Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
"Împletind vise cu poezia iernii”

M-am gândit, la câte nu se gândeste omul într-o viată!, să vă prezint în această lună, prima lună a lui 2022, cea a lui Gerar, câteva poezii dedicate anotimpului alb, sigur, câteva secvente, mai ales că poetii lumii descriu cu precădere celelalte trei anotimpuri: primăvara, vara, toamna, ce corespund poate mai mult cu tumultul sentimentelor omenesti. Poti oare pune pe acelasi palier iarna si nebunatica iubire? Poti oare să pui semnul egalitatii între persoana iubită si iarnă, să le asemeni? Nu. Si ca să fiu si mai convingătoare am ales să mă opresc la câtiva mari poeti români care au fost inspirati de anotimpul alb. Din lirica poetului national, Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850–15 iunie 1889), de la a cărui nastere au trecut, iată, 171 de ani (data si locul nasterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botosani, precum a fost consemnat în registrul de nasteri si botez în arhiva bisericii Uspenia [Domnească] din Botosani; în acest dosar data nasterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeasi lună a aceluiasi an), am ales o poezie dedicată anotimpului alb, anotimpul în care marele poet a văzut lumina zilei. Este vorba de poemul Când crivătul cu iarna: „Când crivătul cu iarna din nord vine în spate/ Si mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,/ Când lanuri de-argint luciu pe tară se astern,/ Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…// Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,/ S-aud cânii sub garduri că scheaună si latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clesti,/ Să cuget basme mândre, poetice povesti.// Pe jos să sadă fete pe tolul asternut,/ Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume/ Iar eu s-ascult pe gânduri si să mă uit de lume,/ Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud.// Orologiul să sune – un greier amortit –/ Si cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,/ Să văd roze de aur si sărutări aprinse/ În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,/ Ca vorba unei babe măruntă, tănduroasă./ Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă./ Din el o aud astfel cum voi să o aud/ S-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit./ Si mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,/ O-nsiră apoi iarăsi cum dânsa a voit.//Astfel gândirea-nsiră o mie de mărgele –/ Un sir întins si luciu dar fără de sfârsit;/ Somnul m-apucă-n brate prin gândurile mele/ Si-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit./ Prin sirul lor ce sună, orologiul cu jele/ L-aud sunând ca greier bătrân si răgusit;/ În urmă tace chiar si a mamei rugăciune –/ La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune./ Ajung la ea si noaptea umbririle-i si-ntinse,/ Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,/ Amorul lin îsi moaie aripile lui stinse,/ Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –/ Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse/ Si glasul ei e cântec în line tremurări,/ Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea asează –/ Adorm si ea la capu-mi surâde si veghează.”

Pentru că luna ianuarie stă sub semnul creatiei eminesciene am ales să vă prezint caracterizarea făcută de un alt urias poet al literaturii române, Tudor Arghezi, caracterizare ce reprezintă, poate, un tablou din cuvinte, un elogiu pe măsura celui care a scris despre cel pentru care a fost scris: Mihai Eminescu.

„A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pesteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă si să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe soptite. […] Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăsită, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine. S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneste. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominată de miscarea si succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia apartine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneste… Dovad[ si încercarea de fată. Competinta eterului e limitată si ea nu ar vrea să semene cu nimic ordonat si pedagogic. E vorba de un Eminescu zărit în dezordine si răzlet, după o călătorie prin peisajele lui facută în zigzag si fără Cicerone. Muntele începe de jur împrejur si nu are poteci. Unde nu te poti urca, te uiti si te multumesti cu câteva imagini vaporoase. Dacă as râvni să agăt de constelatia lui Eminescu o lumină ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelatia fuge mereu, se depărtează. Cine ar putea să o ajungă?…”

Format la scoala simbolismului literar francez, George Bacovia (4/16 septembrie 1881, Bacău–22 mai 1957, Bucuresti), pe numele de botez, George Andone Vasiliu, este autorul unor volume de versuri si proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influente din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. Astăzi, Bacovia este considerat drept cel mai important poet simbolist român si unul dintre cei mai importanti poeti din literatura română modernă. Timid, tăcut si retras, extrem de sensibil (după cum povestea si sotia sa, poeta Agatha Grigorescu Bacovia, pe care am cunoscut-o într-o seară la Rotonda 13), poetul se autodefineste astfel: „Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înteleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si îi privesc cu interes prin geamul din fata casei mele… Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.”

Pentru a exemplifica tema propusă, am ales poezia Ninge: „Când iar începe-a ninge/ Mă simt de-un dor cuprins./ Mă văd pe-un drum, departe,/ Mergând încet si nins.// Sub stresină, cerdacul/ Se-ntunecă mâhnit;/ Sta rezemată-o fată/ De stâlpu-nzăpădit.”

Poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc si al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei si apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, Vasile Alecsandri (21 iulie/2 august 1821, undeva în tinutul Bacăului, Moldova–22 august/3 septembrie 1890, Mircesti, judetul Roman), a dat formă concretă unei tendinte care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toti poetii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Cosbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei tări, satului si adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustetea si sănătatea morală. De altfel, ce poate fi mai frumos decât un pastel al lui Alexandri citit la gura sobei sau chiar lângă semineu (putem să ne imaginăm orice, nu-i asa!) si de aceea am ales poezia Sania: „Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la plimbare./ Caii muscă-a lor zăbale, surugiul e călare;/ Săniuta, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi…/ Tu zâmbesti?… Zâmbirea-ti zice că e bună pentru noi.// Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,/ Răpind sania usoară care lasă urme albe./ Surugiul chiuieste; caii zboară ca doi zmei/ Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei./ /Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare/ Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,/ Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar/ Saltă-o veverită mică pe o creangă de stejar.// Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;/ Crengile-aninate-n cale ning stelute si se-ndoaie./ Iată-o gingasă mlădită cu sirag de mărtisori…/ Tu o rupi?… Ea te stropeste cu fulgi albi răcoritori.”

Exemplele sunt numeroase, dar am să mă opresc la un poet deosebit, critic literar si traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Este vorba de George Cosbuc (20 septembrie 1866, satul Hordou din Districtul Năsăud, comitatul Bistrita-Năsăud, azi, comuna Cosbuc, judetul Bistrita-Năsăud–9 mai 1918, Bucuresti), a cărui poezie apartine patrimoniului cultural national, iar creatia sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârsit si un autor canonic, un tehnician desăvârsit al prozodiei – folosea o gamă foarte variată de picioare metrice si de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. Din lirica lui George Cosbuc am ales poezia Iarna: „Iarna-i un vestit dulgher/ Că ea poate, când voieste,/ Peste râuri pod să puie,/ Fără lemne, fără cuie,/ Fără nici un pic de fier;/ Si găteste-asa deodată,/ Pod întreg, dintr-o bucată.// Iarna-i grădinar, când vrea/ Pune albe flori la geamuri,/ Fără frunze si cotoare,/ Fără chiar să aibă soare,/ Numai cum le stie ea./ Mie-mi plac, că sunt de gheată,/ Dar când sufli, pier din fată.”

Pusa Roth
leviathan.ro





de Pusa Roth    1/12/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian