Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Despre cruzimea umană și omul, amestec fatidic

Vă spuneam data trecută că imeditat „căderii” noastre în lume, moartea se desfată, tolănită în subconștient, cu oricare greșeală făcută de către noi, vieții. Afirmația anterioară este, totuși, un posibil punct de vedere, în care, contextual, cred. Problema, din acest moment, fie doar și pentru nuanță, se poate despica cel puțin în două: prima ar putea ține de greșeala în sine, de tipul nostru de comportament, ce nu funcționează mereu întocmai ca un ceasornic. Omul este bântuit de iluzii, sentimente, dorințe, cerințe ascunse și chiar răutăți cu componentă genetică, ură, hoție, boli transmisibile din generație în generație, ce capătă contur pe parcursul prezenței lui în lume, pe de altă parte, comportamentul nostru este fie reglat, fie modificat de mediul social, de cultura poporului, de tradițiile acestuia și de aportul educativ ce ne conturează ca ființe sociale.
Tot în una din discuțiile anterioare sugeram ca și componentă în cauza morții, imbecilul cu minciuna, oricând, pe buze, sforar al contextului în care își vrea porția, tinzând oricând și oricum să devină. El, imbecilul a cărui singură substanță, scoasă pe tarabă, la vedere, ce ține doar de trâmbițarea relațiilor sale sus puse, în jegoasa manipulare, poate ucide cu aceeași eficiență și precizie ca armele de distrugere în masă. Cum îl recunoaștem? Imbecilul (excludem cazurile patologice, pe acelea chiar le regretăm și le suntem alături) în devenire este individul a cărui cultură este zero, educație, ioc sau, cel mult, cât ai chiorî un șoarece, și aia falsă, este individul micilor învârteli și aranjamente, este micimea umană a cărei experiență de viață a fost strânsă din te miri ce găinării sau hoții penale.
În jurul nostru, din fericire, nu sunt doar imbecili, apoi, firește, ne putem întreba în ce măsură, chiar noi, oamenii cu pretenții, avem undeva ascuns, în noi, tot un imbecil sau tot noi critici necruțători, putem cădea în aceeași stare de imbecilitate, mai ales dacă contextul social politic ne permite? Nu mai vorbesc de situații favorizante care parcă ne ademenesc și ne îndeamnă să devenim nemernici. Complicat de răspuns! Ar trebui psihanaliză, sinceritate ce trece dincolo de limita sincerității omului contingent, ar trebui ca tu însuți să fii un Dumnezeu al tău care să te judece la fel ca la judecata de apoi, fără milă. Ar trebui o dedublare absolută, o dedublare nu în sens patologic, ci în ideea unei sincerități absolute. Iar dacă ne-am judeca, ce? Am deveni, de bună voie și nesiliți de nimeni, alții, evident mai buni sau chiar perfecți? Mira-m-aș! Dincolo de sancțiuni, cel mult, suspine. Și ele doar în măsura în care ele, suspinele, mai au loc printre înjurături, huiduieli, scuipături și câte mai câte ies din gura păcătosului altoit... Omul poate fi, cât de cât, repus corect pe linia vieții, dar nu pentru cine știe ce timp. Nu are stare.
Pe de altă parte, nu-mi pot imagina nici o lume formată doar din șablonați, înțepeniți în canoane și ritualuri de sfințire. Norocul nostru, cu diversitatea! Dacă ar putea fi fără încrâcenări, fără ură și violență, pofta de viață a omenirii, cred eu, ar fi alta, iar cerul de deasupra noastră, mai albastru. Nu e să fie, iar de aici, am mai spus-o, istoria omului, o istorie a vărsărilor de sânge. Întrebarea e de ce? Primul fraticid a fost descris în Biblie, în capitolul Abel și Cain, am mai vorbit... După el, cumva, parcă s-a dat drumul la omor, la crimă. Prima mare pedeapsă a neamurilor, în Sodoma și Gomora. Mirosea ,, și pe pământ, și în ceruri, a praf de pușcă, chiar dacă el, praful, a fost inventat târziu, la scara timpului în univers, parcă, ieri, alalteri. Nu o luați în serios, chestiune de interpretare și adaptare a textului, în funcție de context și vremuri. Apropo de chestiunea cu contextul, chestiune dezbătută și întoarsă pe toate părțile de noii speciliști în ale culturii la întocmirea programelor școlare, aci, la noi în „România educată”: „ce ne mai trebuie, domne,` Creangă, în manualele școlare? I-auzi, Creangă, cine o mai fi fost și ăsta și ce treabă o mai avea cu noi, oamenii momentului?! …Apoi, cum pot înțelege copiii de ce amărâtul ăla, că i-am uitat numele, fura cireșe? La un adică, să-i învățăm pe copii să fure?! Adică, delictul? Adică, hoția, de parcă noi n-am ști ce și cum…” Da, are dreptate specialistul lui pește prăjit și o dudă fiartă, cireșele „astăzi, „cresc” în format 3 D, la imprimantă, și se vând la supermarket, la pungă. Mai nou, aud că lecțiile nu s-ar mai face în clase, pe băncile școlii, ci în curte, așa, în aer liber, cât să nu se streseze neuronal copilului și să se pună, cumva, în mișcare. Obosește! Doar în starea de pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață, copilul este apreciat, iar părițnii, conform noilor norme, musai să primească din partea dascălilor, pentru starea odorului, scrisori de felicitare.
Dragii mei, gluma de ieri, „prost să fii, noroc să ai” a devenit, reformulată, normă națională obligatorie. Cu cât mai prost și mai nesimțit, cu atât mai mare rangul și statusul social. Altfel ești perimat, bun doar de casat sau cel mult de trecut la relicve. Pe vremurile de dinaintea antichității, când școlile lipseau, bătrânii erau protejați și prețuiți pentru învățăturile cumulate de-a lungul vieții. Doar ei erau adevărate școli vii, iar cel ce le lua în seamă spusele, greșea mai puțin în viață.
Dar să revenim la ale noastre chiar dacă cele spuse au un fel de înlănțuire. Prin urmare istoria omului, o istorie a vărsărilor de sânge. Mai ales de când cu ideea de imperiu. De-a lungul istoriei, toate, dar absolut toate, născute din bălțile de sânge. Firește, tot în ele au și sfârșit, însă ce importanță are? Imperiu să fie! Mai întâi în mintea unui nemernic, apoi în mintea mai multor imbecili și tot așa, până ce chiar și Dudă Coclit sau Dorel pune mâna pe ghiuleaua de tun sau încalecă pe racheta intercontinentală. Totul, zic ei, spre salvarea omenirii! Nu noi suntem idioții, ci ceilalți! Asta le-a spus mai marele imbecil, asta repetă și ei la unison: Glorie imbecilității! Iar imbecilii repetă.
Ca om care se tot frământă de-a lungul vieții, în speranța că își va găsi, cât de cât liniștea, mă tot întreb: de unde toate astea, unde s-ar putea afla cauza, de unde aceste apucături ale noastre, ca războinici? Ca o cauză, un loc din care să fi pornit totul, trebuie să fie. Din perspectiva Bibliei, știm povestea omului. Lapidar, mai sus, am trecut în revistă și câteva din primele fapte ale sale. Acolo totul se întâmplă fie sub ascultarea sau neascultarea lui Dumnezeu, iar de aici fie binele, ca stare, sub protecția Sa, fie răul, ca pedeapsă, Din perspectiva evoluționismului, omul, de la forma sa primară de homo sapiens (formă, în urmă cu aproximativ 300.000 de ani în urmă), ajunge „animal social”; „animal politic” sau „omul ființă socială”, în viziunea lui Aristotel. În aceeasi perioadă Platon, profesorul lui Aristotel, cu o oarecare ironie, îl definește pe om ca fiind „un animal biped, fără pene și cu unghii late, care urăște să se trezească devreme” Mai târziu, „omul este o trestie gânditoare”, în viziunea lui Blaise Pascal și, în ultimă instanță „omul devine ființă rațională” în perspectiva kantiană și modernă, în general etc. Marele cărturar român, Petre Țuțea leagă, zic eu, inspirat, omul de îndumnezeire, de relația acestuia cu divinitatea și îl definește astfel: . Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rational și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.” Din cele câteva exemple, termenul „animal” atrage în primul rând atenția. Nu pot merge mai departe fără să amintesc și expresia președintelui Ion Iliescu, „măi animalule!” spusă imediat după 89, cu of și din inimă, de parcă nu ar fi fost suficient de pigmentate vremurile.
Revenind, omul, doar ca animal, are, desigur, doar instincte. Prin urmare, în viziunea evoluționistă, pentru a se hrăni, pentru a se proteja, pentru a se înmulți etc., omul nu era om, ci fiară sălbatică și trăia ca atare. Problema se complică din nou, fie doar și la o minimă privire aruncată în natură. Cu ochiul liber, fără prea multe studii, putem observa că nu toate animalele sau păsări etc., sunt fiare. Numai omul-bestie ar ucide, ar sfâșia, ar face orice semenului său, doar pentru a-l mângâia pe creștetul capului, fie și doar satana. Dumnezeu îi are pe ai lui, Dracul, categoric, pe ai săi. În ambele tabere, categoric turme. Diferențele țin de număr, context, de ființare și pespectiva de abordare a acesteia, a ființării. Ca o paranteză, într-o carte, publicată anterior, „Dincolo de normalitate”, treceam în revistă formele de conviețuire ale omului. Omul singur, omul-trib, omul-popor, (mai multe triburi vorbitoare ale aceleiași limbi și purtător al acelorași valori etc), omul-imperiu, (mai multe popoare înrobite sub forța armelor). De observat e faptul că în toate formele de organizare cunoscute până în prezent pe fața pământului, chiar și în cazul omului singur, neatașat, există cel puțin două mari stări, prima ar fi, după mine, starea de acceptabilitate reciprocă, stare a cărei stabilitate în timp ține de iubirea de sine și iubirea de oameni, propovăduită de către Iisus, în scurta sa prezență în lume. Prin urmare, liantul în cadrul tribului, al poporului, mai rar sau deloc în cadrul unui imperiu, depinde de dragoste, de iubire. Ca o paranteză, suficient de semnificativă, aflați că Eminescu a conștientizat atât de mult iubirea și necesitatea ei în lume, pentru viețuirea fiecăruia în parte și a făcut tot ce i-a stat în putință să o răspândească printre oameni, încât, în momentele în care și-a văzut eforul în zadar, s-a îmbolnăvit. Din cauza neînțelegerii acestui sentiment atât de nobil, și noi, cei de astăzi, ca și cei de ieri, suntem bolnavi. Ba mai mult, suntem și bolnavi, și vinovați! Parul, bâta, aroganța, hâra și pâra ne sunt mai la îndemână decât iubirea. Iar de aici micimea graduală a fiecăruia. Luați aminte, nu sunteți capabili de iubire, nu existați ca oameni! Din punctul meu de vedere, nu aveți loc nici măcar în termenul „târâtură”, polisemantic, de altfel, dar asta e altă poveste.
A doua mare dimensiune a omului ține de felul în care el, omul, se simte liber în toate formele manifeste ale libertății, alături libertății altuia, alături libertății semenilor. Altfel spus, adevărata dimensiune nobilă a omului este dată de puterea sa de a conviețui. …Iar conviețuirea parcă depășește acceptabilitatea și iubirea, deja incluse, mai ales în cazul popoarelor, cu atât mai mult în cadrul imperiilor, în interiorul cărora multiculturalismul nu este acceptat, în interiorul cărora tendința puterii, ca putere statală, tinde să uniformizeze. Adică tinde să facă din omul firesc, unul nefiresc, unul parcă întors pe dos și aruncat, fără identitate, într-un conglomerat la fel de șters.
În astfel de situații, în care omului îi este ștearsă identitatea și se simte amenințat, omul contingent scos din firescul său redevine animal, redevine bestie și ucide, în dreapta și în stânga, fără logică.
Austriacul Konrad Lorenz, om de ștință, în sensul larg și nobil al cuvântului (a primit Premiul Nobel în 1973, pentru descoperiri în medicină), s-a ocupat, printre altele, și de comportamentul animalelor, apoi a avut marea inspirație de a compara observațiile și rezultatul studiilor făcute, cu comportamentul omului, și el supus acelorași observații, încă din Antichitate. Una din primele sale concluzii care atrage atenția în mod deosebit, constă în faptul că cel mai feroce animal, în interiorul speciei sale, de pe fața pământului, este șobolanul. Pentru a fi înțeles mai bine, insist asupra ideii de ucidere în cadrul speciei. Prin urmare nu este vorba de faptul că un leu sau un tigru ucide gazele, bivoli sau alte animale pentru a se hrani, ci de faptul că leul sau tigrul nu ucide alți lei sau alți tigri, decât, în situații de excepție. De obicei, msculii se bat între ei, se luptă pentru supremație în grup, se luptă instinctual pentru procreere, dar rar, foarte rar ucid. Sobolanul însă, da. Ei trăiesc în grupuri mai mari sau mai mici, iar când un confrate, dintr-un alt grup se rătăcește și intră pe teritoriul ce nu-i aparține, este atacat și sfâșiat, fără ezitare, în fracțiuni de secundă. În cazul șobolanilor, ferocitatea este maximă. La polul opus șobolanului, se află gâsca sălbatică gata oricând de a fi o bună gazdă, de a sări în ajutorul unei alte gâște rătăcite, este oricând dispusă să hrănească puiul unei surate rătăcit și înfometat. În urma acestor analize, Lorenz trage concluzia, fără a greși, că omul este, într-un mod stupid, o combinație nefirească, fatidică, între șobolan și gâsca sălbatică. Precizări de aceeași manieră, în legătoră cu studiile și concluziile trase de către Konrad Lorenz, le-am găsit și în cadrul discursurilor publice, adevărate prelegeri filosofice, făcute de către Gabriel Liiceanu.
Prin urmare, omul extremă, șobolan otrăvit sufletește, frustrat, ce sfâșie la drumul mare, doar pentru a se poziționa ca păduchele în frunte (în expresia populară, dracu gol), omul de mijloc, corcitura comportamentală șobolan-gâscă, un fel de bine-rău prezent cam la tot pasul, egocentric, un fel de buricul pământului, este omul ce azi te ia în brațe pentru a te putea vinde în aceeași zi sau cel târziu mâine, este omul pentru care semenii nu contează decât în măsura în care ei, semenii, îi sunt slugi smerite. Totuși, aici, în funcție de cantitatea procentuală a comportamentului de șobolan și a comportamentului de gâscă sălbatică, poate fi plasat și omul contingent, ce viețuiește în condiții de normalitate. Mediul social, dar și dorințlele sale, mai mult sau mai puțin firești, îl pot urca sau coborî pe scara vieții. Și, în sfârșit, omul gâscă sălbatică, omul altruist, cu sufletul deschis, echilibrat, înțelept și iubitor de oameni. Mar rari, dar sunt.
Dincolo de aceste forme naurale, manifeste în mediile sociale contemporane, politicienii, de peste o sută de ani, tot încearcă zidirea „omului nou”, iar genetica, departe de ochiul omului, omul modificat genetic. Dacă vor reuși sau nu rămâne de văzut. Deocamdată, din perspectiva multor capete „deștepte”, educația dă și nu prea rezultate, în plus, cică ar costa prea mult. Mai eficient ar fi să produci arme. Cu ele, poți lichida ușor, la comandă, pe toți cei ce îți ies din vorbă. Altfel formulat, sclavie modernă, sub umbrela binelui pentru om, trâmbițată spre împlinirea unei noi ordini în lumea de acum și cea viitoare.
Pentru a termina, totuși, pe un ton șugubăț, vă amintesc faptul că în limbajul curent circulă ideea de om struțo-cămilă. Cert e că eu nu l-am văzut nici pe acesta, în carne și oase. Cu atât mai mult nu am putut gândi omul ca structură de-aiurea, combinație a comportamantului între șobolan și gâscă sălbatică. De aproximativ o lună, văd zilnic, la televizor, urmările războiului din Ucraina. Orașe distruse, oameni sfârtecați, copii morți sau pe drumuri... Ceva mai de mult, am auzit despre ororile făcute de către om, în lagărele cu prizonieri, din Yugolsalvia. Apoi, pentru prizonierii conflictului dintre Rusia și Cecenia, dacă sunt adevărate zvonurile, moartea prin împușcare era mai onorabilă și mai dorită decât scosul ochilor sau crestarea acestora cu bisturiul. Puneți alături și ororile din lagărele naziste, apoi pe cele din lagărele comuniste, făcute de oameni, la comanda altor oameni și...Oameni? Mi se zbârlește părul pe mine. Mda, Konrad Lorenz și filosoful român Gabriel Liiceanu au dreptate, chiar mare dreptate.
Voi ce ziceți?





Nicolae Bălașa    4/1/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian