Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Vise ciudate


În familia Angheloiu era bucurie mare. Primiseră telefon de la fiul lor, Voicu, și de la nora lor, Corina, că vor veni pe acasă.
- E adevărat, mă bucur mult, dacă nu i-am văzut de șapte ani; la o lună după nuntă au plecat în Italia, la Mantova. Primiseră vorbă de la un coleg al lui că se găseau posturi plătite bine, în construcții...
- Cred și eu, nene Pamfile. Construcțiile sunt bănoase și mai întotdeauna au mers bine, chiar pe timp de criză, i-a luat vorba vărul său, Vlad, proaspăt pensionar la rându-i, cu care Pamfil împărtășea bucuria la un pahar de rachiu.
- Așa este, dar am o umbră de îndoială. Și, în timp ce Pamfil și-a lăsat privirea să cadă spre pantofi, Vlad și-a sporit atenția, devenind curios:
- De ce? Crezi că n-o să vină? Pe Voicu știu om de cuvânt...
- Ba da, dar i-auzi: pe-acasă! Asta înseamnă că vine și pleacă, e în trecere...
- Păi, ce, mata credeai că vine definitiv? i s-a părut deplasată ideea vărului său.
- Bine’nțeles! Când au plecat, a fost vorba că vor sta câțiva ani ca să facă rost de bani pentru a-și construi casă, timp în care vor veni în fiecare an, de Paști și de Crăciun.
- Ei, și mata acum! Asta a fost atunci, când toți credeam că o să se îndrepte situația și la noi, dar nu vezi că mergem din rău în mai rău?! Uită-te la satul nostru, că îmi spunea deunăzi secretarul primăriei: din 2500 de suflete, mai are cam 1000. Câți o mai veni îndărăt și când? Dumnezeu știe.
- Lasă, mă! Au plecat de șapte ani și au promis... Acum, mie mi s-au împuținat puterile, nu dorm nopțile cu gândul la ei, femeia zăletește noaptea, vorbind cu... nepoții, pe care nici nu i-a văzut vreodată.
- La mine este invers, nene Pamfile. Au plecat în Germania și mi-au lăsat copiii. Au zis că doar până se stabilizează cu serviciul și locuința, dar au trecut aproape doi ani de-atunci. Ce-o face nu știu, dar eu și nevasta nu ne putem ține după ei; avem treburile noastre.
- Lasă că se prezintă bine, i-am văzut eu. Sunt curați, îngrijiți...
- Asta da, însă m-am întâlnit la magazin cu dirigintele celui mare și mi-a spus că ar avea peste suta de absențe, și era băiat de zece pe flanc.
- Nici ai tăi nu au măi venit pe acasă?
- Au venit de două ori, dar atunci abia ne vedem, ne îmbrățișăm, cum o să... dai cu nuca-n perete și să-i spui uite ce face fiu-tău... Și-apoi, zici că îi spui ba mâine-ba mâine, până când pleacă iar, și cum o să-ți amărăști copiii în prag de plecare.
- Bine-ar fi ca tineretul nostru să se întoarcă acasă, dar, cum văd eu, nu e rost curând. Fiu-meu lucra la fabrica de mobilă. Era țara plină de fabrici d-astea. Acum, lemnul, cel mult și bun, ia calea străinătății. Dar ce, nu s-au dus toate pe Apa Sâmbetei.
- Crezi că pe degeaba?
- Nu, statul a câștigat ceva-ceva, dar cei mai câștigați au fost slujbașii statului, cei cu puterea, care au primit șpăgile ca să lase prețul jos.
- Asta când au vândut, dar sunt averi ale statului pe care și le-au însușit direct, pe o nimica toată, tot în numele privatizării.
- Dar nu privatizarea e de vină, deși multă lume crede asta. Vinovat a fost modul cum s-a făcut, ba chiar că nu s-a făcut mai devreme.
- Bine’nțeles! S-a desfășurat în mod fraudulos, șpaga a funcționat din plin. Faptul este evident dacă ne gândim doar la concesionarea exploatărilor forestiere din anii ’90 sau a marilor combinate.
- Au fost cazuri multe când s-au încasat comisioane pentru a închide niște agenți economici pentru a fi făcut loc pe piața românească unor produse străine sau pentru a fi înlăturat concurența noastră pe plan extern. Mai evident, fenomenul s-a manifestat în producția de medicamente sau a vaccinurilor, când a fost lichidat institutul Cantacuzino. Ce să mai vorbim despre combinatul de la Govora, de altfel ca întreaga industrie chimică.
- Dar ce, numai astea? căzuse pe gânduri Vlad, vărul lui Pamfil.

* *

La sosirea „italienilor”, Pamfil și Larisa au așteptat în gară împreună cu Vlad. Bucuria reîntâlnirii a fost imensă. Numai că cei doi nepoți, Marian (Mario) și Sorana, de șase și patru ani, pășind pentru prima dată pe pământ românesc, erau sfioși, stăteau la distanță și băteau mereu în retragere la orice tentativă de a fi abordați.
- Cum ați călătorit? a vrut să salveze situația Vlad.
- Bine, unchiule! De aceea am preferat avionul. Cu mașina, zăbovești mult prin vămi și este și obositor. De fapt, au vrut și cei mici, fiindcă nu merseseră niciodată cu avionul, iar eu am vrut să evit căile rutiere din România.
- Stați mult? și-a permis Vlad să întrebe.
- Să vedem; mai avem un mic sejur la Trento, în Tirol, unde ne așteaptă un grup de prieteni, de unde vom pleca împreună la Verona, unde se află patronul, cu care vom continua drumul spre Mantova.
- Înseamnă că pe la noi sunteți doar în trecere? a oftat din adâncuri Larisa.
- Ce să facem, mamă? Avem și noi obligațiile noastre față de cercurile de prieteni împreună cu care ne facem viața mai ușoară pe meleaguri străine.
- Păi români de-ai noștri n-ați găsit? a fost impacientat Pamfil.
- Ba da! La Trento, vine un grup de români din zona Udine, în frunte cu ierarhul Parohiei Ortodoxe din regiune. Împreună cu ei trebuie să adoptăm hotărâri importante pentru românii din Nordul Italiei.
Au ajuns acasă. În timp ce cărau bagajele, Mario și Sorana s-au dus la cușca lui Bruno, un câine mare și cu blana negricioasă. Surprinzător, deși era fioros cu străinii, s-a arătat mai mult decât prietenos cu cei doi copii, lăsându-se alintat, când de unul, când de celălalt și provocându-i dacă discutau între ei neglijându-l.
- Da, mamaie, nu-i place când voi nu-i dați atenție, dar haideți mai departe, mai avem și alte vietăți, a încercat Larisa să-i abată de lângă Bruno, temându-se de reacțiile acestuia.
- Larisa, ai grijă ca, în curtea păsărilor, să nu-i atace curcanul, a reacționat Pamfil.
A intervenit însă Corina, care a evitat curtea păsărilor mergând mai departe, spre grădină, unde au văzut 12 boboci aurii.
- Ce sunt ăștia? au rămas mirați copiii încercând să intre în țarcul acestora. Corina a reușit să-i oprească, explicându-le cum bobocii pot fi apărați de mama și tatăl lor. I-a dus la fântână, unde s-au spălat pe mâini. Apoi au trecut la masă.

* * *

- Cum vă simțiți, mamă? Sunteți sănătoși? a rupt Voicu tăcerea care pusese stăpânire pe ei de la aflarea itinerariului.
- Bine, maică, bine! Suntem sănătoși, cât putem la vârsta noastră, dar ni s-au împuținat puterile, de! a oftat din nou Larisa.
- De ce oftezi?
- De, mamă, suntem sănătoși după cum vezi, dar, de când ați plecat voi, uite că am rămas singuri în mahalaua asta, unde cândva erau 31 de case cu 47 de familii. Pe de altă parte, de la un timp, tat-tu se trezește noaptea, stă pe marginea patului..., dacă îl întreb ce face, zice să tac, fiindcă ascultă lăutarii de la nunta voastră. Alteori, vorbește cu nepoții, în special cu Mario, îi spune legende istorice ori le povestește despre tot felul de animale: „I-auzi, Mario, asta e mierla,... ăsta e cucul, de trăiește singuratic, asta e..., pasăre călătoare, vara la noi, iarna... De-ați fi și voi măcar așa!”
- Păi mata de ce nu-l trezești?
- Ba da, îl trezesc, însă nu-i place, mă ceartă. Cică nici în somn să nu vorbească cu ei...
Voicu și Corina au rămas perplecși. Pamfil, probabil simțindu-se trădat în gândurile sale intime, a ținut să riposteze:
- Zice de mine, dar despre ea nu spune că am găsit-o într-o noapte punând un bol de plastic pe plita încinsă din bucătărie, zicându-mi că face gris sau orez cu lapte ca să mănânce Mario și Sorana, când vin de la școală.
- ???!!!

Ion R. Popa





Ion R. Popa    2/21/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian