Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Despre -Unde suntem când nu suntem?

Dacă tot am trecut într-un nou an, bine ar fi să ne detașăm de celălalt, să aruncăm în groapa universului tot ce a fost rău, îngrădire, izolare, spaimă și mai ales cădere din noi. Spun cădere, nu de alta, dar chiar și atunci, la începuturile lumii, în Geneză, azvârlirea din Rai s-ar fi datorat tot unui căderi, unui fel de faliment al omului, urmare a acelei păguboase afaceri pe care a făcut-o, dând nemurirea pe trudă, venin și chin, până în veacul vecurilor, când va fi reevaluat și, eventual, lăsat în plata cerului.

Pedepse de genul celor petrecute în Sodoma și Gomora sau aceea de pe vremea lui Noe, echivalente purificării prin foc sau spălării păcatelor în tumultul mărilor, la scară mai mică, au mai existat și mai târziu, câtă vreme omul, minte scurtă, uită sau se amăgește cu acel „las` că merge și așa”. Iar de aici, din uitare și amăgire, mai întâi veșnica îndoială, apoi trăitul în acel dulce-amar, bine-rău, din care, ani de zile mai târziu, Descartes, spre reabilitarea omului, a acestui gură-cască sub vremuri, a încearcat și chiar reușit să facă filosofie. „Cugeți, deci exiști” - scrie filosoful francez în mai multe limbi (greaca veche, latină și franceză), din dorința de a spune și mai ales pentru a fi înțeles pe deplin. Plecând de la acest „Cogito, ero sum”, vreme îndelungată s-a crezut că gândirea umană este în întregimea sa rațională. Cercetările din domeniul psihologiei, neurochirurgiei și nu numai, au relevat, spre dezamăgirea „raționaliștilor convinși” că rațiunea, în cunoaștere, ajunge, în cel mai fericit caz, la un procent de 3 până spre 4 %. Nici măcar Kant, autorul teoriei adevărurilor a priori și a celor a posteriori, nu este convins în totalitate de acest tip de a gândi. Adevărurile subiective, așa cum am spus în capitolul anterior, au stăruit în mintea sa, însă într-un mod eronat. Nu intrăm în detalii, însă una peste alta, întrebat dacă dincolo de adevărurile raționale, mai există ceva, gânditorul german răspunde fără ezitări: „da, există Dumnezeu!” (Prolegomene - explicații la Critica Rațiunii Pure). De aici, din perspectiva mea, și demnitatea, și geniul său, ca pământean, chiar dacă Țuțea, un fel de Socrate al românilor, a afirmat, cu oricare ocazie, că filosoful german ar fi sfârșit rău, cătă vreme, chiar și în fața morții, nu a căzut la pace cu Dumnezeu.

Ce te faci cu cei ce nu și-ar recunoaște minciunile, bălmăjeli, vorbe goale de conținut, etc., nici dacă i-ai pica, în văzul lumii, cu ceară încinsă?! Greu de spus, însă reamintesc faptul că a minții, a nu recunoaște răul făcut, este cel mai mare păcat în fața lui Dumnezeu și în fața conștiinței proprii. În fața conștiinței, desigur, dacă există! Argument? Unul mai clar și de necontestat, în Biblie,, în capitolul 4, Cain și Abel. Povestea o știți: Cain își ucide fratele, pe Abel, însă Dumnezeu nu-l pedepsește pentru crimă, ci pentru nerecunoașterea ei. „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău”, Iar el a răspuns: „Nu știu” Au, doară eu sunt păzitorul fratelui meu”? (Biblia, cap 4 cu 9). Desigur, a urmat pedeapsa lui Cain, dar și strigătul lui Abel din sângele îmbibat în țărâna pământului, strigăt al primului fraticid din istoria omului ce se aude și astăzi.

După unii, din păcate, câtă frunză, câtă iarbă, în vremurile de acum, minciuna ar fi forma de a exista, formă de a fi? Nu minți zâmbind cu drag și spor, nu existi! Adevărul e că și diavolul a luat și încă mai ia chipul unui înger, înainte de a-ți fura și înrobi sufletul, pe vecie. . Și cum altfel decât făcând, chiar și din acel negru spurcat, un spectacol la care cască gura prostimea.

Lăsând la o parte răul personificat, ne întoarcem la noi, mincinoșii, și, orbi, dacă am fi, și tot am vedea că după prima minciună, și primul nostru pas spre înstrăinare. A doua și, evident, al doilea pas. Și tot așa, până ce suntem înstrăinați de familie, de casă, de poporul din care facem parte, de lume, de Dumnezeu, suntem înstrăinați până și de cei ce ne sunt, întâmplător, prin preajmă. Aștia, ultimii, când își dau seama, fug de noi ca dracul de tămâie. Ni se duce vestea. Devenim „specialiștii” în minciunile zilei, în cele din când în când, în minciunile bine ticluite, în ălea ce se spun la răscruci, din patru în patru ani, iar de aici, nici că se poate altfel, specialiștii în minciunile vieții. „Bă, ăsta/asta minte de cum respiră!” Altul: „Minte de îngheață apele până și pe linia ecuatorului.” Interlocutorul său: „Ferească Dumnezeu! Vine sfârșitul!” Tu, o clipă, între inconștient și inconștient: „Ferească, ferească Dumnezeu” – îți zici, ca specialistul ce crede că poate minții chiar și pe dracu. Totuși, speriat, vrei să te întorci de pe drumul pustiit al minciunii. Faci un pas în spate și vrei să revii la tine, la ăla cel de dinainte, când, de bine, de rău, totuși erai. Acum, ioc, niciunde, nimic! În urma ta, minciuni, iar tu, doar urmă a firii tale de a minții. Urmă și nici măcar atât!

Mda, ce să zic? Omul fără sufletul-conștiință, dătător de sens sieși, rătăcit în el, se aseamănă cel mult cu o drigărie care, oricât de angelică ar fi, tot a troacă, tot a hău putrezit, sună. Prin el, prin omul fără sufletul-conștiință, de acum, un fel de mediu între și între, minciuna ce nu stăruie pe pânza vremurilor sale. Pe alocuri, nici chiar vremurile. Din asta, și întrebarea lui Cioran: unde om fi fost, Doamne, o mie de ani, în istorie după retragerea romanilor?”

Cam din aceleași motive și din câte și mai câte, în care mi se tot împedică, la tot pasul, sufletul, mă tot întreb și eu: „unde suntem, Doamne, când nu suntem”?.

Nicolae Bălașa






Nicolae Bălașa    1/29/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian