistului german G. Weigand în 1896 (Der Banater Dialekt)³.
Regionalismul zăbran ( din sb. zabran, Candrea, DER, MDA) denumește o pădure de cer (ceroni) destinată tăierii crengilor pentru hrana ovinelor pe timpul iernii. Nu este o formă de plural, cum s-ar putea crede, ci exprimă un un fenomen fonetic specific, palatalizarea cosoanei n . Cuvântul intră în categoria sârbismelor din literatura bănățeană.
Adevărul limbii este al ființării. Limba a ființat umanitatea. Ca orice instrument, limbajul poate distruge o ființa, dar, în poezie, creează poetul. Și împreună frumusețea, esența sufletului în iubire. Prin frumusețe , alături de credință, treci pragul desăvârșirii.
Spirit prospectiv pe fond tradițional, poetul Iosif Băcilă va rămâne vocea Țării Almăjului în lirica noastră, voce fascinantă prin echilibrul stilistic dat de elemente lexicale specifice, ștergând uitarea de pe cuvinte.
SIGLE
DELR – Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică(M. Vinireanu); DER – Dicționar etimologic românesc; DEX – Dicționar explicativ al limbii române; NODEX – Noul dicționar explicativ al limbii române; MDA – Micul dicționar academic.

1. Poezia se găsește în volumul Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Ed. Cosmopolitan-Art, Timișoara, 2022, p. p. 155, apărut după însemnările din articol
2. Nicolae Danciu Petniceanu, „Altarul cărții, Ed. Gordian, Timișoara, 2013, p. 61
3.. Despre controversa originii auxiliarului o la perfectul compus, vezi Eugen Beltechi, Graiurile din Almăj Fonetica, Ed. David Press Print, Timișoara, 2018, p. 81-82.

Constantin Teodorescu





Constantin Teodorescu     7/14/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian