Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Chipuri din satul românesc

La Editura Trinitas a Patriarhiei Române, în colecția „Media Christiana”/seria Radio Trinitas, Daniela Șontică publică, în 2020, o carte incitantă și cu o temă mereu actuală: Chipuri de satul românesc. Sunt, de fapt, medalioane scrise și rostite de autoare la Radio Trinitas în anul precedent, declarat de Patriarhia Română Anul omagial al satului românesc. Autoarea îmi preciza că materialul acesta documentar l-a predat editurii numai după ce a îmbunătăţit unele medalioane, iar de multe ori a rescris pasaje întregi întrucât stilul oral de la radio nu se potrivea pentru a fi redat într-o carte.
Poetă, prozatoare, eseistă și jurnalistă, Daniela Șontică s-a născut la 23 martie 1970, într-un sat din județul Buzău cu nume de voievod, Vintilă Vodă. Este absolventă a Facultății de Filosofie și Jurnalism a Universității bucureștene „Spiru Haret”, dar și a cursurilor de grafică-pictură ale Școlii Populare de Artă din Buzău, precum şi a unor cursuri de secretariat artistic de redacție ale Fundației „Athenaeum” din București, în 1992 (clasa prof. Cornel Tabacu). A fost redactor sau secretar general de redacție la mai multe publicații, între care Jurnalul Naţional, în prezent fiind redactor la Ziarul Lumina, inițiatoarea și coordonatoarea suplimentului literar „Lumina literară și artistică”, realizatoare de emisiuni la Radio Trinitas.
A debutat revuistic cu poezii în „Convorbiri literare” (noiembrie 1989) și editorial cu volumul de versuri Arlechini într-o pădure sălbatică (1995). A colaborat la majoritatea revistelor literare din țară („Luceafărul”, „România literară”, „Tomis”, „Ateneu”, „Cafeneaua literară”, „Literatura și Arta”, „Basarabia”, „Oglinda literară”, „Vatra”, „Vitralii” etc) în formă tradițională sau virtuală.
Alte cărți publicate: Uitați-vă prin mine(2007, poezie), Însemnări din pridvor (2013, publicistică), Iubita cu nume de profet (2014, poezie), Privilèges de femme de lune (2015, poezie), Oamenii Unirii (2018, publicistică).
A fost onorată cu premii literare la concursurile naționale de creație „Vasile Voiculescu”(1993 și 2014), „Nichifor Crainic”(1994), „Ion Vinea”(1995), „G. Coșbuc”(2014), al revistei „Luceafărul” (2006) etc. Din partea Patriarhului României a primit de patru ori diplomă cu medalie, pentru promovarea culturii creștine.
Volumul Chipuri din satul românesc mi-a atras atenția în mod deosebit. Lumea satului, satul (din latinescul fossatum) în sine ca prima așezare umană (orașele au apărut mai târziu) a fost/este apreciat la modul superlativ. În Academia Română, Lucian Blaga își intitulează discursul de recepție: Elogiul satului românesc (1937), iar Liviu Rebreanu aduce Lauda țăranului român (1940). Eugen Simion a constatat că majoritatea membrilor Academiei Române, de la început (1866) până în prezent au sorginte țărănească, în vreme ce dintre studenții de azi puțini provin din lumea satului. Satul, nu numai cel românesc, e considerat o matrice a spiritualității naționale, păstrător de valori morale și a identității etnice, edenul copilăriei etc.
Deși scrie despre chipuri de altădată ale satului românesc, Daniela Șontică aduce și o notă de actualitate, „cumva supra-i istorică, supra-temporală”, cum subliniază Christian Crăciun în prefața cărții, care ridică, pe lângă nostalgia inerentă, „întrebări asupra identității și valorilor neamului nord-dunărean. Într-un ceas istoric în care actualizarea acestor dileme identitare devine (din nou?) de o presantă actualitate”(Idem).
Daniela Șontică își începe acest „catalog de modele” cu Eminescu, „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), „românul absolut” (Petre Țuțea), care a cunoscut ca nimeni altul, în colindările sale în arealul românesc, în „cruciș și-n curmeziș”, țăranul român, de fapt, România reală (nu cea legală), profundă: „Chipul unui țăran român, om de la țară, trăit în cer liber, seamănă cu al uvrieruluistors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp și de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găsește o familie care să aibă un copil, mult doi, și aceia slabi, galbeni, ligniți și chinuiți de friguri permanente. Această populație, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul de pune vârf la toate: administrația”.
Prietenul său cel mai sincer, Ion Creangă, trăitor numai la țară, la Humulești, „iese în lume și intră în literatură” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga), lasă o descriere a consătenilor săi: „Cu asta se hrănesc mai mult humuleștenii, răzăși fără pământuri, și cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare și făină de păpușoi; sumane mari, genunchere și sărdace; ițari, bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorțuri, ștergare de borangic alese și alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maici, cărora le vine cam peste mână târgul”.
Cine nu cunoaște și recunoaște poezia manifest a lui G. Coșbuc, Noi vrem pământ, scrisă în 1893, publicată în 1894 în „Vatra”, despre care O. Goga scria că poezia „va fi un simbol de îndrumare pentru literatura viitorului?”. Cât de simplu a putut să scrie enciclopedistul Coșbuc (a tradus din Dante și din sanscrită) versurile din Doină: „Pe deal românul ară / Slăbit de-amar și frânt, / Abia-și apasă fierul / În umedul pământ. / Tu-l vezi sărman, și tremuri / Să-l mângâi în nevoi. / Și mergi cu el alături / Cântând pe lângă boi. / Iar bieții boi se uită / Cu milă la stăpân -/ Pricep și ei durerea / Sărmanului Român”.
Sunt antologați scriitorii clasici români, atașați sufletește de soarta țăranilor, pe care i-a nemurit în creațiile lor, acestora Daniela Șontică acordându-le o caracterizare lapidară, dar semnificativă. Ioan Slavici este „monograful satului transilvănean”;Octavian Goga scrie o „literatură desrobitoare”, cu portretizarea unor tipologii („Plugarii”, „Clăcașii”, „Cosașul”, „Apostolul” „Dăscălița”, „Laie” etc.); Al. Vlahuță are o grijă deosebită pentru țărani; Oamenii din Miorcanii lui Ion Pillat „Nu sunt al lui, dar satul e în mine;/ Trăiește-n sufletu-mi cu toți ai săi”; Ion Agârbiceanu avea „dragoste față de poporul sărac și obidit”; în cazul lui Liviu Rebreanu, Daniela Șontică publică scrisoarea prea puțin cunoscută a țăranului Ion către autorul romanului: „Acum câțiva ani, mă pomenesc cu un răvaș de la Ion. Se vede că l-a învățat popa sau învățătorul, că el din capul lui n-ar fi făcut-o. Îmi scria rugându-mă frumos, să nu mă supăr, dar a auzit că l-am «pus în carte» și că trăiesc după spinarea lui. Îmi cerea să-i dau partea lui, că i-ar prinde bine la atâtea necazuri câte are el”; Lucian Blaga privește „satul, ca zăriște integrală” și observă o „simbioză între copilărie și sat”, mărturisind: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”; Urmașul său în nemurirea satului românesc, Marin Preda, consideră că „țăranul român, cu psihologia lui, e un teritoriu pe care pot să-l dezvălui lumii întregi”. Și l-a dezvăluit magistral; Ioan Alexandru este un „imnograf din satul ancestral” („Împărat e fiece țăran / Și viața sa împărăție, / Astfel petrecut-au pe pământ / Moșii mei curați în sărăcie”); La Marin Sorescu observă că cimitirul sătesc, numit de țărani „La Lilieci”, este „motiv de poezie”.
Nu sunt uitați nici pictorii: N. Grigorescu (care „a definit sufletul poporului”), Octav Băncilă (pictorul Răscoalei din 1907), Camil Ressu ( și „țăranul pârguit de soare”), Corneliu Baba (cu „țărani gravi”), Margareta Sterian și copiii din Drăguş, Picu Pătruț („țăranul artist”), Iosif Berman, fotoreporterul campaniilor lui D. Gusti) sau marii teologi: N. Steinhardt despre realitatea de la sat, D. Stăniloae despre „țărănimea Domnului Iisus Hristos” sau preotul Gheorghe Dumitrescu Bistrița, un „luminător al țăranilor”, prin celebra sa revistă, „Izvorașul” și culegerile de folclor.
Un clișeu despre cultura țăranului este înlăturat cu probe. Badea Cârțan este autodidact, „dornic să cunoască istoria neamului”. În Săliștea Sibiului, unde s-au născut 11 academicieni (Dionisie Romano, I. Lupaș, O. Ghibu D.D. Roșca, N. Ivan, I. Pavel, Andrei Oțetea, I. Sava Nanu, Mircea Desideriu Banciu, Mircea Săndulescu, Axente Banciu) sunt „țărani cu biblioteci”, ciobanii având la stânele lor cel puțin două cărți. În 1868, învățătorul Ioan C. Lerescu publică broșura Propunerea pentru crearea de biblioteci în toate comunele României, creându-se, astfel, multe biblioteci sătești din inițiative particulare. Azi, asistăm la un fenomen invers: desființarea bibliotecilor comunale. În satul Chizătău (Timiș) s-a înființat, în 1840, primul cor al plugarilor, menționat și de Ciprian Porumbescu. Tot în Banat, țăranii înființează ziare, cum e cazul lui Ilie Crăciunel, care a fondat în 1909, periodicul „Țăranul” sau alți țărani condeieri literari. La Aninoasa-Gorj a funcționat între 1934-1940 singura editură sătească din România, Editura Ram, înființată de I. Bobină (auto-didact), cu legături editoriale la Londra, Paris și Roma, cu apariții editoriale de excepție, purtând semnăturile lui Platon, Tolstoi, V. Pârvan, Th. Morus, Lao-Tze, Mahatma Ghandi etc.
Am lăsat la urmă activitatea reginelor noastre cu dragoste de România, Elisabeta și Maria, alese pe merit membre ale Academiei Române. Cum istoria o scriu bărbații, aceste două regine nu s-au bucurat de același statut ca al soților lor regi, deși contribuția acestora – în special aReginei Maria – au fost decisive în unele momente ale istoriei noastre.
Regina Elisabeta (Carmen Sylva, pseudonim literar) a privit cu dragoste țăranul român, a scris despre el, a cutreierat țara, a purtat la curte costume populare, încurajând, astfel, industria casnică, a stimulat creatorii români (G. Enescu, V. Alecsandri), l-a tradus pe Eminescu în limba germană, l-a invitat la Palat (Carol I nefiind prezent), a scris cu pasiune despre sufletul românesc: „Gura poporului e cântecul răpitor al privighetoarei, care aduce la auzul nostru sunetele limpezi ale naturii ce ies din freamătul vorbitor al codrilor României și plutesc peste poieni strălucitoare și printre valurile aurite ale câmpiilor și lanurilor noastre. Din gura poporului tragi învățătura mare și trainică precum din sânurile nesecate ale tainicului Sfinx”.
Regina Maria s-a căsătorit oficial cu prințul/regele Ferdinand, dar și cu România pe care a iubit-o cu sinceritate, pe țărani îi considera „plini de demnitate”. La îndemnul lui N. Iorga, scrie pentru propaganda externă volumul Țara mea, tradusă în engleză și franceză, spre a arăta liderilor politici europeni de după Primul Război Mondial adevărata față a românilor și necesitatea lor de a se uni într-o singură țară: „N-am să mă apuc a povesti de așezămintele țării mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut eu. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țăranii și ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei”. Unii dintre contemporanii noștri s-au săturat de România!
Românii au iubit-o cu aceeași sinceritate, în timp ce fiul ei, regele Carol II, a umilit-o.
Să remarcăm că autoarea a inclus fotografii - document realizate în perioada interbelică de Iosif Berman, care l-a însoțit pe Dimitrie Gusti în cercetările sale de teren, aflate în fonoteca Muzeului Național al Satului sau în The Library of Congress. Sunt fotografii de epocă, de o valoare excepțională și care întregesc textul cărții Danielei Șontică.
Daniela Șontică prezintă în cartea sa şi o lucrare mai puțin cunoscută azi, dar celebră în cercurile europene interbelice: România de Kurt Hielscher, apărută în 1933, cu o prefață de Octavian Goga. Autorul era poate cel mai cunoscut fotoreporter al Europei, chemat de guvernul român în 1931 să facă același lucru pe care l-a făcut pentru Germania, Spania, Italia, țările nordice. Și a făcut: a călătorit în anii 1931-1932, prin toate colțurile României reîntregite cu mașina (peste 25.ooo km). „Pentru mine țara a devenit tot mai dragă cu fiecare zi, cu fiecare săptămână. Sufletul copilăresc și prietenia locuitorilor satelor românești mi-au cucerit inima”, depune mărturie autorul, socotind apariția albumului său „ca și cum aș salva cartea mea pentru vremuri mai târziu când totul ar fi destinat unei dispariții lente și continui”, urându-ne: „De-ar avea o soartă mai bună poporul acestor munți, văi și câmpii și să-și păstreze încă multă vreme originalitatea și frumusețea sa!”
(Am retipărit această carte în 1997 la Fundația Scrisul românesc, carte sponsorizată de Iosif Constantin-Drăgan, care a preluat pentru difuzarea externă, 5000 exemplare. Cartea n-a fost admisă la Târgul de carte „Gaudeamus”, iar subsemnatul demis de sinistrul ministru al Culturii din acel an, 1997).
În zilele noastre, un alt „străin”, adus în țară de prințul Charles (parcă avem în România și o „casă” regală, renumerată public: ce face pentru țară?!), poetul și jurnalistul Charles Ottley, a realizat emisiuni de excepție, Chipurle României, difuzate și-n străinătate. Profesionismul, pasiunea, dragostea pentru locuitorii și plaiurile acestei țări au fost de o sinceritate plenară, dând lecții decidenților politici români actuali. I s-a acordat vreo diplomă, i s-au adus mulțumiri?!
„Poetul pătimirii noastre” scria cu năduf: „Sunt negura vremurilor, românismul s-a pitit în scorburile din munți”.
Vremea noastră de azi este sub negură, forțând românismul să-și caute adăpost chiar și în scorburi. O speranță îndreptățită rezidă însă în cartea Danielei Șontică, intitulată sugestiv Chipuri din satul românesc, chipuri brăzdate, intrate în memoria istoriei și care dovedesc peremptoriu că „tot ce-i românesc nu piere” (vorba cântecului lui Jean Moscopol). Cu o condiție: să mai apără astfel de cărți, chiar dacă unii le definesc ca „incorect politic”. Amin!

Tudor Nedelcea





Tudor Nedelcea    11/24/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian