Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Satul intre măretie si crepuscul

Narator inepuizabil al mediului rural, reprezentat ca un veritabil axis mundi, satul natal fiind acea lume țărănească din care s-a ivit, FLOREA BURTAN este un prozator la fel de talentat ca și în ipostaza de poet în care s-a impus încă de la începuturile literare. În genul epic, Florea Burtan este atras de proza scurtă, povestirile din cele trei volume (Pedepsele, 1994; Amurgul zăpezilor, 1995; Răni călătoare, 2019) complinind principalele trăsături ale liricii sale, metafora și muzicalitatea frazelor amintind de versurile inspirate de lumea satului pe care n-o poate uita, păstrând-o în străfundurile sufletului cu nostalgia și tristețea celui nevoit s-o părăsească, autorul fiind perceput ca „un prozator cu apetit tematic rural […] care nu reușește să-și direcționeze efluviile sentimentale spre alte zone de iubire pământeană, în afara geografiei copilăriei sale din satul natal” (Dumitru Anghel).
De curând, am recitit romanul Atelierul de tâmplărie, a cărui nouă ediție a apărut la Editura Tipoalex (2021), poate pentru a retrăi, alături de autorul lui, bucuria și fericirea, chiar durerea și suferința cunoscute în mediul rustic într-o anumită perioadă a vieții.
Structurat în șapte capitole, fiecare cu titlul său, ca niște proze scurte de sine stătătoare, romanul surprinde satul prin întâmplări specifice pline de dinamism, cu dialoguri purtate într-un limbaj neaoș, întâmplări aduse în fața cititorului (și) prin tehnica flashbackului, povestite de diverși naratori sau care revin în memoria autorului, el însuși personaj principal în două capitole, alternând între real și imaginar și desfășurate într-un spațiu specific și în vremuri imemoriale sau contemporane. Astfel, romanul devine o proză sentimentală, un melanj între epic și liric de unde transpar nostalgia și regretul pierderii satului tradițional care nu rezistă trecerii implacabile a timpului și nici transformărilor unei istorii nemiloase, acest tăvălug care a măturat totul în calea sa: legende, mituri, superstiții, tradiții și obiceiuri ancestrale. Semnificativ în acest sens este faptul că romancierul surprinde viața satului în trei etape ale evoluției sale, de la „descălecarea”, illo tempore, a primilor locuitori veniți „dinspre Troian” și „dinspre Argeș și Romanați”, „neamuri peste neamuri, rubedenii peste rubedenii”, ale căror simboluri rămân fântânile, motiv narativ cultivat și în proza scurtă, ca semn al statorniciei și al trăiniciei lor, „fântâni cu nume de om, poate al celor care le-au săpat”, până la cea mai dură lovitură a istoriei – colectivizarea, apoi după căderea regimului comunist, când speranța reînvierii a ceea ce a fost cândva este mai mare ca oricând.
Titlul denumește un loc cu totul special din mijlocul satului, un atelier de tâmplărie unde vin și de unde pleacă oameni și întâmplări sub privirea atentă a unui copil, naratorul însuși, interesat de tot ce aude, mai ales din partea lui Nicamin, un raisonneur plin de amintiri, de sfaturi înțelepte, „o oglindă de țărână în care s-au răsfrânt viața și moartea, legenda și povestea”, demn urmaș al altui personaj reprezentativ, Moș Călin, respectat în comunitate pentru înțelepciunea, înțelegerea și generozitatea lui. Personajul narator, un copil aflat la vârsta întrebărilor, a setei de cunoaștere, se află permanent în atelierul tatălui unde, datorită îndemânării acestuia, „lemnul moare și înviază” și „capătă chip, începe să umble prin lume”, atelier devenit loc de întâlnire și de petrecere unde vinul dezleagă limba celor prezenți, rememorând întâmplări din trecut, iar lăutarii dădeau glas unor „cântece adunate de la lume ori scornite de ei”, cântece care, în sufletele și în viața lor, „sporeau roua pământului, măreția grâului, temelia vieții, bucuria trecerii lor prin lume”.
Conștient că nicăieri nu ar auzi „povești” mai interesante, pentru copilul ahtiat de cunoaștere atelierul tatălui devine o școală a vieții, un loc în care istoria satului și a neamurilor ce-l compun capătă viață și îi dezvăluie tainele originii universului în care și satul Ologi își are locul și importanța sa. Atelierul devine și locul unde se vor desfășura petreceri ocazionate de marile sărbători religioase sau de aniversarea celor mai importante momente din viața omului, cum este botezul unui copil, romancierul cunoscând obiceiurile și tradițiile legate de acestea, cu dansurile și cântecele populare care le însoțesc.
Romanul debutează sub semnul unui timp care, parcă, nu se grăbește și nu-i grăbește nici pe oameni, aceștia trăindu-și viața după legile firii, conform unor tradiții moștenite din moși-strămoși și conform miturilor rămase în conștiința celor trăitori în mediul rustic ca niște povești prin care, de fapt, încearcă să-și explice și să înțeleagă originea și evoluția universului căruia îi aparțin de când lumea. Unul dintre aceste mituri este cel al Zburătorului întruchipat de „calu'-nălucă al Sântoaderului” care
răpește fetele spre a și le face mirese, ca pe Lisăndrina lui Salcâmaș, dispărută odată cu calul tatălui, dar și cu Botiță, „amorezu' ei”, pentru totdeauna. Rememorarea mitului cu accente locale reprezintă, totuși, prilejul de a marca începutul celui mai dramatic moment din viața satului – colectivizarea – care îi alungă pe oameni din locurile natale, din moment ce un personaj ajunge la concluzia că „ăi tineri s-au rupt de sat din cauză că le-au fost confiscate pământurile”, iar cei doi eroi sunt văzuți într-un oraș industrial, loc către care se vor îndrepta nemaiavând pământul pe care să muncească așa cum au făcut-o toate generațiile dinaintea lor.
De altfel, la o partidă de pescuit, este evocată acea perioadă de tristă amintire, din anii 50, „anii ăia de teroare, de arestări și deportări”, când securitatea tăia și spânzura într-o societate odioasă în care „cine se opunea noii orânduiri, o sfeclea, înfunda pușcăria, era dus la ocnă, la Canal, la stuf…” sau, pur  
și simplu, era executat. Acest regim de teroare a stat la baza celei mai mari nenorociri prin care a trecut țărănimea română, colectivizarea însemnând pierderea pământului, a animalelor și a uneltelor de muncă, a rădăcinilor și a rostului celui care își câștiga existența doar de pe urma ogorului propriu. Colectivizarea a însemnat schimbarea totală a vieții țăranilor, având drept urmare uciderea tuturor cailor ajunși hrană pentru porci și chiar a câinilor pentru pieile lor, supunerea oamenilor la o muncă epuizantă, din noapte până în noapte, sub căldura toridă a soarelui.
Necruțătoarea istorie năpustită asupra satului înseamnă și depopularea satelor prin plecarea bărbaților și a tinerilor la oraș, muncile agricole rămânând în seama bătrânilor și a femeilor, iar, de aici, lipsa căldurii și a prezenței părintești în viața copiilor, ei înșiși încolonați în detașamentele de pionieri, ca „fii de nădejde ai clasei noastre muncitoare și ai țărănimii colectiviste”. Așadar, valea Călmățuiului a devenit o adevărată „Vale a Plângerii”, fiindcă nimic nu mai este la fel cu satul de odinioară, acesta fiind locul unde trăiesc doar „oameni prididiți de necazuri și de lipsuri, de boli și de muncă pe mai nimic la nenorocitele de ceapeuri”, fiindcă „fără pământul lor, țăranii nu își mai găsesc rostul” și lumea „a luat calea șantierelor, a fabricilor”.
Destinul copilului de odinioară este urmărit, în două capitole, de la școala profesională, la cursurile serale ale liceului, apoi la armată, moment în care își face debutul ca jurnalist și, mai ales, ca poet publicat în reviste literare de prestigiu și premiat, momente în care cunoaște și dragostea adevărată pentru „o fată pură și neasemuit de frumoasă”.
Și, pentru că un personaj previzionează că „socialismu' e un drum lung, lung, da', când îi dai de capăt, ești cel mai fericit!”, oamenii satului ajung, în sfârșit, să trăiască această stare de fericire odată cu căderea comunismului („… e democrație, a căzut Ceaușescu, a căzut comunismu', gata, la fiare vechi cu el!”), starea de euforie transformându-se imediat într-una de anarhie, căci oamenii încearcă să-și recupereze bunurile pierdute la colectivizare. Chiar retrocedarea pământului, firească, este privită cu neîncredere și dezinteres, pentru că „a venit prea târziu” și nu mai are cine să-l muncească: „… nu mai suntem tineri, nu mai avem putere și nici chef nu mai avem”.
Politica postdecembristă pătrunde în sat, oamenii considerând că „acu e timpul să ne afiliem, să înființăm cât mai multe partide”, iar alegerile sunt precedate de discursuri sforăitoare, cu promisiuni deșarte, pentru că, odată ales, candidatul „își vede de leafă și de afaceri […], face gălăgie, se împunge cu deștiu”, iar țăranul este ultima lui grijă rămânând același om „muncit rău, esploatat crunt, batjocorit, desconsiderat”. În realitate, „democrația” a adus „vremuri grele […], tulburi și amestecate”, fiindcă „am distrus frumusețe de industrie, am fărâmat sistemele de irigații, am dărâmat tot avutul și l-am vândut pe mai nimic”, iar satul „nu mai are putere să se bucure, să treacă suveran, prin zodii și anotimpuri”, căci în el au rămas „numai oameni bătrâni”, dacă nu „s-au mutat pe Dealul Lacrimilor”, iar „cei tineri și în putere, departe, printre străini”, unde „trudesc pe pământurile și casele altora”.
Romanul revelează talentul narativ al lui Florea Burtan, îndemânarea cu care utilizează diverse tehnici epice, veridicitatea și verosimilitatea faptelor și a personajelor contribuind la crearea de oameni și viață văzută din perspectiva unui autor care s-a născut, a trăit și a cunoscut mediul rural.

NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN






Nicolae Dina    12/9/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian