Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
DesCÂNTEC ÎNTRU HAR ASTRAL

Ce poate fi mai frumos și totodată folositor decît această cale – a poeziei - care adoptă limbajul zeilor, înțeles și preluat de poeți în clipele lor de revelație? Ce poate fi mai minunat decât spiritualizarea prin cultură, prin poezie! Cei care o urmează știu bine că este o cale fără de sfârșit deoarece atunci când crezi că ai atins punctul terminus, alte orizonturi ni se deschid, alte căi din sfera luminii vom accepta, spre o rafinare din ce în ce mai înaltă, spre reîntregirea în UNUL din care ne-am desprins.

Nu demult, a apărut apărut la editura Cartea românească educațional, volumul de versuri intitulat ”Mi se spunea Lemuriana” al poetei care semnează cu pseudonimul Shanti Nilaya (în traducere: „Ultima Casă a Păcii”). Cu o prefață semnată de Prof.univ. Simona Modreanu: ”Prin L'AMOURIA memoriei” ( formulare generată de titlul unei poezii) volumul este structurat în cinci părți a căror titluri fac trimiteri clare la conținutul fiecăreia: ÎNTOARCEREA LEMURIENILOR (din care fac parte 19 poezii) ET IN LEMURIA EGO (25 poezii) PRIN EROS ȘI PHILIA, ADUCERE AMINTE (11 poezii) RITUAL DE ÎMPREUNĂ, AGAPE (13 poezii) JUCĂRII DE LEMURIA (6 poezii) LEMURIA, PATRIA MEA (12 poezii).

Al treilea ca apariție după cel de debut ”Din trup de femeie”apărut în 2014 − la Editura „Kolos” Iași − urmat de volumul ”Lalele amare” din primăvara anului 2016 − Editura „Carolina”, Cluj-Napoca ) volumul acesta are o grafică semnată de vizionara artistă Doina Florea-Nelega – spirit solar ca și autoarea - care îmbogățește prin puterea simbolului întregul volum. În primul rând menționez coperta care te atrage de la prima vedere, te invită și îți induce o stare de aducere aminte vagă, a locului pierdut în negura depărtărilor, loc de unde ai venit și ești tentat nostalgic, de a urma ascensional, la ceas de meditație, de rugăciune, drumul nevăzut asemeni poetei ”Coloană-Trup spre soare ...” :”Mă-nchin în gânduri, strop sărat de mare, /Mi-i lumea peste rituri catedrală, /Uit ora, uit menirea ei astrală /Și plec mai sus, Coloană-Trup spre soare...” (Facerea lumii).

În ciuda faptului că se scrie mult, sunt puțini poeți care pot fi încadrați în noua paradigmă literară care îmbină în mod armonios stilul neoromantic împreună cu calea spirituală.
Este suficient să deschizi câteva reviste literare și din nefericire vei observa cum și poezia a căzut de multe ori pradă rutinei cotidiene, este prinsă în plasa banalităților, a activării instinctelor, a erosului vulgar, a altor mijloace de adormire sufletească, în timp ce în poeziile acestui volum este vorba de trezie, de o adevărată aventură interioară fulminantă care impresionează prin forța și autenticitatea ei.

Cunoașterea sau mai bine zis re-cunoașterea este starea ( poate scopul!) poetei care își trece ființa lăuntrică din privire în clarvedere, din vremea de demult în timpul actual, un îndemn subtil de a reveni la existența simplă din vremea fericită când oamenii comunicau telepatic.

Dar cum era posibil să vezi cum ”Curgeau minuni din toate cele multe” ? Răspunsul este simplu și sugestiv pentru a instaura un trai în mult râvnita pace ( un fel de pax minoica) armonie, prietenie, nonviolență, adică traiul, viața desfășurată în iubire necondiționată: prin frecventarea templului cu gânduri luminoase, de înaltă vibrație, de iubire, care naște creativitate:”Trepte de jad duceau spre templul lor, /Fără trăire joasă ce-ar ascunde /Gând neprieten sau gând luptător (Ultima noapte în Lemuria).

Cum ar fi posibile aceste trăiri ? Desigur, prin dăruire și nădejdea că:”Unul în multiplu, înflorește în eter/ și îmbrățișează totul, rotund, în clipa infinită”.

Aprofundând lectura, nu avem cum să ocolim subiecte importante care aparțin de fapt științei, teme care încep încet să pătrundă în poezia ultimului deceniu, pe măsură ce câmpul înțelegerii și ”pătrunderii lumilor” se amplifică. Dacă ținem cont - și nu avem cum să nu ținem - de mărturisirea autoarei din ”Post-scriptum la tărâmul nimănui” ( care încheie volumul) prin care dovedește că este apropiată temelor privind tulburătoarele descoperiri din domeniul fizicii cuantice, citez : ”Veacul a cărui particularitate o traversăm deja împreună aparține, fără nici o îndoială, limbajului fizicii cuantice, secondat în mod firesc și îndeaproape de un altul, de o aplicație a sa la universul biologic”. Această afirmație ne poartă gândul la Biocentrism, concept în care viața și conștiința sunt cheile pentru înțelegerea naturii universului. Biocentrismul sugerează posibilitatea existenței multor lumi în contextul în care acceptăm că există un număr infinit de universuri. În acest caz, moartea – pentru că pierderea mamei a condus la revelația autoarei – nu ar fi alceva decât o experimentare a unei pauze între timpuri și locuri. ”Căci, ce-i pământul scufundat în ape? E-al umbrelor uitării sanctuar. /Nici Eros și nici Philia, Agape, Nu-l pun în simțul omului măcar.”(Mi se spunea Lemuriana)

Mărturisirea continuă cu o precizare importantă care susține enunțul anterior: ”Și iată-mă plonjând în formulări alexandrine care m-au purtat din limbajul timpului prezent în cel de legendă: un altfel de salt cuantic”.
Aplecarea spre legende unde lumea cotidiană dispare, fața pură a iubirii venerate dar care venerează la rândul ei, vrea să-și găsească expresia eliberată de ceea ce este greoi și încețoșat, tulburat în om, dar arzând în focul dăruirii.
De ce? pentru că doar când ești iubire devii portal, care poate primi și prin care poate să treacă iubirea:
”Legenda timpului – cel din aval – /Ne spune că doar când Iubirea vine /Oglinda noastră e al ei portal,/din cartea lumilor”.

Citatul de mai sus face parte din capitolul ET IN LEMURIA EGO care trimite direct la cunoscuta și uzitata expresie ”Et in Arcadia ego” cu toate înțelesurile sale, în esență nostalgia pentru o fericire pierdută (motiv de inspirație și pentru mulți pictori, cel mai cunoscut fiind tabloul ”Păstori în Arcadia” al pictorului francez Nicolas Poussin).

În acest volum, în cadrul minunatei anamneze dintr-un timp trăit cândva ( în Lemuria!) prin treceri succesive a ființei purtătoare de informație din generație în generație pînă în timpul prezent, este cuprins un fantast popas în lumea tracă, unde poeta redă trăirea conștientă a drumului străbătut prin secoli, și totodată ne sugerează acea cale misterioasă drumul spre țelul suprem: resacralizarea lumii actuale, străduimdu-se cu întreaga sa ființă să simtă, să cunoască, să voiască să fie din nou împreună cu elementele (vântul, scântei de rouă, spumă de neant) încă sacre: ”Și-mi prind din tinda lumii floare tracă, /Scântei de rouă, spumă de neant, /În părul răvășit de vântul cald, /Dimensiunea lumii încă sacră; (Floare tracă).
Continuitatea neamului, a tradițiilor, ritualurilor, capacitatea de a asimila pe alții sosiți aici de aiurea, mânați la rândul lor de valul istoriei, a fost și este menținută în această parte de lume prin: tăria, statornicia, dârzenia, perseverența, credința în nepieritoarea dăinuire pentru că la temelia ei stă dragostea: ”Rămânem noi, chipuri săpate-n stâncă, /Să reînvățăm și să luăm aminte /Că nu mor caii când vor câinii, încă, /Identități cu țelurile sfinte.(Din dragoste de țară).

Simțirii sale îi este îngăduit să se manifeste cu înțelegere dăruindu-se puterilor care o cuprind, în starea de retrăire în lumea dorită, în mijlocul căreia ajunge prin reverie povestind despre popasul miraculos:”Și nu eram de-aici, cândva, demult! /Îmi bate-n nucul porții lăutarul”. Din nefericire, nu poate rămâne mult în locul acesta fabulos (Săcărâmb din Hiperborea) în care dăinuiesc elementele sacre, deoarece, întocmai ca în credințele populare născute tot din mituri și legende, timpul pământesc este grăbit și dacă altă dată cântatul cocoșilor era un reper cu ceasul lor biologic programat de divinitate, acum poeta are un criteriu modern: ”Mă strigă din perete minutarul, /Cu-n orologiu ce încep s-ascult...” (Scrisoare de la Săcărâmb).

Dragostea este asimilată ca o forță integratoare, care cuprinde toate elementele universului și are posibilitatea de a nega forța distructivă a morții. Ea este umplerea de la sine a cupei vieții:”Și stam sub lanul crud de frezii /Înmiresmând de gând o rază; /Ce scris-au, oare, amorezii, /Ce vers nebun și care frază.(JUCĂRII DE LEMURIA). Negrăit de frumos este tabloul în care poeta, după o succesiune de trăiri în reverie, se trezește prin forța unei culori: ”Și-n culoarea care m-a trezit /– Câtă gingășie neatentă! – /Râsul tău de busuioc și mentă /Mă va prinde-n ramă... de argint...(Râsul tău de busuioc și mentă )
Prin iubire se revine la un spațiu mitologic al începuturilor ca într-un proces de anamneză, omul își retrage toate suferințele și le plasează în matricea timpurilor de început. Forța vindecătoare a iubirii este exprimată în versuri care sugerează tot un tablou paradisiac: ”Descântători întru astrale haruri /Amestecau în gând culori-lumini, /Din care-n sărbători, în cânt de flaut, Pictau pe pânza mărilor delfini”.

Poeta nu face altceva decât să identifice anumite relații arhetipale între elementele cosmogonice ( de pildă planeta albă și Grădina ) și să le aplice în planul uman, astfel încât să ofere o imagine edenică asupra scenei erotice și, totuși, să nu particularizeze în niciun fel povestea de iubire: ”Avem acolo pe-o planetă, /Mai albă decât fulg de nea, /Cu-albastru irizat o casă/Avem în Cer Grădina Sa.(Noi ne întalnim la jumătate).

Conștientă că în drumul nostru – ca specie - din generație în generație am îmbogățit prin experimente de tot felul zestrea noastră genetică prin ceea ce numim epigenetică, poeta se folosește de anumite matrici, pe care le avem în ADN ca un fel de ghid pe care omul să le poată urmări în drumul său inițiatic către descoperirea misteriilor universului. Dragostea manifestată de întreaga colectivitate, IMPREUNĂ, sincron, participând la sărbători cu scop de a obține bunăvoința unei puteri supranaturale, la evenimente cu amprentă sacră, la îndeplinirea ritualului care închide și redeschide ciclul vieții, de unde și un subtitlu RITUAL DE ÎMPREUNĂ, AGAPE din care am reținut: ”Rit de luntre peste ape înconjoară-n cercuri vaste /Lumea lor. Tărâmu-și trage lin fuioarele albastre, / Înspre zi auzul firii – cosmogonice chemări – / I-a strigat... Dispar corăbii destrămate-n patru zări...”

Aceste imagini atât de luminoase mă duc cu gândul la ceea ce scria Novalis în urmă cu peste două sute de ani, în a cărui operă găsim fulgurații de foc spiritual ale Cosmosului, care invită la forță creatoare și la sfințire.”Înainte de toate fermecătoarele spectacole ale întinsului spațiu din jurul său, ce creatură conștientă nu iubește lumina plină de fericire – culorile ei, razele și unduirile ei, blânda ei prezență în forma ivirii molaticilor zori? Giganta lumea a constelațiilor neliniștite o absoarbe ca pe o profundă simțire a vieții, și ea plutește dansând în fluxul azuriu – (Novalis – Orice iubești este centrul unui paradis)

Vibrația înaltă generartă în anotimpul iubirii, de capacitatea de a trăi prezentul la maximum, conștientă de darurile divinității și ale sfintei Naturi, cu efuziune tinerească, entuziastă, poeta declamă și declară adevăruri care înnobilează ființa: ”E viața gratis, curge, nebunie /Iar mie-mi vine să iubesc, să tac, /Să fug pe străzi, să scriu o poezie, /S-o dau luminii pentru liliac!(Tocmeli de april).

Poeta nu poate trece cu vederea marile spirite înălțate și înălțătoare ale neamului, primul amintit fiind acela, care sub celebrul tei din Iași cânta iubirea și neîmplinirile, alteori un mesaj testamentar, care de acolo dint-un colț de galaxie ne priveghează cu iubire, răspunzând chemărilor ”Nu-i umbră încă pe pământ de om /Ca tu din haos întinzând aripe /Să mai străbați – prin mări de galactom – /De mii de ani în tot atâtea clipe! (În raza lui Eminescu).

Așa cum s-a pierdut sănătatea perfectă o dată cu căderea din starea adamică dintâi, în starea de păcătoșenie generatoare de boli (”Și-am coborât pe scară-n jos, /Călcând cu firea peste vina”) acum, grație flash-urilor memoriei poetice, trebuie să urmăm calea inversă, cea ascensională, pentru a redobândi prin ”plat㔠( adică prin jertfă, înclusiv vegetală) ceea ce specia umană a avut cândva, dar a pierdut prin neascultare, și anume desăvârșirea: ”I-am spus iubirii când să mor: /Tot ce-aș fi scris plătesc cu mine – /Cu flori albastre și verbine, Să nu fiu timpului dator!” (I-am spus iubirii când să mor).

Din acea perioadă paradisiacă a rămas omenirii un dar nepierdut: DRAGOSTEA în toate înțelesurile sale (filială, maternă, paternă, caritabilă, agapică etc) inclusiv cea dintre doi îndrăgostiți, care asigură împlinirea unei porunci divine: ”Ne-mbrățișăm pe fire și canaturi, /Pe-amurgul unui brad foșnind subțire. /Ai brațele din cununii de mire, /Eu, lumea desemnată... din înalturi. (Eterii).

Volumul menține până la final transfigurările unui suflet trezit, care în jocul vieții cu riscul de a trăi în utopie își permite să prindă fluturi de lumină, bucurându-se de libertatea alegerii, pentru că presupune că sub chipul unui spirit liber ”Se-ascund mistere, ecuații-stări” citez:”Și dacă-n firul hainei de pe mine − /Cruce de vânt țesută-n patru zări −, /Sub chipul libertății de-a alege .Se-ascund mistere, ecuații-stări?” (Dirijorul de fluturi).

Prin volumul ”Mi se spunea Lemuriana” poeta Shanti Nilaya, asemeni undelor astrale, care ne transmit mesaje codate, ne face părtași unei trăiri încărcată de emoție. Pline de candoare, poeziile sale, fie în lumina soarelui sau în ”umbra lunii” ( ”Soarele din mine să-l invoc /Am nevoie de un câmp de stele”) ne conduc în spiritul lemurian, ne umplu de lumina gândului că acest tărâm nu este al nimănui ci, iată! Este în primul rând al poetei care l-a redescoperit, și la urma urmei este și al nostru, al celor care ne lăsăm pătrunși de magia rostirii.


7 aprilie 2022
Elena Armenescu





Elena Armenescu    4/7/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian