Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Câte ceva din Clujul altei petreceri de timp

Acum, când lumea se află în tensionată răsturnare, îmi amintesc de vremurile bune de demult, care păreau așezate, deși tocmai se răsturnase un tip de societate (tip considerat mai bun de trăitorii acelei epoci și ai următoarei), pentru a se așeza deasupra alta.

Până bine dincolo de jumătatea anilor ’50, chiar până prin ’60 (ai secolului al XX-lea, bineînțeles) în Cluj a fost un amestec de vechi-aristocratic și nou-muncitoresc, în care și sus-pușii de până ieri coborau personal în piață, și femeile de tot rândul își purtau pe braț poșeta și pășeau pe tocuri subțiri duminica. Multe familii din lumea bună aveau servitoare, dar și cei din clasa de mijloc, de regulă a intelectualilor, angajau fete în casă. Obiceiul a durat până dincoace de anii ’70, nemaiținând de statutul social, care obligă, ci de necesitate în familiile cu copii ai căror părinți erau, ambii, salariați și nu aveau bunici disponibili. Cei mai cu pretenții (sau doar snobi) angajau câte o „nemțoaică” să stea câteva ore cu copilul, ca acesta să deprindă măcar un pic din limba germană, „nemțoaica” având rolul de a conversa numai sau aproape numai în germană cu el în timpul plimbărilor, al ieșirilor în parc la joacă, acasă. Ea nu era o servitoare, însă „nemțoaica” era mai curând săsoaică, și părinții constatau adesea, mai târziu, că germana ei fusese „falsă” (populară, neliterară). Și nici metodă nu avea, pur și simplu, vorbea pe limba ei. La grădinițele germane (poate nici n-a fost decât una în Cluj – nu știu) erau primiți doar copiii din familii de nemți sau care aveau cel puțin un bunic neamț. Încă nu era în vogă engleza.
Lumea era elegantă, provincia ținea mai mult la eleganță decât capitala, care era (și este) în toate cele mai pe fugă.

Se mai purtau de către femei în iernile anilor ’50 manșoane din blană, cu blana pe dinafară (concomitent, bărbații purtau mănuși din piele, îmblănite și neîmblănite) –, dar le luau locul tot mai mult mănușile cu un deget sau cu cinci, adesea tricotate în casă (de fapt, nu știu dacă la vremea aceea se făceau și în fabrici) – neelegante, dar practice la căratul plaselor. Plasele pentru transportat diverse lucruri erau chiar din plasă (fileu) sau, mai sacoșe, confecționate din materiale textile; „pungile” din plastic le-au luat locul, treptat, abia pe la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70 și se găseau, la început, câțiva ani, doar clandestin comercializate (dar la vedere: pe străzi din plin centru, prin complexul Hasdeu, prin alte zone cu bun vad), aduse din țări vecine (socialiste, și ele) sau furate din fabrici.

Prin centrul Clujului, mai erau lustragii rămași din vremea burgheză. Utili, pentru că multe străzi fiind neasfaltate, nepavate, nepietruite măcar, încălțămintea aduna ba praf, ba noroi. Bărbații mai purtau pantofi de lac și de năbuc. Și doamnelor le plăcea lacul, dar și imitația de piele de șarpe (imitație, dar tot din piele făcută). Tocurile de cinci centimetri erau considerate înalte. Încălțămintea preferată era „cu scârț”. Talpa era de piele. Adesea, la ghete, căputa se cosea de talpă, formându-se o ramă. Patinele erau detașabile și se prindeau de acea ramă; cele corp comun cu gheata au apărut peste ani (cel puțin în Cluj, târziu le-am văzut).

La începutul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, nasturii de fabrică erau încă de sidef, de os, de metal, de lemn sau, confecționați manufacturier, îmbrăcați în materialul hainei (stofă, mătase, alte țesături) sau în piele. Erau vreo doi meșteri (meșterițe) în Cluj care făceau nasturi îmbrăcați. Locuiau în centru, iar reclama și „firma” (fără cuvinte) erau câteva mostre expuse în geamul propriei locuințe, unde le era și „atelierul”.

Ca îmbrăcăminte, confecțiile de fabrică nu prea erau apreciate, fiindcă erau de serie și nici nu erau reușite – cădeau prost pe oricine, nu aveau linie. Cine se îmbrăca cu gust își făcea haine la comandă. Erau multe croitorese particulare în Cluj, erau și croitori pentru bărbați, aceiași și pentru haine groase de femei, erau și „croitoríi” de stat (mai bune, mai puțin bune), între care excelent a fost Salonul de Modă, cu croitori specializați foarte bine, unii în îmbrăcăminte pentru copii, alții în îmbrăcămite ușoară de damă, alții, în îmbrăcăminte pentru bărbați și îmbrăcăminte groasă pentru femei (paltoane, pardesie, jachete, chiar taioare) – pe trei etaje și lucrau. Târziu, spre finele deceniului 60, s-a construit Casa de Modă, care însă, contrar așteptărilor, s-a dovedit, calitativ, sub nivelul Salonului de Modă, croitorii fiind nepasionați de munca lor și prea puțin talentați. Iernile fiind pe-atunci ierni, se purtau mult hainele din blană sau îmblănite. Și acestea se făceau mai mult la comandă. Erau cojocării și în oraș, și în localități din jurul Clujului.

Lucrurile erau îngrijite, păstrate cât mai mult timp în stare bună și recondiționate la nevoie. Ciorapii de damă (încă de mătase, dar curând și din fibre sintetice) se remaiau, ca și alte tricotaje (în câteva saloane de coafură sau în ateliere de tricotaje care lucrau și la comandă, erau cabine cu câte o remaieuză), șosetele și „ștrimflii” se „ștopăleau” în casă, chiar unele haine se cârpeau pentru folosință casnică sau li se masca credibil ruptura, hainele din stofă se stopau (un stopeur foarte priceput locuia pe actuala stradă Napoca, undeva, la etajul unei clădiri, unde și lucra), încălțămintea se pingelea încă de nouă, preventiv, și se repara când se uza. Și așa mai departe. Majoritatea femeilor se pricepeau la cusut, la tricotat, multe și la croșetat, drept care, pulovere, jersee, căciuli și alte piese vestimentare sau accesorii, ca și unele obiecte decorative din casă se realizau în familie.
Corsoul a rezistat până pe la începutul anilor ’70. Era pe actuala stradă Eroilor. Loc de promenadă, de întâlniri de dinainte fixate sau întâmplătoare, de făcut cunoștință cu cunoștințe ale cunoștințelor. În „sus”, în „jos” (strada nu e în pantă), iar înapoi, și tot așa. Unii, pe partea cu numere de casă pare, adică pe cea cu Biserica „Schimbarea la Față” (astăzi, două) – „nobilii”, intelectualii, studenții –, alții, pe cealaltă parte – servitoarele și partenerii lor (drăguții). A fost o modalitate de ocupare a timpului liber în după-amiezile de duminică și cred că și de joi, din toate anotimpurile. La plimbare se mergea și în Parcul Mare, unde cânta o fanfară duminica, vara.
Orașul era împodobit cu ronduri de flori, garduri vii, alte plantații, părculețe. Centru și periferie, orașul era plin de arbori ornamentali și chiar fructiferi la periferie (prin grădini), încât în tot Clujul „Luminau crengile ca nişte ruguri / Şi raze picurau, uimite, de soare”, cum inspirat (dar despre timpul prezent) spune scriitorul Al. Florin Țene în poemul său „Au înflorit nucii de Sfântul Gheorghe”.

Primăveri și veri, toamne de neuitat, atât de splendide! Și ierni mirifice! Erau zăpezi serioase pe-atunci, care țineau de pe la sfârșitul lui noiembrie, cel târziu început de decembrie, până în primăvară, prin martie, aprilie. Atât copiii, cât și mulți adulți iarna purtau ghete sau pantofi – aceeași încălțăminte de cu toamna –, peste care încălțau șoșoni din cauciuc (un fel de galoși, însă înalți până la gleznă, ca botinele). Acasă sau în vizită, șoșonii se lăsau în hol, iar în cameră se intra cu încălțămintea de sub ei. Clujul era încă oraș de domni stăpâni pe codul bunelor maniere: indiferent de vreme, musafirii nu se descălțau până la ciorapi (sau și mai și!), gazdele îi așteptau tot în pantofi – pantofi buni, de sărbătoare. Când erau doar ei de ei, ai casei umblau în papuci, chiar dacă „papucii” în familiile mai modeste erau de fapt vechi pantofi, cărora... li se decupase sau călcase partea din spate, de la călcâi. Desculții sânt ai zilelor noastre.

Orășelul copiilor a fost organizat ani buni (și ce frumoși!) în părculețul din spatele Teatrului și Operei Naționale Române. Erau căsuțe ca-n povești, făcute din lemn, în geamul cărora se vindeau dulciuri, turtă dulce, fructe exotice, însă nu câte se găsesc acum, ci, dintre citrice, doar portocale, mandarine, grepfrut (de lămâi, nu-mi amintesc în orășelul copiilor), apoi banane, curmale (vărsate), smochine, tot la kilogram, cel mai adesea, înșirate pe o funie din fibre naturale și legate ca un colier – nu era obligatoriu să se cumpere toată cununa, se scotea sau se tăia din ea cât trebuia. Era, bineînțeles, și un brad mare, împodobit, pe estrada de la baza căruia moșul înmâna copiilor cadourile în secret aduse de părinți. Cât a fost acolo, orășelul copiilor a fost absolut fermecător. După ce l-au mutat (în piața Mihai Viteazul, întâi, apoi în Parcul Feroviarilor), nu-mi amintesc când, cred că pe la mijlocul anilor ’60, n-a mai fost nicicum, chit că l-au modernizat, au pus și trenuleț care plimba copiii. Degeaba! A fost tot mai dezamăgitor, an de an.
Un pitoresc și destul de mare târg al producătorilor particulari funcționa la intrarea în Cimitirul Central, de 1 noiembrie (la Luminație, în ajunul Zilei morților din calendarul catolic), cu halviță, bezele, mere glasate, mingi de „cocoși” (floricele de porumb, cărora nimeni nu le zicea atunci pop-corn) încleiați cu miere sau sirop dens de zahăr, turtă dulce de diverse forme (inimă, călușei etc.) și colorată, ornată cu bezea și cu oglinjoare – astea erau „puiul târgului”.

Nu știu în ce anotimp, mâncam roșcove uscate (dar ai mei le ziceau păstăi, să nu-mi încarce memoria...). Tata mi le aducea, nu știu nici unde le găsea (posibil să le fi adus neamurile noastre brăilene, găzduite, când veneau în vizită, de bunicii paterni). De-atunci, n-am mai văzut nici în... America! Bune, dulcege spre dulce.
Deși autobuzele și taxiurile funcționau de cu mult înainte, un mijloc de transport la îndemână pentru clujeni au rămas, o vreme, și birjele. Deci, cai prin mijlocul orașului. Nu-mi amintesc dacă pe la începutul anilor ’60 mai erau birje, dar și după ’89, un timp, cu căruțe își aduceau țăranii și hoștezenii produsele la piață și staționau, căruțele, cu animalele de tracțiune (cai, măgari), pe lângă Canalul Morii, Piața Mare a Clujului fiind în piața Mihai Viteazul. Căruțe erau și lângă alte piețe de alimente, și în fața gării. La gară, puteai cumpăra, în fața ta muls, lapte de măgăriță, remediu în tusea convulsivă (zisă, poate de aceea, și „măgărească”); pentru convingere (respectivul lapte curativ nefiind bun la gust), erau aduși acolo și copiii iubitori de animale, să cunoască furnizoarea, să o mângâie, să vadă de la ce animal drăguț e laptele-medicament și, astfel, să-l accepte mai ușor. Dricurile erau trase de cai – aveau cimitirele cai frumoși, mari, de obicei, negri, natural îndoliați; mașinile-dric sânt de doar câțiva ani încoace.

Piața Mare, alimentară, a Clujului a fost, cât a fost în aer liber, un spectacol de prospețime, culoare și târguială. Era reconfortant să o traversezi. Unii mergeau de bucuria târguirii (nu chiar atât de plastică și de zgomotoasă ca în București, dar totuși, târguială). Cam fiecare lăsa câtva din prețul cerut sau oferit. Cea mai scurtă și banală tocmeală era când, dacă pentru ceva se cerea un leu, propunerea cumpărătorului era de a lua trei cu doi lei, iar precupețul se învoia din prima. Pe urmă, au făcut hala, mare reductor și falsificator al culorilor, și mai pe urmă, nimic.

În zonele periferice și semiperiferice, oamenii (nu toți, dar mulți) țineau porci, găini și alte animale (iepuri) și orătănii (rațe, gâște). Nu vorbesc de câini de pază și pisici. Câini de interior (cei de companie) aveau destule familii sau persoane singure, însă nu deveniseră încă o modă.
La câte o intersecție, era câte o cișmea publică; cei care nu aveau în curte, își duceau de-acolo apă cu gălețile. În centru, nu erau cișmele pe străzi, dar erau în curțile cu locuințe. Erau, în schimb (numai în centru), fântâni țâșnitoare cu apă potabilă – gratis (mă rog, o fi intrat în ceva taxe comunitare). Vara, se vindea sirop cu sifon, preparat la moment în pahare doar clătite. Nu eram atât de gingași, ca acum. De bună răcorire era și nemaipomenita și neegalata până azi înghețată a „turcului” (de fapt, albanez, cum am aflat abia acum, nu de mult) Daut Ismail. Mai era unul, nu se concurau, își împărțeau Clujul frățește.
Și verile erau veri adevărate, bine încălzite și luminate de soare. Se mergea duminica la Someș, undeva, afară din oraș, spre nord-vest, unde nu era nicio civilizație, doar vegetație abundentă, cu ierburi înalte, tufișuri, copaci. Mergeam cu părinții, uneori, și cu prieteni de familie. Treceam prin apă pe malul drept al Someșului, tata, cu bagajul principal (greu), cu mine în brațe și susținând-o și pe mama, cu bagaj mai mic, să n-o ia apa, care era destul de adâncă și de puternică. Unde hotărau că rămânem, întindeau pătura și începeau pregătirile de masă. Incomod, în condiții de campanie (nici azi nu înțeleg plăcerea asta). Tata făcea focul pentru grătar. Mama ducea cam totul pregătit de-acasă (prăjituri, ouă fierte, brânză/caș/cașcaval porționate, slănină tăiată felii și crestată, cârnați etc., legume, fructe spălate de-acasă), carnea bătută gata, doar friptă și condimentată mai trebuia, dar salata o făcea în întregime neapărat acolo, pe loc. La fel făceau toți cei ieșiți „la Someș”. Mâncam cel puțin de două ori, fiindcă stăteam până seara. Uneori, mergeam la Băile Someșeni (un fel de ștrand), tot afară din Cluj, însă în cealaltă direcție, în cu totul alt ambient și cu alte obiceiuri. Se mergea și la Cojocna, cea cu apă foarte sărată, dar mai rar, că nu erau destule mijloace de transport în comun, se aștepta mult până veneau și erau ultraaglomerate, iar mașini particulare nu prea avea atunci lumea. De 1 Mai și de 23 August, se organizau de către edili sărbători câmpenești la Hoia și la Făget (ambele, păduri de lângă Cluj) – în după-amiaza primei zile (fiindcă dimineața se defila) și în toată cea de a doua zi liberă oficială. Și aici unii își duceau merinde de-acasă, făceau foc și prăjeau slănină, cârnați, carne la grătar, dar erau și zone în care se preparau și se vindeau mici, friptură la grătar, cârnați fripți – acestea aveau dezavantajul cozilor mari și, de obicei, dezorganizate și cu înghesuială. Vânzători ambulanți aduceau coifuri de joacă, făcute din carton și hârtie creponată, trâmbițe, fluiere, jucării artizanale (moriști, pocnitori, mingiuțe tiribombă, jucării ceramice fluierătoare sau ciripitoare, hopa-mitică, titireze de lemn, jucării din hârtie, de inspirație chinezească, figurine – reprezentând un animal – din piese de lemn montate cu ață pe un suport cu buton, la apăsarea căruia, animalul se prăbușea). Se găseau și vată de zahăr și diverse zaharicale.

Primăverile veneau cu buchețele de ghiocei de vânzare în panerele țigăncilor. Le găseai în piață și pe la unele intersecții stradale. Nu trecea mult, și apăreau și viorelele, apoi mâțișorii.
Mărțișoarele se purtau, nu doar se dăruiau/primeau simbolic.
Școala – ca peste tot în Țara noastră –, începea pe toamnă frumoasă, în 15 septembrie, nu ne tot întrebam în fiecare an când o fi. Vremea era de obicei bună, cel puțin primele două săptămâni erau de ciorapi „trei sferturi” și un jerseu de dimineață, luat în chip de „jachetă”. Drumul spre școală îmi era pe o stradă foarte spontan-artistică. Un trotuar era destul de normal (însă de pământ, ca mai toate din cartier, cu inerent noroi în caz de ploaie sau de dezgheț) și salvatoare bordură de piatră cubică, dar celălalt era o minunăție. Nici nu se putea circula pe trotuarul acela, fiindcă era năpădit de plante (unii le-ar zice buruieni), șanțul (rigola) nu era niciodată curățat, era întotdeauna apă în el (strada nu era canalizată), cineva avea rațe și le dădea drumul pe „gârla” astfel formată. Dacă-mi amintesc bine, pe acea parte de stradă nu erau intrările la case, ci fundul grădinilor, adresa (respectiv intrarea) era pe altă stradă. De aceea trotuarul acela nu era pentru nimeni „trotuarul din fața casei” și, drept urmare, nimeni nu îl curăța. Singura „curățare” se făcea, în parte, de alți oameni din zonă, care... adunau verdeață pentru animalele lor – cred că se făceau și lucernă și troscot (troscoțăl îi zicea bunica) pe-acolo. Erau și mușețel (romaniță), și mentă (n’intă). Erau și mici plante de apă, poate și mătasea broaștei. Nu-mi amintesc să fi văzut broscuțe, poate nu s-a nimerit să văd. În schimb, după ploaie, întâlneai melci.
Frumos a fost. S-a dus.

Angela-Monica JUCAN





Angela-Monica Jucan    6/5/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian