Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Repere din istoria românilor

Zorii omenirii se caracterizează prin migratia triburilor indo-europene spre Asia si Europa: mai precis, mezii si persii s-au asezat în podisul Iranian, arienii în India, grecii au pătruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei (Pelopones), ionieni (Grecia centrală), eolieni (Grecia nordică), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orasul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru si Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast din sudul si nordul Dunării de Jos, având ca ramură nordică pe geto-daci, iar din ramura sudică au facut parte odrizii, bessii si moesii.
Referitor la originile poporului român, se mentionează că statul centralizat la geto-daci s-a format prin unirea triburilor din spatiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82-44 î.H.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.). În timpul lui Burebista, regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere, având ca hotare: tărmul Mării Negre si Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică si Morava - spre vest, Carpatii Pădurosi - spre nord, iar Muntele Haemus (lantul Balcanilor) - spre sud.
Istoricul Strabon (63 î. H.–19 d.H.) afirmă că „dacii au aceeasi limbă cu getii” si că „elenii i-au socotit pe geti de neam tracic”. Burebista a obtinut numeroase victorii împotriva neamurilor vecine, a mutat capitala Daciei de la Argedava la Sarmizegetusa si a realizat, împreună cu preotul Deceneu, o reformă politico-religioasă a supusilor, bazată pe „abstinentă si sobrietate si ascultare de porunci”.
Dacii îsi ardeau mortii si credeau în nemurirea sufletului, sfătuitorul regelui fiind conducătorul preotilor, care era considerat reprezentantul pe pământ al zeitătii supreme, Zamolxis ( numit si Gebeleizis). Societatea dacilor era împărtită în două clase sociale: aristocratia (pileati sau tarabostes) si agricultorii (comati), primii reprezentau clasa privilegiată, având dreptul să-si acopere capul cu o cusmă, iar ceilalti erau tărani si mestesugari care purtau părul lung (capillati) si formau grosul armatei.
Pe lângă agricultură, dacii se ocupau cu extractia si prelucrarea metalelor din care confectionau unelte, arme, obiecte de cult, podoabe si monede. Ceramica devenise o adevărată artă, fiind prelucrată, atât cu mâna cât si cu roata olarului.
Îmbrăcămintea dacilor era confectionată din lână de oaie si din cânepă, locuintele acestora din zona de câmpie erau făcute din nuiele împletite pe pari si zidite cu pământ, iar la deal si la munte utilizau bârnele încheiate. Pentru apărare, dacii si-au construit cetăti - numite dava.
După moartea lui Burebista, regatul s-a divizat succesiv în mai multe părti, astfel încât în timpul împăratului roman Octavianus Augustus, existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Chiar si în această situatie, unii dintre regii daci au continuat politica de ostilitate dusă fată de Imperiul Roman, încercând să-si extindă stăpânirea peste Dunăre.
Istoricul Dio Cassius relatează că o expeditie organizată de romani la Dunăre a determinat pe regele Duras să cedeze conducerea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la planurile de război si iscusit la înfăptuirea lor”.
După preluarea puterii de către Decebal, dacii au făcut fată expeditiei romane conduse de Tettius Iullianus, obtinând conditii favorabile prin pacea încheiată, si-au refăcut armata si chiar au obtinut plata unui tribut anual de la împăratul Domitian.
Pentru a înlătura această umilire a Imperiului Roman, împăratul Traian a organizat o amplă campanie împotriva dacilor, în primul război (101-102) fiind atacată capitala Sarmizegetusa si ocupată o parte din regat, iar cel de-al doilea război dacic s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal, sinuciderea acestuia si transformarea Daciei în provincie romană.
Zeci de mii de daci au fost dusi în sclavie la Roma, unde Traian a organizat o mare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur si argint prădată din Dacia permitându-i să prezinte detaliile războiului în celebra Columnă a lui Traian.
Regatul dac a fost împărtit în provincia romană Dacia, care cuprindea vestul Olteniei, Banatul si cea mai mare parte a Ardealului, alte regiuni au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar restul au rămas libere.
În provincia romană Dacia, condusă de Legatus augusti pro praetore, au fost adusi colonisti din diverse părti ale imperiului, au fost construite trei drumuri militare pentru a uni orasele principale, precum si un al patrulea drum care traversa Carpatii si intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Rosu. Pentru apărare au fost aduse Legiunea a XIII-a Gemina si Legiunea a V-a Macedonica, fiind stationate în castrele Apulum (Alba Iulia) si Potaissa (Turda).
După moartea lui Traian în anul 117, urmează la tron Hadrian, care, sub presiunea triburilor nesupuse Romei, a fost nevoit în anul 118 să reorganizeze noua provincie romană în Dacia Inferior si Dacia Superior, iar o diplomă militară din 10 august 123 mentionează si Dacia Porolissensis . Pe măsura intensificării atacurilor barbarilor si a destabilizării Imperiului Roman, apărarea provinciilor devine tot mai dificilă, astfel că împăratul Aurelian (270-275) a retras administratia si restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, cetătenii romani fiind dusi la sud de Dunăre, unde a fost creată provincia Dacia Aureliană.
Stefan cel Mare (1438 – 1504), fiul lui Bogdan al II-lea si al Mariei Oltea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 si 1504, remarcându-se prin calităti deosebite de om de stat, diplomat si conducător militar, iubitor de popor si model de credintă în Dumnezeu.
În lunga sa domnie de 47 de ani, Stefan cel Mare a asigurat Moldovei stabilitate internă si prosperitate economică, dreptate si liniste socială.
Pentru a-si apăra tara de interventiile unor puteri străine (Imperiul Otoman, Regatul Ungariei si Regatul Poloniei) a creat aliante si a sustinut conducători favorabili în Tara Românească si Hanatul Crimeii, s-a bazat pe mica boierime si obstile de răzesi pentru a forma o armată de masă (oastea cea mare), a construit un sistem de fortificatii la granitele tării, având ca puncte strategice de apărare cetătile de la Suceava, Neamt, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpusna si Hotin, a încercat să realizeze aliante internationale împotriva turcilor prin trimiterea de soli la Papa de la Roma, Venetia si alte puteri europene.
Marele voievod a purtat peste 40 de bătălii, majoritatea fiind victorioase, ca de exemplu: victoria de la Baia (1467) asupra lui Matei Corvin, victoria de la Lipnic (1469) asupra tătarilor, victoria de la Codrii Cosminului (1497) asupra regelui Poloniei Ioan Albert, precum si victoria de la Vaslui (1475) asupra armatei otomane conduse de Soliman-Pasa.
Din păcate, în anul 1476, oastea lui Stefan cel Mare este înfrântă în bătălia de la Valea Albă-Războieni de către armata otomană condusă de sultanul Mehmed al II-lea, domnitorul Moldovei fiind nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman si să plătească un tribut anual modic pentru a-si păstra institutiile si autonomia politică internă.
Ca apărător de neam si credintă, a construit numeroase lăcasuri sfinte (mănăstiri si biserici), nu numai în Moldova, ci si în Tara Românească, Transilvania sau la muntele Athos, fiind unul din motivele pentru care în anul 1992 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română cu numele de Stefan cel Mare si Sfânt.
Stefan cel Mare a avut sapte copii cu cele trei sotii, si anume: Evdochia (fiica marelui cneaz de Kiev), Maria din Mangop (cu origini în familia imperială bizantină) si Maria Voichita (fiica lui Radu cel Frumos).
Pentru posteritate se face trimitere la afimatiile elocvente din Letopisetul Tării Moldovei ale cronicarului Grigore Ureche: „Iară pre Stefan Vodă l-au îngropat tara cu multă jale si plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toti ca după un părinte al său, că cunostiia toti că s-au scăpatu de mult bine si de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu sveti (sfânt - n. n.) Stefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carile niminea din domni nici nainte, nici după aceia l-au ajunsu... Au domnitu Stefan vodă 47 de ani si 2 luni si 3 săptămâni si au făcut 44 de mănăstiri si însusi tiitoriu preste toată tara.”
Mihai Viteazul a fost domnul Tării Românesti între 1593 -1600, fiind considerat unul dintre marii generali români si primul voievod unificator al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Tara Românească, Transilvania si Moldova.
S-a născut pe 15 ianuarie 1558, în familia nobiliară a Drăculestilor, iar înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a detinut dregătoriile de bănisor de Strehaia, stolnic domnesc si ban al Craiovei.
La vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Stanca, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei, având împreună doi copii: Nicolae Pătrascu si Domnita Florica.
După ce a ajuns domn al Tării Românesti în 1593, Mihai a decis împreună cu boierii să nu mai plătească tribute turcilor, încheind în anul 1594 aliante cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, si cu Aron Vodă , domnul Moldovei. Ofensiva generală împotriva Înaltei Porti, cunoscută în istorie ca Războiul cel Lung, a început prin atacarea cetătilor turcesti de pe ambele maluri ale Dunării, mai precis: Giurgiu, Turnu, Hârsova, Silistra si altele.
Pentru pedepsirea voievodului răzvrătit, la Constantinopol s-a decis înlocuirea acestuia cu Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, fiind trimisă în acest scop o armată turcească, însă a fost învinsă la Rusciuk, pe 25 ianuarie 1595, desi a fost sprijinită si de o oaste a tătarilor, ambele pasale fiind ucise.
În timp ce Mihai ducea tratative cu Sigismund pentru ajutor militar, turcii condusi de Sinan Pasa au trecut Dunărea, aducând cu ei pe Mihnea ca pretendent la tronul Tării Românesti. Bătălia a avut loc la Călugăreni pe 13 august 1595 si s-a soldat cu victoria tactică a românilor.
A doua zi după bătălie, Mihai si-a retras oastea spre Bucuresti, apoi spre Târgoviste, fiind urmărit de turci care au ocupat cele două orase, însă pentru scurt timp, deoarece a primit sprijin de la Sigismund Báthory si Stefan Răzvan, recucerind Târgovistea pe 8 octombrie, Bucurestiul pe 12 octombrie, iar pe 21 octombrie a eliberat si cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.
Cu vistieria golită după luptele antiotomane, Mihai a fost nevoit să adopte o măsură de supravietuire administrativă nepopulară: „legarea tăranilor de glie” prin care rumânii (tăranii fără pământ din Valahia) au fost siliti să rămână pe mosia pe care se aflau în acel moment.
În cursul anului 1596, marele voievod a continuat să-i hărtuiască pe turci, trupele sale au atacat Babadagul, Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia.
În acest context, Pasa Hassan din Belgrad a transmis lui Mihai că a fost acceptat ca domn de către sultan si anunta că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan si că între cei doi conducători este pace. Însă, la scurt timp după semnarea (9 iunie 1598) la mănăstirea Dealu a tratatului dintre împăratul austriac Rudolf al II-lea si Mihai Viteazul, turcii au atacat Muntenia, fiind înfrânti de români la Silistra si Vidin.
Situatia geopolitică favorabilă lui Mihai Viteazul s-a schimbat pe 29 martie 1599, atunci când Andrei Báthory a fost ales principe al Transilvaniei în locul vărului său Sigismund Báthory.
Noul principe al Transilvaniei îl somează pe Mihai să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă. Mihai Viteazul se adresează împăratului Rudolf al II-lea, care îi transmite un răspuns favorabil în luna august, dar nu intervine împotriva lui Andrei Báthory.
În acestă situatie deosebit de complexă, Mihai trece cu oastea sa muntii în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599, face jonctiunea la Tălmăciu cu un al doilea corp de oaste, primind si sprijin de la secui. Voievodul Mihai a obtinut o victorie strălucită în bătălia de la Selimbăr (18 octombrie 1599), iar pe 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător în Alba Iulia, primind cheile fortăretei de la episcopul Demetrius Napragy.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai Viteazul a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, a făcut donatii de domenii unor boieri munteni si a înfiintat mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un pas important în recunoasterea oficială a confesiunii ortodoxe.
Din cauza atitudinii ostile a lui Ieremia Movilă, în primăvara anului 1600, ostile lui Mihai au trecut din Transilvania si Muntenia în Moldova, pe care au cucerit-o în trei săptămâni.
Mihai Viteazul este primul domnitor care a reusit în anul 1600 unirea tuturor românilor, titulatura folosită de voievod fiind de : „Domn al Tării Românesti si Ardealului si a toată Tara Moldovei”. Din păcate este si anul sfârsitului domniei sale, având ca dusmani nu numai pe nobilii maghiari din Transilvania, întelesi cu generalul Basta, ci si inamici poloni.
La 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost înfrânt de generalul Basta în bătălia de la Mirăslău, situatia fiind agravată de ocuparea Moldovei de către trupele polone.
Fortat să ia calea pribegiei, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianurie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias, care l-a ajutat să ia legătura cu Rudollf al II-lea, voievodul ajungând pe 23 februarie 1601 la Curtea Imperială de la Praga. Împăratul acceptă să-l sprijine pe Mihai, cu conditia să-l ajute pe generalul Basta ca să-l înlăture pe Sigismund Báthory , devenit între timp noul principe al Transilvaniei.
Împreună cu generalul Basta, Mihai îl învinge pe Sigismund în bătălia de la Guruslău (3 august 1601), apoi continuă lupta pentru a recupera Tara Românească de la Simion Movilă.
Pentru a preveni posibilitatea unei noi uniri a românilor, în dimineata zilei de 9 august 1601, atunci când Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăras, generalul Basta a trimis un detasament de 300 mercenari pentru a-l aresta. Din cauză că s-a opus arestării, Mihai a fost împuscat si înjunghiat, după care i s-a tăiat capul, trupul său rămânând dezbrăcat în colbul taberei. Capul lui Mihai Viteazul a fost luat de comisul Radu Florescu, care l-a dus în Muntenia si l-a înmormântat la mănăstirea Dealu.
Pentru posteritate, Mihai Viteazul reprezintă eroul care a luptat împotriva invadatorilor, a realizat prima unire a românilor si a ctitorit numeroase lăcasuri sfinte, ca de exemplu mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din Bucuresti, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina (judetul Olt), bisericile de la Ocna Sibiului, Lusărdea si cetatea Făgăras. Numele său este purtat de 9 localităti din România, numeroase licee, colegii si institutii militare, iar chipul său a fost reprezentat în tablouri pictate de Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Misu Popp sau Constantin Lecca.
Cititorii pasionati de istoria României se pot informa din celebra lucrare „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu.
Mă rog lui Dumnezeu să avem parte în viitor de conducători ai României care se ridică la nivelul voievodului Mihai Viteazul.
Constantin Brâncoveanu s-a născut în august 1654 la Brâncoveni, judetul Olt, în familia lui Matei Brâncoveanu si a Stancăi Cantacuzino(sora domnitorului Serban Cantacuzino).
Încă de la vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino - un iubitor de artă si de literatură - care i-a asigurat o educatie aleasă, învătând, printre altele, greaca, latina si slavona.
S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popesti, cu care a avut patru fii si sapte fiice: Constantin, Stefan, Radu si Matei, respectiv, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălasa si Smaranda.
Începând cu deceniul al optulea, Brâncoveanu a urcat rapid în ierarhia boierească: paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea, logofăt, agă, ispravnic al scaunului Bucuresti si mare postelnic, apoi a urmat la tron, după moartea în 1688 a domnitorului Serban Cantacuzino.
Pe plan extern, Brâncoveanu a adoptat o politică „suplă si abilă”, pentru a face fată celor patru mari puteri, care aveau interese la Dunăre: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski, si Rusia lui Petru cel Mare.
În conditiile de vasalitate a tării fată de Înalta Poartă, Brîncoveanu a actionat cumpătat, pentru a asigura pacea, plătind regulat dările către sultan si functionarii de la Constantinopol.
În perioada 1688 - 1714, când a domnit Brâncoveanu, Tara Românească a progresat economic si administrativ, fiind luate măsuri de modernizare a aparatului statal si de reformare a sistemului fiscal.
În domeniul culturii, epoca brâncovenească se caracterizează printr-o sinteză natională originală a influentelor occidentale cu cele orientale. Pentru pasionatii de istorie, stilul arhitectural eclectic, de tip brâncovenesc, este fascinant si usor de recunoscut.
Constantin Brâncoveanu s-a remarcat prin ctitorirea de biserici si mânăstiri, ca de exemplu Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti, Mânăstirea Horezu (sau Hurezi), cu hramul Sfintii Împărati Constantin si Elena.
În Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti se află si osemintele ctitorului, care, în anul 1720, au fost aduse în secret de la Constantinopol, de către sotia sa, doamna Marica.
Marele domnitor a rămas în constiinta poporului român si prin aparitia Bibliei de la Bucuresti, prima editie integrală în limba română a Sfintei Scripturi, a cărei tipărire începuse încă din timpul lui Serban Cantacuzino.
Desi în 1699 a fost confirmat pe viată în domnie si reconfirmat de noul sultan în 1703, Brâncoveanu a fost mazilit în aprilie 1714, ca răspuns la „actiunile diplomatice secrete” ale acestuia, dar si la denigrările si intrigile adversarilor săi. În locul său, turcii au numit ca domnitor al Tării Românesti pe spătarul Stefan Cantacuzino.
După ce i s-a confiscat averea din tară, Constantin Brâncoveanu a fost dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat de turci, pentru a le ceda si averea din străinătate, fiind executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii (Constantin, Stefan, Radu si Matei) si cu sfetnicul Ianache Văcărescu.
Acesti martiri sunt venerati de Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în 1992 sub numele de Sfintii Mucenici Brâncoveni.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, în familia ispravnicului Ioan Cuza si a Sultanei, a primit o educatie europeană si a devenit ofiter în armata moldovenească, ajungând până la gradul de colonel. În anul 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care, desi nu a avut proprii copii, a fost o bună mamă adoptivă pentru cei doi fii născuti din relatia sotului său cu Elena Maria Catargiu-Obrenović.
Alexandru Ioan Cuza reprezintă primul domnitor al Principatelor Unite, fiind ales la 5 ianuarie 1859 ca domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate si domnitor al Tării Românesti.
În istoria românilor, Unirea Principatelor Române pe 24 ianuarie 1859 sub coducerea lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă o etapă importantă în lupta pentru unitate natională, fiind desăvârsită de către Ferdinand prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918, atunci când Transilvania a reîntregit teritoriul românesc.
Este bine de mentionat că natiunea este un tip de comunitate care are la bază două conceptii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, natiunea este expresia vointei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăteni, fapt care este consfiintit într-un act fondator (constitutia). În cel de-al doilea caz, natiunea este expresia legăturilor profunde care iau nastere între membrii aceluiasi popor, ca urmare a originii lor comune, a unitătii lor de limbă si cultură, precum si a sentimentului istoriei trăite împreună.
Procesul revolutionar din 1848 - bazat pe legăturile culturale si economice dintre Moldova si Tara Românească - a avut ca rezultat uniunea vamală a acestora în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Pentru Tara Românească si Moldova, înfrângerea revolutiei de la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856), care a încheiat războiul Crimeii, ele trec sub garantia celor 7 puteri semnatare.
Referitor la Unirea Principatelor Române, în anul 1857, Marile Puteri acordă acestora dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populatiei cu drept de vot.
În acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc, alegerile din Divanurile ad-hoc, care urmau să se pronunte asupra organizării politice si sociale a tărilor române.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”, a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar la 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fos ales în unanimitate si domnitor al Tării Românesti.
Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană si Austria o încălcare a Conventiei de la Paris, însă în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele două Principate să fie persoane diferite.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova si Tara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament si a unui Guvern unificate, punându-se astfel bazele statului national al Principatelor Române.
Împreună cu Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru), marele domnitor a realizat reforme îndrăznete pentru modernizarea statului: secularizarea averilor mănăstiresti (1863), legile privind organizarea administratiei (1864), reforma învătământului (1864), reforma justitiei (1864), reforma agrară (1864) etc.
Noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 reprezintă o dată nefastă în istoria României, pentru că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit de către complotisti să abdice, iar două zile mai târziu a plecat din Bucuresti la Brasov împreună cu sotia, amanta si cei doi fii, după care a părăsit definitiv tara, trăind majoritatea timpului la Paris, Viena si Wiesbaden.
S-a stins din viată la Heidelberg (Germania), în data de 15 mai 1873, fiind înmormântat initial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, iar după cel de-al Doilea Război Mondial , osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.
După abdicarea lui Cuza, a fost instituită în locul său o Locotenentă Domnească, iar între 14 si 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la conducerea Principatelor Române.
În perioada 1866 -1947, destinul României s-a aflat sub semnul regalitătii. Pe 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depune jurământul în fata Parlamentului si devine principe al României până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar principele Carol este proclamat rege, cu numele de Carol I. Ziua de 10 mai va deveni Sărbătoarea Natională a Regatului României până în 1947.
Pe 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constitutie, care instituie principiile monarhiei parlamentare, a separării puterilor în stat si a votului cenzitar.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constitutia din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit de monarhie constitutională.
Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având un singur copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
După începerea războiului ruso-turc din 12 aprile 1877, Carol I a proclamat pe 10 mai 1877 independenta absolută a României si a preluat pe 16 august 1877 conducerea trupelor române si ruse.
Desi armata română s-a implicat si a contribuit decisiv la învingerea turcilor, din păcate, la Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878, rusii au refuzat participarea României la tratative, ocupând judetele din sudul Basarabiei.
Este bine să amintim si participarea României la cel de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914, iar după doi ani s-a stins din viată si Regina Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Arges, ctitorie a voievodului Neagoe Basarab.
O amintire lăsată de perechea regală o constituie Castelul Peles, care a fost realizat în perioada 1873 – 1883, în stilul neo-renasterii germane. Lângă acesta se află Castelul Pelisor, construit între 1899 si 1902, în stilul Art – Nouveau.
Pe 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand I, nepotul Regelui Carol I, a depus jurământul în fata Parlamentului.
După aproape doi ani, mai precis pe 14 august 1916, Consiliul de Coroană a hotărât intrarea României în primul război mondial de partea Antantei. Trupele române au pătruns în Transilvania, însă riposta Puterilor Centrale a fost foarte puternică, obligând regele si guvernul să-si mute sediul la Iasi, Bucurestiul fiind ocupat de trupele germane.
În vara anului 1917, armata română obtine victorii memorabile în luptele de la Mărăsesti, Oituz si Mărăsti.
Ca urmare a revolutiei bolsevice, în toamna anului 1917, Rusia se retrage din război, iar pe 24 aprilie 1918, se semnează pacea partială între România si Puterile Centrale.
Anul 1918 este un reper istoric deosebit de important, deoarece înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Tării de la Chisinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) si a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Regele Ferdinand si Regina Maria au fost încoronati ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru modernizarea tării: reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constitutii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judete si plăsi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea si centralizarea capitalului).
Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Arges.
După Regele Ferdinand I, a urmat la tron nepotul său Mihai, fiul printului mostenitor Carol, care a cedat prerogativele sale regale si a plecat la Paris.
În 1930, printul mostenitor Carol se întoarce în tară si revine asupra deciziei sale, fiind proclamat Rege, cu numele de Carol al II-lea.
Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă Constitutia din 1932 si instaurează "dictatura regală".
În conditiile celui de-al doilea razboi mondial, situatia României devine dramatică, fiind obligată să cedeze teritorii importante, si anume: Basarabia în favoarea URSS(28 iunie 1940), Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) pierde partea de Nord – Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Ion Antonescu, iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai care este încoronat de către Patriarhul României, Nicodim Munteanu , în catedrala patriarhală din Bucuresti.
Pentru a recâstiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS, alături de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentantii săi tratative secrete cu Puterile Aliate.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită. Pe 23 august 1944, Regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern militar condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În cursul serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anuntă acceptarea armistitiului cu Aliatii, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944.
Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucurestiul este eliberat de către trupele române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Rosie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupatia nazistă pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de nastere a Regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist condus de Petru Groza. Actiunile Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declansarea “grevei regale” nu au avut succes.
Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta printesei Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodeste cu Ana de Bourbon-Parma, cu care se va căsători un an mai târziu.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este fortat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948 pleacă din România împreună cu mama sa – printesa Elena - si câtiva apropiati.
Initial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elvetia, la Versoix, de unde a transmis mesaje către tară si a supervizat activitatea Comitetului National Român, o organizatie a celor din exil, condusă de Nicolae Rădescu si apoi de Constantin Visoianu, având drept scop apărarea intereselor românesti în Occident.
Regele Mihai I si Regina Ana au mai avut resedinte la Aubonne(Elvetia), la Săvârsin(judetul Arad), la Palatul Elisabeta(Bucuresti) si la Castelul Peles(Sinaia).
Regele Mihai I a decedat în data de 5 decembrie 2017, la locuinta sa din Aubonne (Elvetia), având vârsta de 96 de ani. Guvernul României a decretat trei zile de doliu national.
A fost înmormântat cu onoruri militare în Catedrala Arhiepiscopală si Regală de la Curtea de Arges, la ceremonie fiind prezenti reprezentanti ai unor case regale din întreaga lume.
Cu sigurantă, Regele Mihai I va rămâne în mentalul colectiv al generatiilor viitoare ca o personalitate de referintă, care s-a implicat decisiv pentru salvarea poporului român, atunci când destinul acestuia s-a aflat la o răscruce a istoriei.

Bibliografie
1. Ioan - Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României si a Republicii Moldova, (10 volume), Editura Litera, Bucuresti, 2019
2. Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 2013
3. Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei, Editura Saeculum, Bucuresti, 2008


prof. Vasile Tudor





Vasile Tudor    1/28/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian