Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Cu gândul in excursie

Ochii-mi sunt tulburi și trupul rău mă doare
Sunt singur și gândurile mele-s arse de foc.
Vor sa plece azi cu toate pe aceeași cărare
În excursie, cu dragostea lor, dacă mai au loc

Ne apasă o vară fierbinte și umbrele pădurii
Nu mai pot stăpâni, mersul gândului grăbit.
Sa plecăm cu bagajele toate, pe drumurile țării,
Sa alungam tristețea, unui timp prea obosit.

Cai albi acum zboară și nimeni, încă nu știe
De ce se aduna și ies, într-un ropot scrâșnit?
Fug și visele mele rebele, așternute pe hârtie,
De dorul plecării, în excursia ce și-au dorit.

Duceți-va cu ea și sa nu-i ieșiți din al ei cuvânt,
Acolo, unde-i doar soare și-s pomi cu dulci caise.
Sa călcați cu picioarele goale pe caldul pământ
Ea sa va soarba ființa, gândurile și ale mele vise.

Zburați peste câmpuri line, cu miriști de aur și flori
Cu cea care, va luat în bagajul său, ca ființe dragi
Iar tu iubito sa nu-ți poți ascunde ai iubirii, plăcuți fiori
Când fiul tău drag îți aduce un buchet mic de fragi.

Coliba sa va faceți, tocmai jos, lângă malul de râu
Sa auziți simfonia apei cântând, in curgerea-i duioasa,
Cum cerul se înalță peste întunericul nopții, pustiu
După ce țăranii s-au întors osteniți de la câmp acasă.

Vapoarele, în drumul lor lung și greu, cum se silesc
De-i noapte sau zi, să-și ducă, prin valuri, povara
Copiii vacanței, cum în zbor nestăpâniti zbenguiesc
Înfrățiți cu joaca, visarea, de dimineață până seara.

Când noaptea se lasă, cu liniște adâncă și grea
Sfios am sa vin sa mă așez, emoționat lângă tine
Pe așternutul colibei, luminat de Lună și o stea
Să-ți simți dorințele tale, arzânde, de mine iar pline.

Când valurile Dunării, se vor aprinde, de la soare
Și pescărușii se agită, în zborul lor, după mâncare
Noi deja în caleașca timpului, suntem spre mare
Sa vedem astrul zilei cum, din adâncul apei răsare.

Acesta sunt eu, un trubadur al vieții, mereu calatoare
Care adună povesti minunate, trecute prin lumea vie
Transcrise cu forța iubirii eterne, ce niciodată nu moare,
Și din care am lăsat urmele ei, pe coala alba de hârtie.

Iulie 2022 Toronto

                                    PRINȚUL CU COIF DE ARGINT

A coborat din cerul lui îndepărtat
Din alte lumi de astre,
Pe o rază de stea,
Ce de mii de ani plecase
Din locul ei de șezătoare,
Un Prinț cu Coif de Argint,
Pe-un cal de foc înaripat
Să simtă viața de pe Pământ.

Când atinse zările noastre albastre
Se oprise așa ca din întâmplare,
Să se odihnească după drumu-i lung
Într-o poiană printre boboci de floare.

De parfumul lor curat, necunoscut
De vântul cald al soarelui la asfințit
De cântecul frunzelor, ce-i adia auzul plăcut
Prințul cu Coif de Argint, se simții amețit.
Lăsă calul năzdrăvan în poiană,
Să pască stele,
Iar el cu pleoapele grele

Căzu într-un somn adânc ca vrăjit.
Întins pe covorul moale de floricele
Și iarba deasă ce se legăna în vânt.

În somn îi apăru ca niciodată
Un vis ce i se păru adevărat
Un vis ce numai prinți-l pot visa
Și-l pot trăi numai odată,
Aici pe pământul fără zei
Doar cu crăiese și fii de împărat
Într-o pădure de stejarii fermecată.
*
Visă că o crăiasă cu ie de borangic
Și ochi albaștri, strălucitori
Ca stelele de dincolo de nori
Îl sărută pe genele-i de argint
Și pe ai lui de marmură, obrăjori.

Când se trezi era noapte ca o zi
Căci stelele veniră deasupra lui,
Toate de pe întinsul cerului.
Dar când deschise ochii lui de argint
Era parcă aproape în zori
Și-l prinse un frig și grei fiori
De se întrebă: -Aici poți să și mori?

Cât ai clipi, scoase din teaca de argint
Și la atac pornii
Să-i ucidă pe răufăcători
Care cu ochii și obrajii lui se veseli.
                                  
                               Păși ca un viteaz cu sabia înainte,
Prin pădurea mare, deasă
Ucise-n cale urși și zimbrii
Trecu și-o apă peste-o punte
Dar se opri deodată în loc
Rămas cu inima ca arsă
Fulgerat de ochii care
Îl priveau cu atâta foc
De-a căzut, ca secerat, în cărare.

De atunci vrăjit de strălucirea lor,
În goana viselor, pe munte alerga
Să prindă zâmbetul de foc
Ce mereu se ascundea
Prin zăpezile munților
Prin florile poienelor
Prin umbletul izvoarelor
Prin desișul murelor.
Dar ea fugea, fugea mereu
Prin pădurea cea adâncă
Pe calea arătată de Dumnezeu
Până într-o poiană lângă o stâncă
Unde de-atunci casa lor va fii
Cât vor umbla printre stancile reci
Și drumurile munților, poteci.
                                   Ca doi indragostiti copii
*
Prințul cu coif de argint
Zburând prin clipe, ca visul unui mit
O ajunse la margine de poiană
Unde Luna și stelele în taină
Le uni destinele oprite
De legi scrise în limbi diferite.

Nimic din vraja iubirii nu-i mai dezlega
Cosânzeana , cu drag de el se apropia
Căci atacul lui n-o mai speria
Nici strălucirea sabiei ce-și tot arăta
Nici vârful ei cu moarte poleit
Căci era de acum al ei iubit,
*
Trecuse ceasuri multe și soarele asfinții
Iar ei nu se săturară încă a se privii.
Când stelele, pe cer, au început
Să lumineze, visele lor plăcut
Iar luna de după crestele de munte s-a ivit,
Din bogăția iubirii trecătoare,
El îi mai fură cosânzenei o sărutare.
Iar ea cu bucurie le-a primit.
Dar zbură după o vreme
Peste poiene în fugă,
Iar Prințul cu Coif de Argint
Nu mai putu să o ajungă.
Rămase mut de fericire în cărare,
Nemaiștiind încotro s-o apuce
Spre ce zare?

De atunci el o așteaptă mereu în poiană
Sus în munți, sub poala pădurii,
Lângă stânca, care de acum le devenise casă
Și leagăn de iubire și masă.

Ea cobora din munte cu miros proaspăt de brad
Spre iubirea lui pe potecile înguste
Luminate de stele
Unde focul dragostei, nopți de-a rândul, își sting
Până când el uită de lumea lui de unde stelele cad.
*
După o vreme cu greu își aminti
Căci viața lui nu-i de pe aceste tărâmuri pusti.
Venise pe razele de stele căzătoare
Și acum timpul și-l petrece în vise de copii,
Unde se iubește, dar se și moare.

În cerul lui îl chemă o datorie de onoare.
Lăsă în urmă iubirea și mireasma florilor de mai
Pe cea care, în tainice nopți, îi spuse povesti
                             Și îl învață cum pe pamant poți sa iubesti
Și plecă pe aceleași raze de stele căzătoare
Acolo unde viața e veșnică și nimic nu te doare.

                                 Dar de acolo de sus îi trimise,
O lungă și caldă scrisoare
Versuri de iubire, înălțătoare
De pe al universului necunoscut plai,
Cu vântul serii, pe o rază de stea
În care a pus toată dragostea sa

Îi scrise că în lumea lui nemărginită
Cu durere de lângă ea a plecat
Dar o așteptă să vină în al cerului palat
Cu vântul stelelor, cand cerul nu e innorat.

-Așteaptă la stânca noastră cenușie
Acolo o caleașca de stele o să vie
Care te va lua ca o adiere de vânt
Să te aducă la mine, de pe al tău pământ.
*
Ea iși spunea mereu că nu a plecat,
Că visul ei nu s-a terminat
Căci poate se înșelase
Și seară de seară îi făcea pat de flori
Și-l aștepta până în zori
Când lacrimile ei rugătoare
I le lua razele de soare.
Degeaba-i făcuse pat să doarmă ușor
Căci încet, încet speranțele ei mor.

Cerul se coborî după o vreme peste ea
Ziua-i părea neagră ca noaptea
Nimic din viață nu-i mai trebuia
Doar, pe Prințul cu Coif de Argint îl dorea.

A umblat ziua și noaptea prin poiene
Și munți și văi și-l striga mereu
Dar el de niciunde nu se mai arăta.
De acum timpul trecea atât de greu
Și iar îl striga...și iar îl striga...
Dar numai ecou pădurii îi răspundea
Și țapinarii care tăiau brazii cu securea
Și ecoul munților,
Și cântecul din vârtejul frunzelor
Și fulgerele norilor.

Dar… într-o seară privind la stele
Prin vis o rază i-a adus o scrisoare
De la prințul ei ce-l întâlnise
Pe unde nici nu gândise
În poiana florilor
Unde se întâlnise dor cu dor
Și acum a dispărut ca niciodată
-Of!...sărac sufletul meu de fată!

Totul în ea se prăbuși
Îmi scrie că îmi trimite o trăsură
Să mă ia în lumea lui

Dar cine ar gândi că poate
Să ajungă un pământean așa departe?
Gândi...gândi...până într-o zi,
Când totul în ea se prăbușii
Închise ochii, își luă capul în mâini
Și spre nicăieri pornii.
Cerul se învârti deasupra ei în vârtejuri.
Nimic nu mai era înaintea ei
Iar prăpastia adâncă o chemă fără încetare
Și EA, se prăbușii în golul din care n-ai scăpare
Iar prăpastia flămândă de trupuri curate
Va îngropa o speranță de fărâme împrăștiate.
Strigă urlet de jale și-n adâncuri căzu
Rupându-se-n mii de bucăți și tăcu.
*
Strigătul de durere ajunse până sus
Acolo unde, Prințul cu Coif de Argint
Care Împărat la el în ceruri a fost uns,
Acolo unde nici muritorii nu pier.

Când află, din adânc tresării
Și spre poiana lor, cu jale privii.
Stând trist pe tronul lui
Din ochi o lacrimă îi căzu
Iar din ea un neasemuit Luceafăr se făcu,
Și pe cerul nopții apăru.

În fiecare seară, pe razele lui de aur
Coborî peste prăpastia blestemată,
Plângându-și dorul lui de fată.
Venea să privească urmele unei inimi
Ce plină de durere l-a așteptat.
Cu suflet greu, neîmpăcat.
                                  El... adună umbrele ei răvășite
Printre florile poienelor,
Prin mărginimea pădurilor
Prin susurul izvoarelor
De pe înălțimile munților
De pe unde s-au iubit ei
Ca doi gingași porumbei
Până în marginea prăpastiei
Unde prințul se opri
Și cu jale în jos privii.
*
Adună de pe tăișul stâncilor
Sfârtecata inimă răpusă de dor
Și o duse în cetatea lor
Unde pământenii nu mor.

Acolo în cer inima Crăiesei
Cu ie de borangic, demult stinsă
O luă Prințul cu Coif de Argint
O așeză lângă tronul lui
Unde-i locul miresei
Unde-i locul împărătesei
Suflă viață peste ea
Și ca prin minune învia
Cu zâmbet cald și față de catifea.

Plânsera amândoi de fericire
Trăiră ani mulți în iubire
Și mai treceau câteodată
Cu luceafărul de dimineață
Pe deasupra pământului
Prin poiana dorului
Acolo unde seară de seară
Jocul iubirii învățară
Pe la stânca cenușie ce le-a fost
Leagăn de iubire și adăpost

Dar nu se uitară niciodată
În prăpastia adâncă, blestemată
Unde poate și astăzi
Mai dăinuiesc urmele pământene
Ale Crăiesei cu ie de borangic
Care și-a sacrificat viața pe pământ
Pentru iubire și un crez sfânt
Căci sufletul sus în cer s-a suit
La Prințul cu Coif de Argint.


Iulie 2022 Toronto
Achim Bucutea






Achim Bucutea    7/10/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian