Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic –

Lăcas monahal voievodal, Văraticul reprezintă un minunat loc de referintă în Muntii Neamtului, precum si în lumea spiritualitătii ortodoxe românesti, alături de celelalte mănăstiri din Tinutul Neamtului: Agapia, Secu, Sihăstria si Mănăstirea Neamt. Voievodal si pentru că nepoata domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, domnita Safta Brâncoveanu, a cinstit fecioarele domnesti ce s-au dedicat ca mucenite Domnului nostru Iisus Hristos.
Geografic, Mănăstirea Văratic este situată în partea de sud-vest a depresiunii Neamtului, la o distantă de numai 12 km de orasul Târgu Neamt, într-o mirifică vale de la poalele Muntilor Stânisoarei, adăpostită de Dealul Mare, cu vârful Văratic având înăltimea de 978 de metri. Pe drumul de intrare în localitatea Văratic, în dreapta se întinde muntele Filiorul, la poalele căruia se află frumoasa Pădure de argint, iar în stânga, Dealul Carpenului. Două pâraie, Netezi si Tardia, curg la sud de culmea Filiorul.
În fata Mănăstirii Văratic se ridică un turn alb, sobru, care pare un străjer de odinioară, ce-si păzeste cu mândrie bunul de pret lăsat de Dumnezeu oamenilor: credinta.
Aceasi impresie o lasă vizitatorilor si poarta mănăstirii, care îti deschide drumul spre lăcasul sfânt, trecând pe sub bolta cu ziduri masive din piatră si descoperind printre multimea de flori multicolore Mănăstirea - Adormirea Maicii Domnului, o constructie fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada si duhovnicul Iosif.
Alte două biserici, aflate pe cele două strădute ce pornesc din fata turnului, întregesc peisajul monahal, mărind valoarea, frumusetea si păstrarea trecutului pentru prezent si viitor: biserica Nasterea Sf. Ioan Botezătorul - un edificiu din lemn, datând din anul 1817 si biserica Schimbarea la Fată - zidită în anul 1847.
În dreapta mănăstirii, aflăm o ulită îngustă, străjuită de brazi, pe care, străbătând-o poti ajunge la Palatul Episcopal al Preasfintitului Partenie Ciopron.
Aerul de ctitorie are o putere miraculoasă. Rezistând prin vremi, devine oarecum si un bun al nostru. Un loc sfânt prilejuieste o comunicare magică, spirituală, greu de definit în cuvinte. O cuantificăm doar prin starea interioară, percepută adesea ca pe o trăire sacră, în consonantă cu posibilitătile fiecăruia, cu puterile sale interioare de a vedea lumea sub aspect emotional si nu doar cognitiv. Văraticul este un Aici perpetuu, în care se poate regăsi fiecare, oferind o proiectie dulce si luminoasă în eternitate.
Un Aici sinuos, tainic, miraculos. Într-o relationare subtilă, fermecătoare cu un Acum si un Atunci statornicit în straturi dense de suflet, de duhovnicie si de simtire românească, proiectate pe fundalul istoriei. Emotia noastră poate fi si un strat de ceată fără de care memoria în timp a acestui loc mirific numit Văratic nu ar continua.
Aici, la Mănăstirea Văratic, primesti neconditionat sigiliul apartenentei la specificul natiei tale, de care nu poti face abstractie, oriunde te-ai afla în lume. Asadar, Văraticul rămâne un adevărat Liant prin timp între particularul emotional, miraculos, sfânt si emblema specificului national românesc.
În fata mănăstirii, în drum spre biserica Nasterea Sf. Ioan Botezătorul, se ridică albă si impunătoare clădirea Centrului Cultural Spiritual Văratic, construită în anul 2017, ctitoria domnului Dianu Sfrijan. Este un edificiu cu o arhitectură aparte, realizată în plan dreptunghiular (ortogonal, având trei balcoane, dispuse pe laturile de vest, est si respectiv sud ale edificiului), cu ziduri trainice, despărtite de coloane, părând un simbolic Altar.
Pe locurile unde mari creatori de frumos si-au purtat deseori pasii si au fost vrăjiti de aureola spirituală a locurilor, s-a născut Centrul Cultural Spiritual Văratic. Acesta este rodul iubirii, sacrificiului si generozitătii câtorva oameni de suflet, care au dorit a lumina orizontul cunoasterii, păstrarea traditiilor culturale locale, dar si a bucura sufletul celor dedicati artelor, literaturii, laolaltă cu nemărginita credintă în Dumnezeu.
Centrul Cultural Spiritual Văratic, pe lângă faptul că adăposteste cărti valoroase, oferă cu generozitate si demnitate prilejul de a organiza întruniri ale unor personalităti din cultura românească, recitaluri de poezie, lecturi ale unor autori din tară si din lume, verinisaje ale unor expozitii semnate de artisti plastici consacrati.
Aici, la Văratic, poezia, muzica si pictura se împletesc armonios, contopindu-se tandru în dorinta unanimă de a-l cinsti si sărbători pe Marele Nostru Luceafăr.
Impresia pe care o creează clădirea te îmbie să simti încrederea, optimismul si melancolia acestei vetre de cultură românească, plină de istorie, ce îti arată limpede cum poti depăsi cumpăna vremurilor.
Urcând pe valea pârâului Văratic, pe drumul forestier din stânga Mănăstirii, se poate ajunge la Poiana Tigăncii. Mai sus de această poiană se află Vârful Bradul si Platoul Ciungi, de unde se vede în zare miraculoasa priveliste a semetului Masiv Ceahlău. Toată Valea Cracăului, cu fânete înmiresmate, se asterne la picioarele pelerinului care cutează să ajungă în aceste locuri.

Dodecameronul eminescian întru Văratic:

Călin, VIII

…De treci codri de aramă, de departe vezi albind
S-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că si trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde si suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpsanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă si răcoare
A popoarelor de muste sărbători murmuitoare.
Lângă lacul care-n tremur somnoros si lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părti a lumii împărati si-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingasei mirese;
Feti-frumosi cu păr de aur, zmei cu solzii de otele,
Cititorii cei de zodii si săgalnicul Pepele…

Revedere

- Codrule, codrutule,
Ce mai faci, drăgutule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Si de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Si gonind cântările;
Si mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-si cofeile,
Mi-o cântă femeile.

- Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum esti
Tot mereu întineresti.

- Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Si de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa rămânem:
Marea si cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele.


Floare albastră

- Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeată,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreată.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurită,
Eu pe-un fir de romanită
Voi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui căldură
Voi fi rosie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub pălărie -
S-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i tinea de subsuoară,
Te-oi tinea de după gât.

Pe cărare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi esti drag?

Înc-o gură - si dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totusi este trist în lume!
Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cires,
Si ca un înger dintre oameni
În calea vietii mele iesi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Si de la crestet pân-în poale
Plutesti ca visul de usor.

Din încretirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povesti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce esti,

Cât poti cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbrătisări de brate reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.

Te duci, s-am înteles prea bine
Să nu mă tin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Si vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăsi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în desert.

S-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?

Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în peretii străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni mosneagul cu barba ca zăpada,
Din cărti cu file unse norodul îl învată
Că moartea e în luptă cu vecinica viată,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzică adâncă si plină de blândete
Pătrunde tânguioasă puternicile bolti:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colt,
Înveninând pre însusi izvorul de viete.

Nimica înainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic îti cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg."

Apoi din nou tăcere, cutremur si sfială
Si negrul întuneric se sperie de soapte...
Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uită si preoti si popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări si laude-năltăm
Noi, Tie Unuia,
Primindu-L cu psalme si ramuri,
Plecati-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"


Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina noptii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Si în mormânt albastru si-n pânze argintie,
În mausoleu-ti mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat si dulce al noptilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate si câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Si tintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se asează,
Clopotnita trosneste, în stâlpi izbeste toaca,
Si străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie si bătrână,
Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vântul -
Se pare că vrăjeste si că-i auzi cuvântul -
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereti, iconostas,
Abia conture triste si umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin si obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

.....................

Credinta zugrăveste icoanele-n biserici -
Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici,
Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste si umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgusit, tomnatec, vrăjeste trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi tiu,
Ea bate ca si cariul încet într-un sicriu.

Si când gândesc la viata-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca si când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi tin la el urechea - si râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.


Glossa

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si nouă toate;
Ce e rău si ce e bine
Tu te-ntreabă si socoate;
Nu spera si nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta să le asculte?...
Tu asează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipă tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se ceartă,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor artă
Ce e rău si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei două fete,
Vede-n capăt începutul
Cine stie să le-nvete;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă si socoate.

Căci acelorasi mijloace
Se supun câte există,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i veselă si tristă;
Alte măsti, aceeasi piesă,
Alte guri, aceeasi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera si nu ai teamă.

Nu spera când vezi miseii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăsi
Între dânsii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăs:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă stii a lor măsură;
Zică toti ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgesti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teamă;
Te întreabă si socoate
Ce e rău si ce e bine;
Toate-s vechi si nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.


Oda (în metru antic)

Nu credeam să-nvăt a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăsurat în manta-mi,
Ochii mei năltam visători la steaua
Singurătătii.

Când deodată tu răsărisi în cale-mi,
Suferintă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea mortii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linistit, pe mine
Mie redă-mă!


Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:
În linistea serii
Să mă lăsati să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea
Nu-mi plângă la crestet,
Doar toamna glas să dea
Frunzisului vested.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-si scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.


Si dacă…

Si dacă ramuri bat în geam
Si se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Si-ncet să te apropii.

Si dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Si dacă norii desi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.



Pe lângă plopii fără sot

Pe lângă plopii fără sot
Adesea am trecut;
Mă cunosteau vecinii toti -
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-ntelegea -
Tu nu m-ai înteles.

De câte ori am asteptat
O soaptă de răspuns!
O zi din viată să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, si să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Si rânduri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Înmărmureai măret,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părintii din părinti.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristete capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet si la port,
Si te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Si noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.


Rugăciune

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înaltă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Si pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Si pururea fecioară,
Marie!

Aceste douăsprezece poeme - dodecameron - dau chip într-un mod fascinant ,,anotimpurilor Văraticului”, mai bine zis întruchipează spiritul Văraticului, ,,eminescianitatea” acestuia. Putem adăuga, fără a gresi, în mod necesar si firesc, alte capodopere lirice: Călin - Gazel, Luceafărul - Dorinta, Povestea Codrului, Povestea Teiului, dar si Povestea magului - călător prin stele, Archaeus, Sărmanul Dionis.
Schitând acest fundament cultural, nu putem să nu amintim lucrările literare ale unor maestri ai condeiului si operele lor nepieritoare: Garabet Ibrăileanu - ,,Adela”; Alexandru Vlahută - ,,Dan”; Calistrat Hogas - ,,În Muntii Neamtului”; George Călinescu - ,,Viata si opera lui Mihai Eminescu” si multi altii: Zoe Dumitrescu-Busulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi etc.
Am alcătuit astfel un tablou policrom, din perspectivă hermeneutică, prin care se conturează magma poetică eminesciană, relevată într-o fenomenologie a trăirii sentimentale, menită să reaseze gândul în matca lui firească, evidentiind amplele semnificatii ale rolului sensibilitătii umane, născute în ambianta spirituală de o unicitate incontestabilă, potentată mai ales de măretia sublimă a Văraticului.
Văratic este acel loc miraculos, încărcat de sfinte aduceri aminte, unde marele nostru poet national Mihai Eminescu păsea coplesit de emotii si trăiri unice, mână în mână cu aleasa inimii sale, frumoasa, delicata si distinsa Veronica Micle.
Sub semnul inspiratiei lirice eminesciene putem depăsi aporiile timpului, integrând iubirea, acest fenomen uman irepetabil si înăltător în ordinea divină a Universului.
Fără îndoială, timpul Văraticului este întotdeauna un „timp viu”, în care anotimpurile se nasc din îngemănarea vesniciei Naturii cu miracolul Fiintei.

Seasons of Poetry at Văratic –170 years from the birth of Mihai Eminescu, the Poet

A voivodal monastic place, Văratic is a reference place in the Neamt Mountains, as well as in the Romanian Orthodox spirituality, together with the other monasteries in the Neamt area: Agapia, Secu, Sihăstria, and Neamt. Voievodal because the granddaughter of Constantin Brâncoveanu, the Wallachian ruler, Princess Safta Brâncoveanu, honoured the princely maidens that dedicated their lives as mucenite of Our Lord Jesus Christ.
From a geographical point of view, Văratic Monastery lies in the south-western part of the Neamt depression, twelve kilometres away from the town of Târgu Neamt, in a mirific valley at the foot of Stânisoara Mountains, sheltered by Dealul Mare, with its 978m-high peak Văratic. On the right side of the road entering Văratic, there is Mount Filiorul, with the Silver Forest, stretching at its foot, and on the left, Dealul Carpenului. Two brooks, Netezi and Tardia, flow south of the mound Filiorul.
In front of the Văratic Monastery, a sober white tower rises, which looks like a watchman of old, who proudly guards the precious good God has left to men: faith.
The gate of the monastery leaves the same impression onto the visitors: it opens the way to the sanctuary, passing under the vault with massive stone walls and discovering, amid the multitude of multicoloured flowers, the Holy Monastery - "The Assumption", a construction founded in 1785 by the nun-hermit Olimpiada and confessor Iosif.
On the right side of the monastery, two other churches, located on the cobbled lanes that start from in front of the monastery, complete and enhance the monastic landscape, its value, the beauty, and the conservation of the past for the present and future – “The Birth of St John the Baptist” Church – a wooden building, dating back to 1817 and the Church “Memorphosis” – built in 1847.
On the right of the monastery, there is a fir-tree-bordered narrow lane, on which visitors reach the Episcopal Palace of the Most Holy Partenie Ciopron.
The sense of princely foundation has a miraculous power. Withstanding eras, it somewhat becomes one of our own assets as well. A Holy Place brings about magic, spiritual communication, difficult to define in words. We quantify it only by the inner state, often perceived as a sacred experience in accord with our own possibilities, of our own inner powers to see the emotional aspect of the world, not merely its cognitive one. Văratic is a perpetual Here, where each of us can find our true self, offering a sweet and bright projection into eternity.
A winding, hidden, miraculous Here. In a subtle wonderful relation with a Now and a Then settled in dense layers of soul, of Romanian spiritual and pastoral feeling, projected against the background of history. Our emotion can also be a layer of mist without which the memory over time of this mirific place called Văratic would not continue.
Here, at Văratic Monastery, you received unconditionally the seal of belonging to the specificity of your nation, which you cannot leave aside wherever you were. Therefore, Văratic remains a Binder over time between the emotional, miraculous, holy particular and the Romanian national specificity.
In front of the monastery, on the road to the “The Birth of St John the Baptist’s Church,” the building of Văratic Cultural Spiritual Centre stands white and majestic. Commisioned by Dianu Sfrijan, the centre was built in 2017. A building of a particular architecture, with its rectangular plan (orthogonal, with three balconies on the West, East, and South sides), with its strong walls separated by columns, it looks like a symbolic Altar.
The impression the building gives lures one to feel the sweetness and melancholy of this hearth of Romanian culture, brimming with history, which shows clearly how you can overcome the crossroads of times.
In the places where great creators of beauty took their steps and were enchanted by the spiritual aura of the places, the Văratic Spiritual Cultural Center came to life. This is the fruit of the love, sacrifice, and generosity of some kind-hearted people, who wanted to illuminate the horizon of knowledge, to preserve the local cultural traditions, but also to bring joy to the souls of those dedicated to arts, literature, along with faith in God.
The Văratic Spiritual Cultural Centre, in addition to housing valuable books, offers with generosity and dignity the opportunity to organise meetings of personalities of the Romanian cultural life, poetry recitals, readings by Romanian as well as foreign authors, exhibitions of established visual artists.
Climbing up the Văratic brook valley on the forestry road on the left of the Monastery, you reach Poiana Tigăncii. Further up, there is Vârful Bradului and Platoul Ciungi, wherefrom you can admire into the horizon the miraculous scenery of Masivului Ceahlău Massif. The entire Cracăul Valley, with its fragrant pastures, unfold at the foot of the pilgrim who dares to venture this far.

Eminescu’s Dodecameron for Văratic

Călin, VIII

If you cross the copper forests, gleams you can see far away
Of the silver wood, and listen to the magic of its lay.
There, beside the wells and fountains, all the grass seems snow-bound; there
Dewy light-blue flowers quiver in the incense-perfumed air;
One would think the trunks eternal hide some souls beneath their bark,
And they moan among the branches, and the branches, spell-bound, hark.
Through the fascinating twilight of the silver wood one sees
Wavelets gleaming on the pebbles in the broken brooks, and these
Hasten on with lively ripples and heave sighs, when blossom-drowned;
They climb down with gentle murmur from the toppling grassy mound.
Then leap up in liquid shivers over the backwater shingle.
In a whirling nest of waters over which the moon broods single.
Thousands of blue moths and beetles, thousands of huge bee-swarms flow
Over nosegays full of honey and while, river-like, they glow.
Herbs with sweet, refreshing odours fill the air so estival,
Joining in the flying creatures’ gaily-buzzing festival.
Near the drowsy lake that quavers as if overwhelmed by fears
There is laid a sumptuous table with bright-lighted chandeliers.
Kings and queens from the four corners of the world have not been idle!
They are all come here to witness the ethereal lady’s bridal;
Golden-braided princes-charming, dragons with steel-plated scales,
Old star-gazers and Pepele, he whose joking never fails…

(Translated by Leon Levitchi)

Blue flower

"You ride the clouds and range the sky
Your net about the stars cast;
But do remember dear at last
My soul can never soar so high.

You build tall palaces in Spain
Of fancy's fragile masonry,
You search in vain the sullen sea
And roam Assyria's plains in vain.

The pyramids their summits press
Against the clouded heavens high,
Dear heart, it is not wise to fly
Too far afield for happiness!"

T'was thus she spoke in whispers low,
Her hand laid softly on my head,
But l just laughed and nothing said,
Yet what she told was truth, l know.

"Come where cool crystal brooks complain
Their fleeting fate midst forest greens,
And where the hanging cliff out leans
As though to thunder on the plain.


And somewhere, up some little glade,
To gather raspberries we will climb,
Or sit and watch the sky sublime
From neath the rushes' tasseled shade.

While many a story you will tell,
And many a lie you'll whisper too;
But l will read on petals true
You love me not, you love me well.

As rosy as an apple's rind
Will be my cheeks burnt by the sun,
And my long golden hair undone
Around your neck in coils you'll wind.

While if your lips on mine should burn
No one in all the world will know,
My hat is broad...and even so,
T'were only your and my concern.

And whet moon comes shining through
The gap where tangled branches part,
You'll hold me very close, dear heart,
And l will clasp my arms round you.

And when we walk the twilight gloom
Of forest paths that homeward run,
We'll gather many a kiss, each one
As fragrant as the violets' bloom.

And long amid the starlight glow
We'll stand to talk outside my gate,
For no one comes that way so late,
And who should care l love you so?"

Another kiss and she was gone;
Like post l stood in the moan's stream!
O beautiful beyond a dream,
O small blue flower all my own!

...................................................

Alas our love that grew so fair
Has flown and faded from that hour,
O my blue flower, my blue flower!...
The world is sorrow everywhere.
(Translated by Corneliu M. Popescu)


So delicate

So delicate, so pure you are
As april's snow-white cherry bloom;
An angel come to earth, a star
That does within my chamber loom.

The silken carpet at your tread
Whispers softly, and you seem,
From tiny foot to high poised head,
To float as lightly as a dream.

Amidst your mantle's hanging folds
Your limbs like burning marble glow.
Your magic all my spirit holds,
Your eyes that brim both joy and woe.

Your beauty like a dream beguiles,
Fair as a bride's in legends old;
Smile not, dear heart, because your smiles
Are beauty in your face retold.

How surely neath the cloak of night
Could you destroy me with your charms,
A burning word of love's delight,
A single clasp of your cold arms.

And now a veil of meditation
Creeps, and clouds your eyes' deep fire;
The shadow of renunciation,
The shade of sweet, unquenched desire.

You go, l understand too well
To try to keep you by my side;
For me forever lost, farewell,
O strange and lovely legend's bride!

To gaze on you itself was wrong.
How can l ever make amends,
Save by lamenting all life long
The happiness that this day ends.
As Mary's icon now you glow
With holy light that cannot wane
Wearing a halo on your brow.
O come to me, come back again!

(Translated by Corneliu M. Popescu)


So fresh and frail…

So fresh and frail you are, my love,
You seem a snow-white cherry-flower
And like an angel from above
You cross my life’s course at this hour.

Your steps on carpets fall like beams
- Silk rustles softly under them -
You float as airily as dreams
From lovely head to graceful hem.

From creases of your long attire
A marble statue you arise:
I wish I could read some desire
In your auspicious, tearful eyes.

You, happy dream bestowed on us
- Among the fairest brides a star -
You should not smile! for smiling thus
You only show how sweet you are.

Oh, try to dim for aye my eye
With blessed nightly charms
With loving whispers warm and sly
With your enfolding icy arms.

A thought may flash - just veiled, unmeant
And make your burning eyes turn ashen:
It is the dark abandonment,
The shadow brought about by passion.

You’re leaving, and I clearly see
Your steps I ought to follow not,
As you’re for ever lost to me -
The bride my very soul begot.

To see you was my fault alone;
I can’t forgive myself again:
My dream of light I will atone
By stretching out my arms in vain.

Before me you will rise one morning
The deathless Virgin to portray -
A coronet your brow adorning.
Whereto? Will you return some day?

(Translated by Andrei Bantas)

Melancholy

It seems a gate has opened between the clouds forthright
And through it passes pearl-white the lifeless queen of night.
Oh, sleep, oh, sleep in quiet, among a thousand stars
Within your tomb of purple and in your silver vase –
Your stately mausoleum, the veils of heaven’s vault –

You sweet, benighted monarch, whom we with love exalt!
So rich in vast expanses, the world lies wrapped in frost,
Which now both field and village with shining veil has glossed;
The air itself is sparkling; the white frost seems to stain
The walls and ruins scattered upon the desert plain.

The solitary churchyard keeps watch with crooked crosses:
On one of them alighting, a grey owl sharp notes tosses,
The belfry posts are cracking, with bellboard sounds vibrating;
The half-transparent demon, while through the air migrating
Has lightly touched the copper with its indented wing
And causes it to hollow, and mournfully to ring.

The ruined hermitage,
Lies desert, sad and pious, of venerable age;
Through broken doors and windows the wind blows cold and sear
It seems it exercises with words that you can hear;
Inside, on walls, the pillars and iconostasis,
All that remains are shadows and outlines sad, remiss;
As priest, a grig is weaving a dark thought, fine withal,
As verger drums the deathwatch within the aging wall.

’Tis faith that paints the icons in sacred churches set,
While in my soul it rooted fine tales I still regret.
But life’s devouring billows, storms raging right and left
Just melancholy shadows and sad contours have left.
I seek my world but vainly, within my wearied brains.
For magic crickets hoarsely charm out sad autumn strains;
My heart is just a desert that hands in vain are heating
Its throb is like a deathwatch upon a coffin beating.

When on my life I ponder, it seems a steady flow –
A tale retold but slowly, by mouths I do not know –
As if I’d never lived it, or in it played some part!
Who is the man that tells me the story learnt by heart
Since I still listen to him - and laugh at what is said
As if at strangers’ sorrows?... It seems I’ve long been dead.

(Translated by Andrei Bantas)


Gloss

"Days go past and days come still
All is old and all is new,
What is well and what is ill,
You imagine and construe;
Do not hope and do not fear,
Waves that leap like waves must fall;
Should they praise or should they jeer,
Look but coldly on it all".

Things you'll meet of many a kind,
Sights and sounds, and tales no end,
But to keep them all in mind
Who would bother to attend ?...
Very little does it matter,
If you can yourself fulfil,
That with idle, empty chatter
"Days go past and days come still".

Little heed the lofty ranging
That cold logic does display
To explain the endless changing
Of this pageantry of joy,
And which out of death is growing
But to last an hour or two;
For the mind profoundly knowing
"All is old and all is new".

As before some troup of actors,
You before the world remain;
Act they Gods, or malefactors,
'Tis but they dressed up again.
And their loving and their slaying,
Sit apart and watch, until
You will see behind their playing
"What is well and what is ill".

What has been and what to be
Are but of a page each part
Which the world do read is free.
Yet who knows them off by heart ?
All that was and is to come
Prospers in the present too,
But its narrow modicum
"You image and construe".

With the selfsame scales and gauges
This great universe to weigh,
Man has been for thousand ages
Sometimes sad and sometimes gay;
Other masks, the same old story,
Players pass and reappear,
Broken promises of glory;
"Do not hope and do not fear".

Do not hope when greed is staring
O'er the bridge that luck has flung,
These are fools for not despairing,
On their brows though stars are hung;
Do not fear if one or other
Does his comrades deep enthrall,
Do not let him call you brother
"Waves that leap like waves must fall".

Like the sirens' silver singing
Men spread nets to catch their prey,
Up and down the curtain swinging
Midst a whirlwind of display.
Leave them room without resistance,
Nor their commentaries cheer,
Hearing only from a distance,
"Should they praise or should they jeer".

If they touch you, do not tarry,
Should they curse you, hold your tongue,
All your counsel must miscarry
Knowing who you are among.
Let them muse and let them mingle,
Let them pass both great and small;
Unattached and calm and single,
"Look but coldly on it all".

"Look but coldly on it all,
Should they praise or should they jeer;
Waves that leap like waves must fall,
Do not hope and do not fear.
You imagine and construe
What is well and what is ill;
All is old and all is new,
Days go past and days come still".

(Translated by Corneliu M. Popescu)

Ode (in ancient meter)

Hardly had I thought I should learn to perish;
Ever young, enwrapped in my robe I wandered,
Raising dreamy eyes to the star styled often
Solitude’s symbol.

All at once, however, you crossed my pathway
Suffering — you, painfully sweet, yet torture...
To the lees I drank the delight of dying -
Pitiless torment.

Sadly racked, I’m burning alive like Nessus,
Or like Hercules by his garment poisoned;
Nor can I extinguish my flames with every
Billow of oceans.

By my own illusion consumed I’m wailing
On my own grim pyre in flames I’m melting
Can I hope to rise again like the Phoenix
Bird from the ashes?

May all tempting eyes vanish from my pathway!
Come back to my breast, you indifferent sorrow!
So I may quietly die, restore me
To my own being!

(Translated by Andrei Bantas)


One wish alone have i

One wish alone have I:
In some calm land
Beside the sea to die;
Upon its strand

That I forever sleep,
The forest near,
A heaven clear
Stretched o'er the peaceful deep.

No candles shine,
Nor tomb I need, instead
Let them for me a bed
Of twigs entwine.

That no one weeps my end,
Nor for me grieves,
But let the autumn lend
Tongues to the leaves,


When brooklet ripples fall
With murmuring sound,
And moon is found
Among the pine-trees tall,

While softly rings
The wind its trembling chime
And over me the lime
Its blossom flings.

As I will then no more
A wanderer be,
Let them with fondness store
My memory.

And Lucifer the while,
Above the pine,
Good comrade mine,
Will on me gently smile;

In mournful mood,
The sea sing sad refrain. . .
And I be earth again
In solitude.

(Translated by Corneliu M. Popescu)


And if...

And if the branches tap my pane
And the poplars whisper nightly,
It is to make me dream again
I hold you to me tightly.

And if the stars shine on the pond
And light its sombre shoal,
It is to quench my mind's despond
And flood with peace my soul.

And if the clouds their tresses part
And does the moon outblaze,
It is but to remind my heart
I long for you always.

(Translated by Corneliu M. Popescu)



Down where the lonely poplars grow

Down where the lonely poplars grow
How often have I erred;
My steps that all the neighbours know
You only have not heard.

Towards your window lighted through
How oft my gaze has flown;
A world entire my secret knew
You only have not known.

A word, a murmur of reply
How often did I pray!
What matters then if I should die,
Enough to live that day;

To know one hour of tenderness,
One hour of lover's night;
To hear your whisper's soft caress
One hour, then come what might!

Had you but granted me a glance
That was not filled with scorn,
Out of its shining radiance
A new star had been born.

You would have lived through lives untold
Beyond the ends of time;
O deity with arms so cold,
O marble form sublime!

An idol of some pagan lore
As now no more is seen,
Come down to us from times of yore,
From times that long have been.
My worship was of ages gone,
Sad eyes by faith beguiled,
Each generation handed on
From father unto child.

But now I very little care
To walk along that lane,
Nor heed the face I found so fair
Looks out for me in vain;

For you are like them all today
In bearing and in guise,
And I but look on your display
With cold and lifeless eyes.

You should have known to value right
With wondering intent,
And lit your "candela" at night
To Love that God had sent.

(Translated by Corneliu M. Popescu)


These twelve poems – dodecameron – embody the “seasons of Văratic”, or better said, embody the spirit of Văratic, its “eminescianitatea” [its “Eminescu” characteristics]. We can add without being wrong, necessarile as well as naturally, other lyrical masterpieces: Călin – Gazel, Luceafărul – Dorinta, Povestea Codrului, Povestea Teiului, and also Povestea magului – a voyager among stars, Archaeus, Sărmanul Dionis.
Outlining this cultural background, we could not but recalling literary works of some master of the pen and their immortal works: Garabet Ibrăileanu – Adela; Alexandru Vlahută – Dan; Calistrat Hogas – În muntii Neamtului; George Călinescu – Viata si opera lui Mihai Eminescu and many others: Zoe Dumitrescu-Busulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi, etc.
Thus, we have compiled a multicoloured picture, from a hermeneutic perspective, outlining Eminescu’s poetic magma, revealed in a phenomenology of emotional experience, designed to reposition thought in its natural place, highlighting the abundant meanings of the role of human sensitivity, born in the undeniably unique spiritual atmosphere, intensified especially by the sublime grandour of Văratic.
Văratic is that miraculous place, laden with holy remembrances, where out great national poet Mihai Eminescu would trod overwhelmed with unique emotions and feelings, holding hands with his chosen sweetheart, the beautiful, delicate, and distinguished Veronica Micle.
Under the sign of Eminescu’s lyrical inspiration we can overcome the aporia of time, integrating love, this human unrepeatable phenomenon in the divine order of the Universe.
It is beyond doubt that the time of Văratic is always a “living time,” where seasons are born from the twinning of Nature and the miracle of Being.


Les saisons de la poésie à Văratic

– 170 ans depuis la naissance du poète Mihai Eminescu

Siège monastique d’un voïévode, Văratic est un lieu de référencé dans les Montagnes du comté de Neamt, et aussi dans le monde de la spiritualité orthodoxe roumaine, avec les autres monastères du Compté de Neamt: Agapia, Secu, Sihăstria et Le Monastère Neamt. ‘D’un voïévode’ parce que la petite fille du souverain de la Valachie Constantin Brâncoveanu, princesse Safta Brâncoveanu, a honoré les vierges des familles aristocrates qui se sont dédiées comme martyres a Notre Seigneur Jésus Christ.
Du point de vue géographique, le Monastère Văratic est situé dans la partie sud-ouest de la dépression de Neamt, à douze kilomètres de la ville Târgu Neamt, dans une vallée irréelle aux pieds des Montagnes Stânisoarei, abritée par Dealul Mare, avec le sommet Văratic dont la hauteur est de 978 mètres. Sur la route d’entrée dans la localité Văratic, à droite s’étend Mont Filiorul, aux pieds duquel se trouve la belle Forêt argentée, et à gauche, Dealul Carpenului. Deux ruisseaux, Netezi et Tardia, coulent au sud de la crête Filiorul.
Devant le monastère Văratic, une sobre tour blanche s'élève ressemblant à un ancien gardien, qui garde fièrement le bien précieux laissé par Dieu aux hommes : la foi.
La même impression est laissée aux visiteurs par la porte du monastère, qui vous ouvre la voie au sanctuaire, passant sous la voûte aux murs massifs en pierre et découvrant parmi la multitude de fleurs multicolores le Saint Monastère – « Assomption », une construction fondée en 1785 par la religieuse ermite Olimpiada et le confesseur Iosif.
Deux autres églises, situées sur les deux ruelles qui commencent devant la tour, complètent le paysage monastique, augmentant sa valeur, sa beauté et la préservation du passé pour le présent et l’avenir : l'église « Naissance de Saint-Jean-Baptiste » - un édifice en bois, datant de 1817 et l’église « La Métamorphose » - bâtie en 1847.
A droite du monastère, on trouve une ruelle étroite, gardée par des sapins, qui, en la traversant, permet d’atteindre le Palais Episcopal de Sa Sainteté Partenie Ciopron.
L’aire de fondation princière a un pouvoir miraculeux. Résistant a travers le temps, il devient aussi, en quelque sorte, un bien a nous. Un Foyer saint permet une communication magique spirituelle difficile à définir. Nous la quantifions seulement par l’état intérieur, souvent perçue comme une expérience sacrée, en consonance avec les possibilités de chacun, de ses pouvoirs intérieurs de voir le monde sous son aspect émotionnel aussi et non pas seulement sous l’aspect cognitif. Văratic est un Ici perpétuel, où chacun d’entre nous peut se retrouver, en offrant une projection douce et lumineuse en éternité.
Un Ici sinueux, secret, miraculeux. Dans une relation subtile, merveilleuse avec un Maintenant et l’Antan instauré en couches épaisses d’âme, de spiritualité et de cœur roumain, projetés sur l’arrière plan historique. Notre émotion peut être elle aussi une couche de brume, mais sans elle la mémoire a travers le temps de ce lieu mirifique appelé Văratic n’aurait pas de continuité.
Ici, au Monastère Văratic, tu reçois sans réserve le sceau de l’appartenance a la spécificité de ta nation, à laquelle tu ne peux pas échapper, où que tu sois dans le monde. C’est pourquoi Văratic reste le Liant à travers le temps entre le particulier émotionnel, miraculeux, saint et l’emblème de la spécificité nationale roumaine.
Devant le couvent, sur le chemin vers l’église « Naissance de St-Jean-Baptiste », s’élève – blanc et imposant – le bâtiment du Centre Culturel Spirituel Văratic, bâti en 2017, fondé par Dianu Sfrijan. Un édifice d’une architecture singulière, réalisé sur un plan rectangulaire (orthogonal, avec trois balcons, disposés sur les côtés ouest, est et sud de l’édifice), avec des murs durables, séparés par des colonnes, en semblant un Autel symbolique.
Sur les lieux que les grands créateurs de beauté foulaient et où ils été ensorcelés par l’auréole spirituelle des lieux, le Centre Culturel Spirituel Văratic fut fondé. Il est le fruit de l’amour, du sacrifice et de la générosité de quelques gens biens, qui eurent le désir d’éclairer l’horizon de la connaissance, de préserver les traditions culturelles locales et aussi d’apporter de la joie dans les âmes des personnes dédiées aux arts, à la littérature, à la fois avec la croyance en Dieu.
Le Centre Culturel Spirituel Văratic, en plus d’abriter des livres de valeur, offre avec générosité et dignité la possibilité d’organiser des rencontres de personnalités de la culture roumaine, des récitals de poésie, des lectures d'auteurs roumains et étrangers, des vernissages signés par des artistes plastiques établis.
En montant la vallée du ruisseau Văratic, sur la route forestière à gauche du Monastère, on arrive à Poiana Tigăncii. Au dessus de cette clairière, sur Vârful Bradului il y a aussi le Plateau Ciungi, d’où on peut admirer à l’horizon le miraculeux panorama du Massif Ceahlău.
L’entière Valea Cracăului, avec ses pâturages émanant leurs fragrances florales, s’étend aux pieds du pèlerin qui ose y arriver.


Dodécaméron d’Eminescu pour Văratic

Călin, VIII

Delà le bois d’airain, le blanc lointain s’épand
Et on entend la voix de la foret d’argent,
Près des eaux l’herbe ondoie comme flots enneigés,
Les fleurs tremblent mouillées dans l’éther embaumé;
Et les troncs éternels semblent porter des âmes
Qui poussent des soupirs tout pénétrés de charme.
Sous le superbe noir de la forêt d’argent
Les rocs brisent l’éclat des ruisseaux frémissants.
Leurs ondes passent vite entre les champs de fleurs
Descendant du plateau dans la douce rumeur.
Au-dessus des cailloux, elles coulent ainsi
Et dans leur tourbillon la lune fait son nid.
Milliers de papillons, autres milliers d’essaims
Cherchent le miel des fleurs, volant en flots sans fin.
Les insectes sans nombre en fête murmurante
Remplissent l’air d’été d’une fraicheur qui chante.
Près du lac frémissant en doux sommeil plongé,
Dans l’éclat des bougies grande table est dressée,
Des quatre coins du monde empereurs et altesses
Aux noces sont venus pour la tendre princesse;
Vaillants aux cheveux d’or et grands dragons hautains,
Astrologues savants, Pépélé le malin.
(Traduction D. I. Suchianu)


Revoir

- Que fais-tu, mon bois joli,
Car longs jours se sont enfuis
Depuis jour oû ne t’ai vu
Et moult’ terre parcourus.

- Que puis-je faire sinon
Ecouter l’hiver qui rompt
Tous mes troncs et mes feuillages,
Ecouter l’ami l’orage
Mes ruisseaux bouchant,
Ensevelissant
Les sentiers en blanc
Et tous mes vieux chants.
Et je fais encore ci
Besogne que toujours fis:
Par les jours d’été j’ecoute
Chantant clair à travers routes

Femmes au cruchon,
Piquant leur jupon
S’en venant de l’eau
Fraîche du ruisseau.

- Jours s’en vont, jours s’en reviennent,
Toi, mon bois, de ton ancienne
Jeunesse sans cesse sors
Jeunesse plus neuve encor!

- Que me chaut si jours me passent,
Quand toujours, a meme place,
Étoiles, bon an mal an,
Luisent claires sur l’étang
Et si, bon ou mauvais jours,
Olth me coule, Pruth me court.

Seul l’homme est changeant
Sur terres errant,
Cependant que nous, céans
Restons ci, comme devant:

Terres et rivieres,
Mondes et déserts,
La lune et les ourses,
Le bois et les sources.
(Traduction D. I. Suchianu)

Fleur bleue

„Te voilà encore tout flamme,
Haut perché dans ton ciel gris!
Pour un peu, et tu m’oublies,
Source douce de mon âme!

Des ruisseaux dans le soleil
Et toute la plaine assyre
En ta tête en vain se mirent;
Imaginaires merveilles!

Le bonheur est la, plus près...
Au sommet des pyramides
Vainement, o, mon candide
Bien-aimé, le chercherais...’’

Ainsi jadis parlait-elle,
La si douce, si petite;
Mots charmants qui ressuscitent
Notre histoire bleue et belle.

„Viens, mon bien-aimé, la-bas,
Là où cette immense roche
Au-dessus du gouffre accroche,
Prête à choir, et ne choit pas.

Près ce frais sous-bois, tout deux
Resterons assis sur des
Vertes feuilles de mûrier
Sous la claire voûte bleue.

Tu m’expliqueras des mythes,
Contes bleues et aventures!
Moi, tout près dans la verdure,
Compterai la marguerite.

Le soleil, docteur es feux,
Saura m’embraser tout comme
II a su rougir les pommes
Et dorer mes longs cheveux.

Avec eux je boucherai
Ta bouche pour la punir
De trop bien savoir venir
Sur la mienne se poser.

Un baiser si tu prendras
Lorsque passe entre les branches
Un filet de lune blanche
Qui nous voit? Et qui saura?

Nous aurons de longs baisers,
Aussi longs que notre route
De feuillage arqué en voûte,
Aussi doux que fleurs cachées.


Arrivés au seuil des portes
Nous nous dirons dans le noir
Les exquis secrets du soir;
Quand au monde, bah! qu'importe.’’

Puis elle s’enfuit muette,
Me laissant seul dans la brume,
Seul, debout contre la lune,
Avec ma fleur bleue en miettes.


Tu partis, douce merveille!
Et partirent nos amours!
Fleur bleue, ma fleur d’amour,
Tout s’éteint sous le soleil...
(Traduction D. I. Suchianu)

Tellement tendre…

Tellement tendre tu es comme
Une fleur de beau cerisier,
Et comme un ange entre les hommes
Dans mon chemin tu apparais.

Touchant à peine le tapis,
La soie susurre sous tes pas,
Pareille au rêve tu surgis,
Et si soupte ton corps ondoie

Dans ta longue robe d’argent
Tu te montres comme le marbre –
Toute mon âme se suspend
À tes yeux remplis de larmes.

Ô rêve bienheureux d’amour,
Jeune mariée des merveilles,
Ne souris plus, car ton contour
Montre ta douceur nonpareille,

Combien les charmes de la nuit
Rendent mes yeux noirs pour toujours,
Avec ta bouche qui séduit,
Avec tes bras froids qui m’entourent.

Tout d’un coup passe une pensée,
Un voile sur tes yeux ardents;
C’est le ténébreux abandon,
L’ombre des désirs caressants.

Tu t’en vas et malgré ma flamme
Je n’ai pas poursuivi tes pas,
Douce mariée de mon âme,
À jamais disparue pour moi!

C’est ma faute de t’avoir vue,
Je ne peux me pardonner guère,
J’expierai mon rêve vécu
Tendant ma main dans le désert.

Tu surgiras comme une icône
De la Vierge aux saints contours,
Sur ton front portant la couronne -
Où vas-tu, viendras-tu un jour?
(Traduction Paul Miclău)


Mélancolie

II semblait qu’au ciel noir s’était faite une porte,
Par où passe blanche la reine des nuits morte.
Ô dors, ô dors en paix entre mille flambeaux,
En voiles argentés et dans ton bleu tombeau,
Dans ton fier mausolée, arc superbe des cieux,
Doux monarque des nuits, charme des amoureux!
Les vastes étendues, telles le givre blanc
Revêtent d’un grand voile et villages et champs;
Comme blanchis de chaux, scintillent fort dans l’air
Les ruines des vieux murs dans le champ solitaire,
Le cimetière veille avec ses croix pourries,
Une chouette descend et pousse de longs cris
Et craquent le clocher et la planche d’appel,
Le démon transparent, avec les dents des ailes
Touche à peine le bronze et on l’entend sonner
Un fort cri de douleur, une plainte allongée.
L’église en mine
Est là, pieuse et déserte et tristement s’incline,
Par les vitres cassées, souffle partout le vent -
II semble qu’on entend ses mots ensorcelants -
Sur les piliers, les murs, l’iconostase, autour,
Il n’y a qu’ombre noire et de tristes contours;
Comme prêtre un grillon à l'esprit fin murmure
Et chantre, une vrillette ourdit son chant obscur.

C’est bien la foi qui peint les icones d’églises -
Dans mon âme elle mit les merveilles exquises.
Les vagues de la vie et des orages sombres
A peine y laissèrent des contours et des ombres.

Je cherche en vain mon monde en mon cerveau lassé,
Car triste et tardif chante un grillon enroué;
Sur mon cœur trop désert je mets en vain ma main,
Il bat comme vrillette en cercueil ancien.
Quant à ma vie, je crois qu’elle coule légère
Lentement racontée d’une voix étrangère,
Comme si ce n’est pas toute mon existence.
Qui raconte par cœur mon histoire si dense
Que j'y tends mon oreille et ris en écoutant,
Comme d’un autre mal?... Serais-je mort pourtant?
(Traduction Paul Miclău)


Glose

Temps qui fuit, temps qui s'amène,
Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes;
Mai ou Bien, quelle est leur veine
T’interroge, calcule le doute;
N’espere pas, ni n’appréhende,
Une vague, comme vague passe;
On t'incite, on te demande,
Pour toutes choses reste de glace,

Devant nous passent bien des choses,
Notre ouïe beaucoup percutent.
Qui dans la tête se les pose?
Qui resterait à l’écoute?
De côté te range tranquille,
A te retrouver t’entraîne,
Lorsqu’en de vains bruits défilent
Temps qui fuit, temps qui s’amène.

Que ni la raison n’incline
L’aiguille de sa froide balance
Vers l’instant changeant sa mine
Pour le masque de la chance,
Qui de son trépas va naître;
Dure peut-être une seule minute.
Pour qui sait les choses connaître,
Toutes sont vieittes, nouvelles sont toutes.

Spectateur comme au théâtre
Dans la vie te considère:
Que l’un interprète même quatre
Son visage pour toi s’avère.
Et s’il pleure, s’il cherche querelle,
Tu t’amuses et vois sans peine
Tout ce que sont art recèle,
Mal ou Bien, quelle est leur veine.

Avenir, Passé, s’induisent,
D’une seule feuille sont les deux faces,
Du début peuvent voir les traces
Dans la fin, ceux qui s’instruisent;
Choses qui furent ou qui vont être,
Au present on les a toutes,
Leur vanité pour connaître
T’interroge, calcule le doute.

Car les mêmes moyens régissent
Tout ce qu’ici bas existe,
Depuis tant d’années qui glissent,
Il est gai, le monde, et triste;
D’autres masques, jouent la même piece,
D’autres bouches, la même gamme_rendent,
Tant de fois dupé, toi, laisse,
N’espère pas, ni n’apprehende.

N’espère, quand les misérables
Vers la gloire des ponts lancent,
Te dépassent niais minables,
Même si tu n’es que brillance;
Calme-toi, à nouveau impliquent
L’un de l’autre la disgrâce,
Ne te mêle pas à leur clique;
Une vague, comme vague passe.

En chantant, tel qu’une sirène,
Le monde tend des rêts qui brillent;
Pour changer d’acteurs en scène,
Il attire et entortille;
Toi, de côté, les évite,
Qu’insensible tu te rendes
Si pour que ta route tu quittes
On t’incite, on te demande.

Blessé, mets-toi en reserve,
Bafoué, tes mots ravale;
Tes conseils à quoi leur servent
Quand tu sais bien ce qu’ils valent?
Tous sont libres de médire,
Qui voudra, par ce monde passe;
Qu’à aimer, rien ne t’attire,
Pour toutes choses reste de glace.

Pour toutes choses reste de glace,
On t‘incite, on te demande;
Une vague comme vague passe,
N’espère pas, ni n’appréhende ;
T’interroge, calcule le doute
Mal ou Bien, quelle est leur veine;
Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes:
Temps qui fuit, temps qui s’amène.
(Traduction Veturia Drăgănescu-Vericeanu)


Ode (en mètre antique)

One ne crus apprendre a mourir sur terre,
Jeune à tout jamais, dans ma large mante,
Je fixais rêveur l'immobile étoile
Des solitudes.

Quand, soudain, tu vins à travers ma route,
O! souffrance, toi, ma douleur exquise!
Jusqu’au fond je bus de la mort les filtres
Inexorables.

Lamentablement, brûlé vif tel Nessus,
Ou comme Héraklès dans sa toge ardente,
Mon grand feu ne peut me l’éteindre toute
L’eau de la terre.

De mon propre rêve je sens la griffe,
Et de mes bûchers la cuissante flamme.
Que ne puis-je, tel le Phénix, revivre
Hors de mes cendres?

O! ces yeux troublants! Que ces yeux perissent!
O! froideur, reviens, o! froideur la triste!
Pour pouvoir mourir à nouveau, - redone
Moi a moi-meme!

(Traduction D. I. Suchianu)


Oyez mon dernier voeu

Oyez mon dernier voeu,
Je veux qn’on m’enterre
Par un soir calme et bleu
Tout pres de la mer.

Que la foret me soit
Prochaine et amie
Et que mon ciel se noie
En mer, infini.

Point d’oriflammes ni
Cortège et flambeaux,
Mais simplement un lit
De tendres rameaux.

Que nul ma mort ne pleure,
Hormis, monotone,
Le triste glas mineur
Des feuilles d’automne.

Qu’un clair ruisseau fouette
Ses eaux une à une
Pendant que la lune
Glisse de crête en crête.

Que sons de sonnaille
Penetrent le vent
Et qu’un tilleul géant
Recourbe sa taille.

Avant de finir
Je veux que m’engloutissent
Et que m’ensevelissent
Les chers souvenirs.

À nouveau souriront
Étoiles amies
Par à travers les longs
Feuillages flétris.
Et à l’heure du linceul
Je resterai là,
Poussière en au-delà,
Immensément seul.

(Traduction D. I. Suchianu)


Si les rameaux

Si les rameaux à ma croisee
Frappent et frissonnent les trembles,
C’est que tu sois dans ma pensée
Et t’approcher me sembles.

Si les étoiles, eclairer
Le fond du lac, s’en viennent,
C’est que ma peine soit apaisée
Par des pensées sereines.

Si, les nuages épais glissant,
La lune se révèle,
C’est que toujours, en t’évoquant,
A moi tu te rappelles.

(Traduction Veturia Drăgănescu-Vericeanu)

Au long des peupliers

Au long des peupliers en vain
Je suis souvent passé,
Me connaissaient tous les voisins -
Mais tu m’as ignoré.

Vers ta fenêtre qui brillait
Je regardais épris;
Quand tout un monde comprenait -
Tu ne m’as pas compris.

Combien de fois, mon grand amour
Réponse a attendu!
Si tu m’avais donné un jour,
Heureux m’aurais rendu;

Si Ton avait été amis
Dans notre tendre ardeur
En écoutant ta bouche ainsi,
Une heure et que je meure.

Si tes yeux purs m’avaient donné
Un seul et doux rayon,
Une autre étoile aurait brûlé
Au fond de l’horizon.

Tu eusses vécu à jamais
Au long des temps, des vies
Avec tes bras prenant l’aspect
Du marbre froid exquis;

Image toujours adorée,
Comme sont sans pareilles
Les fées qui viennent des contrées
Ou naissent les merveilles.

Les yeux païens je t’aimais tant
Les yeux si lourds de peine
Que me laissèrent les parents,
Leur ascendance ancienne.


Mais aujourd’hui plus ne regrette
Que moins souvent j’y passe,
Qu’en vain se penche encor ta tête
Pour me revoir, hélas!

Car tu ressembles maintenant
Aux autres par ton port,
Je te regarde indifférent
D’un œil glacé de mort.

Mais tu devais t’abandonner
A ce profond mystère,
Et sous l’icône rallumer
Bougie d’amour sur terre.

(Traduction D. I. Suchianu)

Ces douze poèmes – dodecameron – donnent un visage aux « saisons de Văratic », ou mieux dire, ils incarnent l’esprit de Văratic, son caractère d’« Eminescu ». On peut y ajouter, sans se tromper, nécessairement et naturellement, d’autres chefs-d’œuvre lyriques : Călin – Gazel, Luceafărul - Dorinta, Povestea Codrului, Povestea Teiului, mais aussi Povestea magului – voyageur parmi les étoiles, Archaeus, Sărmanul Dionis.
En esquissant cette base culturelle, il est impossible de ne pas mentionner les œuvres littéraires d’autres maitres de la plume et leurs œuvres immortelles : Garabet Ibrăileanu – Adela ; Alexandru Vlahută – Dan ; Calistrat Hogas – În muntii Neamtului ; George Călinescu – Viata si opera lui Mihai Eminescu et beaucoup d’autres : Zoe Dumitrescu-Busulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi etc.
Nous avons rassemblé ainsi dans un tableau polychrome, d’une perspective herméneutique, d’où on peut extraire le magma poétique d’Eminescu, relevé dans une phénoménologie de l’état sentimental, désigné à remettre la pensée dans sa matrice naturelle, en soulignant les amples significations du rôle de la sensibilité humaine, né dans l’ambiance spirituelle d’une incontestable unicité, potentialisée surtout par la grandeur sublime de Văratic.
Văratic est ce lieu miraculeux, plein de souvenirs sacrés, où notre grand poète national Mihai Eminescu marchait, submergé par des émotions et des sentiments uniques, main dans la main avec l'élue de son cœur, la belle, délicate et distinguée Veronica Micle.
Sous le signe de l’inspiration lyrique d’Eminescu nous pouvons dépasser ales apories du temps, en intégrant l’amour, ce phénomène humain unique en son genre, dans l’ordre divin de l’Univers.
Sans doute, le temps de Văratic est toujours un « temps vivant » ou les saisons sont nées du jumelage de l’éternité de la Nature avec le miracle de l’Etre.





de Emilia Tutuianu    1/10/2022


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian