Spovedanie, Elegie, Doina
Poemele Spovedanie la capătul drumului și Cuvinte, pietre, oglinzi, legate prin starea sufletească ce le-a inspirat, închid volumul de versuri Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi (1). Dedicate, primul, lui Pavel Panduru, istoricul locurilor din Țara Almăjului, a doilea, scriitorului Gheorghe Jurma, ele exprimă mai mult decât ar bănui cititorul. Dincolo de prietenie, există ceea ce, în spațiul culturii, denumește sintagma afinități elective, în care centrul de greutate este tradiția românească.
Poemul Spovedanie la capătul drumului este o elegie. Elegia ia forma doinei de jale. Strofa (terțină) cuprinde de fapt două versuri, ultimul se repetă. Cântecul popular este creație sincretică, text și melodie, dezvoltată pe sistemul fonologic al limbii române prin măsura metrică a troheului. Morfologia cântecului popular coboară în cultura ancestrală.în tiparul tetrapodic catalectic al versului cântat. În aceste versuri, ultimul troheu se reduce la silaba accentuată.
Tehnica de filigran mă determină să transcriu versurile în întregime: Cum să mai astrâng la fân, / Că și carul e bătrân - / Că și carul e bătrân // Cum să mai astrâng trifoi, / Fără furcă, fără boi - / Fără furcă, fără boi // Moșu-i umbră sub pământ, / Muma legănuț de vânt Muma legănuț de vânt // Tata, dus în zări, departe, / N-a trimis o vorbă, carte - / N-a trimis o vorbă, carte // Mama stinge câte-o stea, / Ziua, noaptea, de-o putea Ziua, noaptea, de-o putea ... // Eu mă-treb, zăbavnic, cum / Ceru-a rupt cântecu-n drum! - / Ceru-a rupt cântecu-n drum!(2).
Farmecul vietii se trăiește în durerea trecerii timpului prin destinul fiecărei ființe. Conștiința morții inevitabile, necesare e o convingere care vine din suferință îngândurată.
Ritmul existenței este un cântec care se rupe în timpul universal și lasă urmașilor frumusetea pământului tratat cu dușmănie în evoluția civilizației.
Pentru eul liric, atracția depresivă este depășită de înțelegerea existenței într-o folozofie de viață. Starea naturii și viața omului se schimbă de la un moment la altul. Adică vremuiește în timpul universal, după cum crede M. Eminescu: Ce mi-i vremea când de veacuri, / Stele-mi scânteie pe lacuri.
Textul unor doine Nevastă, soră nevastă, / Seamănă flori la fereastră - / Seamănă flori la fereastră. // Seamănă și iasomie, / să-mi fii dragă numai mie - / Să-mi fii dragă numai mie și ,,Trecui valea și-un ogaș / Pân la mândra la sălaș, / Pân la mândra la sălaș: // Tăbărât și plin de apă, / Să-i văd ochii măi o dată, / Să-i văd ochii măi o dată, notate de poet într-un articol, constituie dovada originii strofei din versurile spovedaniei(3)
Cuvântul spovedanie (din vechea slavă, adică limba textelor canonice din secolele IX-XI, care care nu este identică cu slava comună, diferențiată în limbile slave sud-dunărene după momentul pătrunderii în Balcani) este ,,un nod semantic. Păstrează ceva din a se duhovnici, pierzându-și sensul liturgic de taină. Nu este vorba de penitență, este o cofesiune de reintegrare, de vindecare prin creație. E o mărturie de viață. Viața nu este un păcat. Învierea divină a învins moartea. Succesiunea viață-moarte este lege a universului. Într-un fel e o profesiune de credință, cu valoare de soteriologie culturală, o mărturisire în chip vizibil în fața urmașilor, mărturie publică, esența vieții poetului, vindecarea rănii sufletești, care este creația umană, parte a marii creații divine.
În viața unor cuvinte apare, uneori, un fenomen de alterare. Nu e decădere. Nuanța ironică se poate explica din perspectivă sociologică. Verbul a (se) spovedi a intat în acest proces. Astfel a se spovedi a devenit sinonim cu a declara. Cuvântul provine din slavonă, limbă de cultură, a bisericii și a cancelariei domnești în redacție românească și este un termen religios preferat de limbajul liturgic ortodox. A înlocuit la un moment dat lexemul a mărturisi (după martur, susține Scriban, de unde și vsl. marturisati, dat de dicționarele noastre etimon pentru cuvântul românesc)., legat, fără nici o discuție, de martor < lat. martyr. Tot din perioada străveche a limbii noastre se păstrează și termenul a (se) împărtăși, derivat din părtaș (parte + -aș). Chiar dacă acceptăm originea latină partem, pars parte, nu se poate uita rădăcina indoeuropeană *per, perath a împărți. Existența cuvântului pariya se casser (4) în limba hitită și originea europeană a hitiților aduce lumină în privința termenului. În orice caz poezia înnobilează cuvntul.
Ultimul vers este un mesaj revelațional (5) și concentrează starea lirică elegiacă.
Deschis provocărilor timpului, poetul e, totuși, un spirit consrvator. Prin poezie, poetul conservă viața și tradiția în cuvinte, în ,,limba ca o taină a ființei (Th. Codreanu),
Viața, tradiția rămân frumoase și prin lectia limbii, care a oferit pretextul de a descoperi eminescian individualitatea noastră ca mod de a trăi în una dintre multele țări românești din spațiul carpato-balcanic.
În primul vers se impune regionalismul astrânge a aduna, a strânge (ceva) de pe jos, a economisi. Din copilărie îmi aduc aminte de vorbele Astrânge, astrânge, n-are cine-l plânge. Cred că este o veche construcție lexicală, pref. a- + strânge, cu rădăcini indoeuropene *strenk, streng păstrate chiar de alte limbi europene (6). Originea *liginare < ligare a lega exprimă o teorie, doar o teorie șubrezită de semantism. Printre cuvintele expresive ale poeziei, notăm și termenul vechi și popular carte(scrisoare), despre care s-a spus că a răsfirat, în românește, un impresionant buchet de sensuri(7). În ultima strofă, apare cuvântul zăbavnic, derivat românesc de la un vechi împrumut slav, expresie clară a caracteristicilor bătrâneții, urmat de nodul semantic cântec, mai mult decât o metaforă simbolică prin care poetul dă un sens sie însuși prin transformarea eposului în topos, lăsând moștenire limba, matricea generatoare de identitate.
Intelegerea deplină a zilei de azi e acceptarea zilei de mâine, care poate să nu mai fie ori pentru o ființă, ori pentru umanitate. Poetul mă convinge: acceptarea viitorului în punctul de interactiune dintre limba de toate zilele și cea a scritorului, care este om într-un anume timp, pe anumite coordonate geografice, printre alte elemente definitorii ale pământului. La cinismul ideologic, politic, economic, românii au răspuns cultural, chiar și atunci când au murit pentru alții.
1. Iosif Băcilă, Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Ed. Artpress, Timișoara, 2018.
2. Idem, p. 146-147.
3. Iosif Băcilă, Despre Mărțișor .Balul Mărțișorului, în revista Nedeia, anul IX, nr. 1( 17) / iunie 2021, p. 33 și 34. Despre versul cântat, vezi transcrieri muzicale în N. Ursu, Cântece și jocuri din Valea Almăjului (Banat), Ed. Muzicală, București, 1958 și C. Brăiloiu, Versul popular românesc cântat, în Opere, vol I, Ed. Muzicală, Buc., 1967.
4. Vezi http://www.premiumwanadoo.com/cuneiform.languages/fr lexique hittite.htm.
5. Eugen Coșeriu, Despre esența limbajului poetic, în Convorbiri literrare, serie nouă, nr. 4 (208), p. 30-31, traducere de Eugen Munteanu și Anamaria Prisecaru.
6. Dicționarul Etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (M. Vinireanu)
7. G. I. Tohăneanu, Teodor Bulza, O seamă de cuvinte românești, Ed. Facla, Timișoara, 1976, p. 24.
CONSTANTIN TEODORESCU. Kitchener ON
|
Constantin Teodorescu 2/4/2022 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.