Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Cuvânt de întâmpinare la volumul „Neîmplinirea neîmplinitului” (Jurnal de emigrant) de Marius Ghinescu

În România posttotalitară, s‐a scris cu asupra de măsură despre diaspora și soarta emigrantului român răspândit în lume ca drojdia în aluat. Să facem mai întâi o distincție: unii români au ales calea exilului înainte de revoluția din 1989, din cauza regimului comunist, alții au optat pentru a emigra în te miri ce loc de pe glob, părăsind țara de bunăvoie și nesiliți decât de puterea propriei voințe. Toți au avut însă de înfruntat varii opreliști generate de ciocnirea dintre mentalitatea cu care au venit de acasă și cea specifică spațiului și timpului în care au ales să‐și continue viața. Un conflict care se poate atenua prin mai multe variante de adaptare: fie primenirea vechii mentalități cu elemente noi absolut indispen sabile cerințelor ivite, fie punerea în paranteză a celor vechi – operație dificilă și greu sau imposibil de făcut – și asimilarea unui alt modus vivendi în acord cu noua stare de lucruri. E un conflict care produce însă și o altă categorie, cea a inadaptabililor, inși inflexibili care, din cauza unui disconfort total, își fac bagajele și se întorc de unde au plecat. Însă nu ne‐am propus să facem teoria mentalității celor exilați de nevoie sau de bunăvoie. Vom mai observa însă un lucru poate fundamental: luând cu ei un minimum necesar, cei ce își iau lumea‐n cap nu pot băga patria în valiză și nici nu o pot lua pe tălpile încălțărilor, în condițiile în care pe cele din urmă nu le schimbă cumva pe liziera graniței dintre România și lumea de afară. Vorbim de patrie, nu de țară, cea dintâi, după Eminescu, avându‐și originea în patres, adică: părinți. De aici concluzia de necombătut, irefutabilă, că fiecare dintre noi avem o singură patrie, tot așa cum avem doar doi părinți. În rest, pe unde ne stabilim temporar sau definitiv nu este patria noastră volantă, ci sunt țări sau reședințe, deloc singulare deci, care pot fi cu duiumul. Prin urmare, case sau reședințe avem în nenumărate țări, dar (A)CASĂ e exclusiv în PATRIE!

*
Marius Ghinescu este sibian get‐beget și, din nu știu ce motive, a părăsit Hermannstadt ‐Sibiu în 2002, cu o haltă de vreo patru ani în Noua Zeelandă, după care a acostat pe țărmul Oceanului Indian, la Perth, capitala Australiei de Vest, al patrulea oraș ca mărime din Australia după Sydney, Melbourne și Brisbane. Trăiește aici de peste cincisprezece ani alături de jumătatea sa și de fiul lor, care, la rându‐i, s‐a căsătorit cu o franțuzoaică și are o fetiță. Și ca să‐și astâmpere cât de cât dorul de (a)casă a început să colaboreze la cotidianul sibian „Tribuna”, cu un fel de jurnal de emigrant. Strânse acum într‐o carte, corespondențele lui sunt confesiuni netrucate despre ceea ce a văzut și simțit/suferit zilnic, imagini luate cu drona unor stări de fapt.

Marius Ghinescu nu a fost și nu este un naiv care, abrupt, să‐și schimbe cursul vieții, să plece în cele patru zări și să ia viața cumva de la început. Și totuși, a făcut‐o, și‐a luat soția, copilul și strânsura de o viață în două geamantane și hai, în necunoscut. Căci necunoscut și mers de orb în ceață se cheamă să te urci într‐un avion și să pleci fără „încălzire”, ca‐n sport, spre o destinație cum este Noua Zeelandă, în nebuloasa Oceanie. Aici unde s‐a lovit de obstacole previzibile: bariera lingvistică, adică limba engleză agrementată cu condimente aborigene, recunoașterea pregătirii sale academice mai mult în cartea de muncă decât în exercitarea profesiunii de jurnalist, CV neozeelandez egal cu zero, spațiu cu mentalitate pestriță, multiculturală, nu atât de echilibrat funcțională dacă mă ghidez după relatările lui în marginea genului reality show.

Lucrurile rele s‐au mai atenuat odată cu deschiderea parantezei vest‐australiene, la Perth, aici unde avea deja o cetățenie cumva occidentală atestată. Dar tumultul vieții și surprizele cu tipare umane gen neica‐nimeni sau mangă‐rangă nu au încetat să‐i tulbure existența de zi cu zi și noapte de noapte, echilibrată doar prin curaj de (re)adaptare și voință mereu trează, la care s‐a adăugat, dacă nu a fost primordial, sprijinul permanent care a venit din partea familiei.

*
După ce i‐am citit cu o firească și (dez)interesată curiozitate însemnările de emigrant, dar și stăpânit de o plăcere a lecturii, încă nu știu și parcă nici nu mă interesează ce a pierdut și ce a câștigat prietenul meu prin plecarea din Sibiu, din România. Este, desigur, retoric ceea ce spun, căci, după ce ne‐a pus în palme episod cu episod viața sa de emigrant, se pot cât de cât cuantifica zbaterile și necazurile, împlinirile și neîmplinirile. Îi cunosc bine cariera profesională, izbânzile care i‐au adus un statut pe drept respectat de reporter/ redactor radio. Probabil o duce mai bine decât aici, de vreme ce nu s‐a mai întors. Are de toate, e fericit, dar e o împlinire asupra căreia planează ca un condor vreo câteva neîmpliniri, deloc de ignorat și deloc mici. Nu că i‐ar fi dor de atmosfera inimitabilă a orașului natal, căruia nu‐i poate afla însă un egal, sau că i‐ar lipsi prietenii dragi, pe care‐i poate simți de altfel aproape prin mail, video‐telefon sau pe rețelele de socializare, nu asta‐l doare pe el cel mai mult. În bagajele lui voluminoase nu a încăput însă patria, după
cum nu a putut lua pe tălpile adidașilor cu care a plecat pământ din ograda părinților. Îi lipsesc total, de neînlocuit părinții, amintirea tatălui care a fost profesor de istorie, după cum nimic nu poate fi un substitut pentru căldura sufletului și a mâinilor mamei sale, rămasă în orașul copilăriei sale. Astea sunt marile lui suferințe, acestea sunt necazurile incurabile care‐l rod ceas de ceas, zi de zi și noapte de noapte. La care aș mai adăuga totuși cariera sa de om de radio, emoțiile aduse cândva de microfonul pe care l‐a iubit enorm și pe care l‐a onorat cum se cuvine, microfon și cabina radio zăvorâte însă poate pentru totdeauna în cufărul de zestre personală, o moștenire la care, aparent, a renunțat definitiv și de care Marius Ghinescu, neozeelandezul de origine română, își mai aduce vremelnic aminte atunci când completează undeva locul și data nașterii, în reveriile lui sau ori de câte ori își revede mama și orașul natal.

*
Marius Ghinescu are har de povestitor, poate crea atmosferă cu verbul și propoziția sa, știe să‐și dozeze narațiunea cu comparații sau adjective vii, pitorești și elocvente, are „meteahna” de a face „exact”, cu ironie subtilă și ceva sarcasm portretul unei persoane încă de la prima vedere, descrieri savuroase care se află mereu intarsiate în cartea de față. Nu l‐a părăsit nici bunul nărav de reporter trecut prin școala vieții și a universității sibiene, după cum a avut și are ac pentru cojocul celor scoși de viață în cale, nenumărați ignari și troglodiți, cu tatuaje pe mai tot corpul și cu cercei deocheați în urechi, cu lecturi din cartea de bucate, mersul trenurilor, cartea de muncă și de telefoane, la care se anexează nesimțirea animală a flatulenței exhibate în public.

Hazos din fire și cu năravul observației ample pe care‐l are reporterul profesionist, Marius Ghinescu povestește scene din aventura sa de emigrant, cu amărăciune și cu sentimentul degetului tras pe răzătoare. Mestecă nisip între dinți și scrie, fără să pară că e obsedat de trecutul trecut și nici de trecutul recent, mergând pe o ambarcațiune mereu în derivă și având în suflet curaj, ambiție de oțel, dar și speranța de mai bine dată de Cel de Sus. Dincolo de munca de jos, la șaibă, dincolo de starea de „unealtă vorbitoare” cu care a trecut dintr‐o meserie în tr‐al ta, într‐o societate bazată pe concurența acerbă, Marius Ghinescu a avut și are și rare clipe când s‐a simțit iar om, după cum a trăit și stări de împlinire; a putut să‐și cumpere fără datorie o casă frumoasă, și‐a deschis propria afacere din care a trăit bine, iar acum existenta lui zilnică de pensionar este îndestulată cu giumbușlucurile pe care i le procură nepoțica lui, căreia îi spune povești adormitoare în trei limbi: franceză, engleză și română, la care se adaugă varii și vii amintiri cu vivacele reporter de altădată...

Să‐l considerăm pe Marius Ghinescu un desțărat?! Ar fi un termen prea tare și poate am greși, căci nu știm dacă l‐a alungat de aici cineva, în afară de propriul eu și de contextul
social politic, care‐i va fi dat bobârnace sau șuturi în partea posterioară a corpului. Onest și ideal ar fi fost să aibă o dublă cetățenie, ceea ce de altfel este valabil pentru el și soția lui, iar familia băiatului său partajează acest statut de cetățean între 3 și 4 națiuni. Oricum, spune ceva faptul că Marius Ghinescu nu are vreun gând de revenire la matcă, altul decât concediul de o lună de zile pe care și‐l petrece în România, mediu cu care comunică apoi prim memoria sa afectivă, prin talciocul de pe TVR internațional, prin biserică și prin membrii comunității românești din Perth, dar și prin cele peste o mie de volume – beletristică și critică – pe care le are în biblioteca sa din Australia, între ele eseurile lui Cioran, Țuțea sau Umberto Eco, din care de altfel și citează în poveștile sale.

„Neîmplinirea împlinitului” (Jurnal de emigrant) este o poveste ‐ fluviu meritorie, cu cascade narative în care viața palpită cu puterea și frumusețea unui gheizer, o carte trăită pe fiecare centimetru pătrat, care merită cu adevărat să fie citită pentru că autorul ei, cum se zice, circulă cu bilet.
-----------
Ion DUR





Ion Dur    3/1/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian