Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Conștința de sine, iubire, trebuințe, recunoaștere și alte trebuințe

Pentru un fel de rotund, la cele lapidar spuse despre frustrări, războaie și tot felul de molime, deși n-am agreat nicicând teoriile conspirației, amintesc, totuși, că în condițiile de astăzi, când de ideea cu capra vecinului, specifică românului, s-au molipsit și marile puteri ale lumii, două, trei vorbe nu strică. În astfel de situații, cei ce se cred stăpâni ai lumii, nu de puține ori gândesc la folosirea celor mai sofisticate arme de distrugere în masă, la rachete intercontinentale, purtătoare de bombe nucleare, la arme chimice sau, mai grav, la arme bactereologice, extrem de periculoase. Pe de altă parte, industria chimică, bactereologică și cea de război există. Nu e niciun secret. Ea funcționează chiar și atunci când e pace și, desigur, consumă resurse enorme. Cumva, în mintea celor ce le produc, dar mai ales a celor ce le cumpără, banii ar trebui recuperați. Pentru divertisment și nu prea, circulă ideea conform căreia cică am fi prea mulți pe suprafața pământului. Mulți proști și neproductivi! Cam în această zonă s-a plasat fie declanșarea unui oarecare conflict, fie vreo molimă „scăpată” de prin cine știe ce laboratoare. Cert este faptul că demența celor ce au asemenea gânduri, atinge cote greu de presupus pentru omul ce se pretinde a fi făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Diavolul însă, întruchiparea răului suprem, există de altfel ca și binele în aceeași formulă. Din fericire, doar rar, la zeci de ani, se manifestă și unul, și altul, în limite absolute.
În altă ordine de idei, după perioada patriahilor, ce conduceau, de obicei, grupuri mici de oameni, organizați la nivel tribal, dar mai ales după perioada formării popoarelor și, în special, a imperiilor, lumea s-a împărțit, cumva, pe nesimțite, în sclavi și stăpâni. Castele despre care vorbește Platon sau Aristotel, și ele împănate cu sclavie, au existat doar în perioada democratică, de mare prosperitate, a Greciei Antice. După experiența Evului Mediu Târziu, garnisită cu ororile inchiziției, despre sclavi și stăpâni, vorbește Hegel în Fenomenologia spiritului, lucrare în care un loc aparte îl ocupă conștiința de sine, conștință ce conține perspectiva dialectică asupra stăpânului și a supusului său. Din perspectiva autorului amintit, ea, „conștiința de sine, alături omului, nu sunt nimic altceva decât trebuințe, satisfăcute când sunt recunoscute de o altă trebuință”. Într-o astfel de situație, omul se poate realiza doar dacă îi sunt recunoscute meritele, în special cele de utilitate. Radicalizând: pentru măscăricii cu banii omenirii din ziua de astăzi, ești bun de ceva, bine, nu, la gard cu tine! Satisfacția completă a omului este împlinită printr-o recunoaștere generală. În realitatea noastră imediată există însă o mulțime de trebuințe care, pentru a fi satisfăcute, trebuie recunoscute. Din această multitudine de trebuințe, și o mulțime de indivizi ce tind spre aceeași năzuință, recunoaștere și satisfacere. Din mulțimea de indivizi, desigur, și lupta pe viață și pe moarte, între aceștia, pentru satisfacerea trebuințelor atât biologice, dar mai ales, nebiologice, de exemplu cea de prestigiu. Urmare a confruntării, învingătorul devine stăpân și învinsul, slugă. Lupta dintre cei doi nu este, totuși, o luptă de exterminare a unuia dintre ei, ci una în urma căreia este recunoscut statusul, pentru fiecare în parte. După această diviziune, desigur, luptătorul rămâne în continuare un luptător, iar sclavul devine cel ce modifică natura din exteriorul său, în folosul învingătorului, dar și pentru eliberarea sa, eliberare ce pare a fi un fel de metafizică a devenirii sau, mai de grabă, o mistică a omului supus, om conștient de contradicțiile existente în această lume. Prin munca sa în natură, sclavul slujeste stăpânului, dar și eliberării sale, o eliberare ce va avea loc într-o lume imaginară, în lumea de dincolo, unde se presupune că nu ar mai exista inegalități. Ca o primă obsevație, Hegel alege bobul de grâu din neghină, dihotomic, declarând pe învins sclav și invingător stăpân, fără a pune în relație un posibil sentiment de iubire, sentiment suficient de întâlnit în viața cea de toate zilele. În această relație, stăpânul și sclavul își pierd eul personal din dorința de a se dărui unul celuilalt. În astfel de momente, fără lupte, sclavul devine stăpânul celuilalt și invers, formând împreună un tot. Cu toate acestea, autorul german nu se sfiește să spună că „omul care nu este în stare să își pună viața în joc, adică să riște într-o luptă pentru prestigiu, nu este cu adevărat, o ființă umană”. Mă rog, după felul în care gândește, în general, omul educat, cu noblețe sufletească, contemporan mie, prestigiul despre care vorbește Hegel, obținut prin luptă, nu există sau, cel puțin, numai prestigiu nu e.
În secolul XXI, când pretențiile intelectuale și educaționale sunt aproape oriunde pe suprafața pământului, superioare celor din Antichitate sau Evului Mediu, pentru ideea de prestigiu și recunoaștere a acestuia, nu ar trebui să mai existe încrâncenarea, ce presupune un fel de instinct animalic, ci doar rațiune și mai ales empatie, alteritate și acceptabilitate, specifică omului nedecăzut. Prestigiul, în zilele noastre, ar trebui să însemne efort, educație, performanță, morală și, de ce nu, atitudine față de semeni, în slujba cărora te-ai pus, din dorința de a te dărui. În astfel de situație, recunoașterea ar trebui să devină prețuire reciprocă, nu luptă împănată cu viclenii contextuale, ce degradează nu doar omul, ci și vremurile. Omul Om al acestui început de mileniu, musai să prețuiească, în primul rând, pacea, ea însăși izvor al prestigiului și al devenirii de sine.
Prin urmare, concepția hegeliană, în zilele noastre, trebui să fie, pentru oricine, istorie sau nici măcar atât. Din nefericire, în special, în statele totalitare, dar și în multe din cele democrate, la nivel vârfurilor politice și nu numai, dăinuie aceeași luptă, lupta pentru putere. Una este, însă, realitatea în lume, ceva firesc vrea omul contingent pentru îndestulare și echilibru sufletulu, și altceva e ce oferă guvernele. Ele, guvernele, la tot pasul pun în loc de comunicare și prosperitate, sărăcie și manipulare ieftină, un amestec degradant și bălmăjit te miri unde, în interiorul căreia se dizolvă încrederea. Fără ea, fără încredere, omul bâjbie, contextual, câțiva profită fără a fi conștienți de faptul că, în cele din urmă, totul se năruie. Profitorii, golani de cartier sau te miri cine altcineva, devin niște măscărici al căror prestigiu e doar iluzie. Popoarele, în cele din urmă, devin colonii, iar cei ce le compun, slugi unor stăpâni virtuali. De necrezut și, totuși, realitate!
În astfel de situații, omul contingent, dar mai ales cel școlit, cu spirit creator, dezamăgit, se retrage din lume, nu mai participă la viața cetății și, în cele din urmă, devine un însingurat al cărui orizont se reduce la pe sine. Restul lumii, pentru el, cel puțin o vreme, nu mai există. În acest context, unii dispar complet. Așteaptă, într-un fel de răgaz mistic, sfârșitul, moartea, ca speranță a deschiderii spre lumi posibile. Aceștia sunt cei împăcați cu ea. Alții se recuperează prin iubire. Se întorc din acel pustiu șoptit, la iubirea în care nu s-a strecurat mizeria, putregaiul și tot ce poate însemna dezgust. Cam de aici începe recuperarea omului rătăcit într-o viață de-aiurea, și tot din astfel de spații, și marile povești de dragoste. Recitiți pe îndelete, cugetând la margine și în interiorului oricărui cuvânt din Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Dama cu Camelii, Ana Karenina sau oricare altă mare poveste de dragoste a omenirii și o să simțiți pe rând vârtejul dragostei pământene, momentul îndrăgostirii, apoi al înălțării și plutirii undeva la „limitele” cerului, un fel de ieșire din lumea concretului, urmat de căderea în hăul așteptărilor, ca un blestem, veșnic altele. Din câte se știe, niciunde pe fața pământului nu a fost o iubire neîntreruptă. Așteptările au fost prea mari și, fie apar nepotriviri, fie nu sunt mulțumiți pe deplin, ba vor și altceva, ba noi experiențe te atrag în fel și chip. Cu toate acestea, omul, ce tânjește după stabilitate emoțională, siguranță și fericire, nu obține nimic, nu răzbește nicicum vieții, fără iubire sau fără dragoste.
„Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.
Și dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.
Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dargostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău,
Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
Acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, sufere totul.
Dragostea nu va pieri niciodată. Proorocirile se vor sfârși, limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit,
Căci cunoaștem în parte și proorocim în parte;
Dar când va veni ce este desăvîrșit, acest „în parte” se va sfârși.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut mare, am lepădat ce era copilăresc.
Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum și eu am fost cunoscut pe deplin.
. Acum dar rămîn aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” Biblia, Corinteni, 13, Apostolul Pavel.
După lecturarea celor de mai sus și după pătrunderea, dacă este posibil, într-o astfel de lume, doar dragoste, este cum nu se poate mai clar că omul contingent nu este capabil de iubire, de singura și marea constantă a universului. Doar Iisus, Mântuitorul, a putut iubi omenirea idiferent de ororile de care este capabil omul. („Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”). În plan uman, dincolo de iubirea aproapelui, și ea cu tâlc, de la om, la om și context, gândurile lui Pavel despre dragoste, încrustate parcă peste vremuri, ar trebui să fie echivalentul atracției universale, lege pusă în pagină, pentru omenire, de către Isaac Newton, în lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, (1687). Dacă pentru el și un alt mare savant al omenirii, Wilhelm von Leibniz, legile naturii guvernează atât mișcarea globului pământesc, cât și a altor corpuri cerești, pentru Pavel, dragostea este atracția de unire întru` Spirit a Omului. Din acest tip de dragoste, și Dorul de ea, când se rarefiază în sufletul muritorului. Fără dragoste, dimensiunea spirituală, pusă sub semnul întrebării de către materialiști, pământul, căruța noastră cosmică, în mișcarea sa, ne-ar arunca în univers, un fel de pulbere din nimicuri. Desigur, la limita contingentului cu ochelari de cal, omul banal se vulgarizează pe el însuși, făcând din iubire sex, iar din sex satisfacerea, nu a procreerii sau a unei necesități biologice, ci a interesului de context. În astfel de situație nici vorbă de o ieșire din tine spre a te dărui celuilalt, chiar și erotismul dispare, iar omul, într-o astfel de situație, nu este nici măcar la nivelul lui Grivei în călduri. Despre romantism, nici vorbă! E desuet, ba chiar degradant. Dacă totuși te îndeamnă păcatul să gândești iubirea altfel, și mai și spui, ți se retează și cele mai nobile intenții, printr-un radicalism besmetic: „și care e problema ta?” Năuc, cu gândul la măreția sufletului, chiar și a omului în fața infinitului (Giovanni Pico della Mirandola, filosof umanist Italian), înghiți în sec, taci și din îndumnezeirea-ți de acum stearpă, încerci să te dezmeticești. Gelozia, un sentiment de altfel firesc în dragoste, dispare. Dispar și cuvintele. Partenerii nu își mai spun nimic. În formele degradante, șușotesc și bârfesc pe la colțuri, apoi apare dezgustul, lehamitea, uneori disprețul, și, în ce din urmă, ura. Oricât de abruptă ar fi incapacitatea de a iubi într-un continuum, pe stradă nu vedem doar îndrăgostiți sau doar cupluri care se urăsc. Contingentul, trecătorul, are urcușuri, coborâșuri și chiar fragmentări. Nu insist și nici nu intru în amănunte, sunt la vedere, în prejma noastră. Priviți și vă dumeriți singuri, însă doar dacă nu acceptați „compromisul” sau nu cădeți sub patima tânguirii pusă în valoare la nivelul expresiei: „dacă altfel nu se poate...!” E, aici e aici! Pentru un oarecare rotund al abordării noaste, dar și pentru a pune la zi ,cumva, conștiința de sine, revenim la Hegel. În timpurile noastre, fără a generaliza, conștiința de sine, despre care vorbea gânditorul german, dispare, făcând loc dorinței de a parveni, dorinței de a fi un fel de Tănase Scatiul, indiferent cum și prin ce mijloace, mai ales acum, când, mai nou, a venit pe lume „priceputul” în toate, „priceput” ce nu mai are nevoie de recunoaștere, ci doar de o lansare cu surle și trâmbite, în piața mare sau de a fi uns/ă în cine știe ce cancelarie. Pentru o astfel de stare, nu mai este nevoie nici de calități morale, nici de efort mental, nici de trudă (știință de carte, e prea mult spus!) și nici de luptă pentru prestigiu (că e la pachet), ci doar de geșeft, de plicuri umflate și de plăceri trupești, ce-i drept și ele trebuințe ce satisfac alte trebuințe. „Ce dracului, domne, dacă noi pe noi nu ne ajutăm, atunci cine?! Dar mișcă și dumneata cumva, dă din... dă și din urechi, ce dracului,! E nevoie și de o trotinetă cu câteva sute de cai putere, apoi, încă nu am terminat vila...” Mda, în vremurile de acum, dacă nu o fi fost așa de când pământul („Vremea trece, vremea vine,?Toate-s vechi și nouă toate”- M.Eminescu), s-a cam întors lumea cu susul în jos! Aproape în toate, la mijloc, scop și interes, apoi, realizări peste realizări. Restul e plăcerea demnităților împăiate, mârțogarilor, înfumuraților, jeg, fum și scrum, de pe caldarâmul mahalalei și din buricul târgului.
...Și zici să nu mori?! Sau...altfel spus: cum să trăiești?! ...Sau invers?! Ce ziceți?





Nicolae Bălașa    6/1/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian