Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Fragment din romanul "Suveniri din Primul "Război Mondial",

BRUNETELE ȘI… ȘTIRUL

– Dreeeepți! Asta e ținută de ofițeri? Unde credeți că vă aflați? Și cum salutați un ofițer superior? Ați uitat disciplina militară?
– Permiteți să raportez, dom’ colonel, dar noi am fost…
– Gu-ra! V-am dat eu voie să vorbiți? Nu mai știți de subordonare și respect? Lasă că scot eu untul din voi!
– Permiteți…
- Nu permit nimic!. Ce vreți, să protestați amândoi? Dreeepți! Cul-cat! Salt înainte! Cul-cat! Salt înainte! Cu ocolire la aliniamentul gardului, pas alergător, marș!
Cei doi ofițeri se supun și, deși sunt frânți de oboseală, n-au încotro și execută ordinul.
– Stai! Dreeepți! Aranjați-vă ținuta! Nu-i bine! Cul-cat! Salt înainte! Cul-cat! Dreeepți! Cu ocolire pe la gardul din dreapta, pas alergător, marș!
Gata să cadă jos de atâta efort, cei doi ofițeri abia își mai trag sufletul. Erau doi din cei patru ofițeri – prizonieri evadați din lagărul de prizonieri din Ungaria în 1918, Oltean și Moldovean. Iar acum abia intraseră în lagărul din Germania, ofițerul neamț care-i adusese intrase la oficialități să predea actele, iar ei fuseseră luați în primire de un colonel dintre ofițerii români de aici. Dar colonel, colonel adică om cu ținută militară, cu șapcă de ofițer superior, cu epoleți, cu ținută impecabilă.
– Rămâneți în poziție de drepți până vă dau eu „pe loc repaus”.
Colonelul se îndreaptă spre o baracă, iar ei stau smirnă.
– Io-te, frate-miu, unde ajunserăm, zice Oltean. Dădurăm de dracu’. Instrucție ne trebuia nouă acum, după o săptămână de călătorie? Și mi-e o foameeeeeeeeee…
Și atunci se produse… minunea! Din toate barăcile năvăliră grămezi de ofițeri prizonieri. Râdeau de se prăpădeau. Da, dar cei doi aveau ordin să stea în poziție de drepți, așa că nu mișcară. Nu pricepeau ce se întâmplă. Și iată că vine… un soldat și strigă la ei, cu tonul colonelului:
– Pe loc repaus. Rupeți rândurile!
Cei doi iar nu înțelegeau nimic. Adică vine un soldat, cu vocea colonelului și le dă ordine.
– Ce-i, fraților pe aici? Azil de nebuni? Io nu mai înțeleg nimic, zice Oltean.
Ofițerii îi înconjoară și, culmea, foarte mulți erau cunoscuți celor doi, din celălalt lagăr.
– Nu vă speriați, băieți. E o șotie de-a noastră.
– Și colonelul?
– Colonelul e simplu soldat, ordonanță la noi.
– Măi să fie, dar parcă era colonel adevărat.
– Păi e actor profesionist de la o trupă din București. Noi i-am dat acest rol și haine. Așa facem cu toți noii veniți.
– Simplu soldat, ’ai? zice Oltean. Ia vino mătăluță aici soldat. Dreeeeeepți! Cul-cat!
Dar soldatul stă liniștit și râde.
– Nu execuți ordinele unui căpitan?
– Nu prea…
– Curtea Marțială te mănâncă!
– Care Curte? A noastră sau a nemților. A noastră e prin Moldova, iar a nemților nu prea e pe aici. Și să știți dumneavoastră că aici nu puteți da ordine. Gradele nu au valoare. Mie puteți să-mi cereți una, alta, ca la o ordonanță, deși am în primire două barăci, în total șase ofițeri.
Atunci cei doi au început să… aplaude. Mde, se aflau în fața unui actor care jucase impecabil un rol.
– Să știți, camarazi, că aici ne cam ținem de farse și giumbușlucuri, ca să mai uităm de necazurile cotidiene! Iar instrucția de adineauri cade bine, doar și noi am făcut ceva instrucție după evadarea voastră.
De fapt mulți din cei de aici fuseseră transferați din lagărul din Ungaria. Acolo se umpluse lagărul și soseau mereu prizonieri, așa că unii au ajuns aici, în Germania.
Cei doi au fost cazați cu un alt camarad într-o baracă, au mâncat ce li s-a dat și au căzut în somn adânc.
După câteva zile s-au încadrat și ei în viața lagărului.
Au urmat povestirile detaliate de ambele părți: cei neevadați și cei evadați.
– După ce ați evadat voi, a fost mare tevatură. Ne-au interogat, ca să afle cine îi ajutase pe fugari. Bănuiau ei că bătaia aia de la pocher fusese aranjată ca să vă ajute pe voi. Norocul a fost că i-au luat la întrebări pe cei ce nu cunoșteau aranjamentul, așa că aceștia au fost sinceri și au spus exact ce știau. Deși noi puseserăm iarbă peste groapa pe unde ați evadat, ei au descoperit-o, așa că ne-au distrus grădinile pe o distanță de un metru de la garduri. Apoi ne-au pedepsit cu trei zile de instrucție „la cataramă”, comandată de ofițerii noștri superiori, sub supravegherea ungurilor. A fost greu, dar tot zâmbeam pe ascuns, mulțumiți că vă reușise evadarea.
Și a continuat lunga viață de lagăr.
– Domnilor, să vă explic diferența față de celălalt lagăr. Ca și acolo nu avem nimic de făcut. Suntem respectați conform nu știu cărei hotărâri de la Geneva. Aici avem sobe ce merg cu cărbune, iar cărbuni sunt destui, deci iarna nu mai rebegim de frig. Să sperăm însă că nu ne apucă aici iarna următoare. Mâncarea e ceva mai săracă și e greu de procurat mâncare din alte surse, cu bani. Vine cam rar un negustor cu căruța, dar nu prea are mâncare, doar și ei cam trag mâța de coadă… Putem comanda însă cărți, în franceză sau în germană și ni se aduc, chiar din Elveția, bineînțeles la prețuri cam măricele. Cărțile din lagăr circulă de la unul la altul și s-au cam jerpelit. Și aici jucăm cărți, dar s-a răspândit și țintarul. Nemții sunt corecți, respectuoși, interesați de cum o ducem. De fapt, și nemții de prin satele de pe aici o duc greu. Am văzut pe drum un biet bătrân care muncea cu un singur bou cu un jug special. Au și ei, țăranii lor, rația de 300 de grame de pâine pe săptămână. În lagăr ne lasă să facem slujbe religioase. Am serbat de două ori Paștele, o dată al lor și apoi al nostru. Ne-au lăsat în pace, ba au venit și ne-au urat sărbători fericite! De soldații noștri e mai greu! Mulți au fost duși pe frontul italian să sape tranșee. Și aici primim pachete de la Crucea Roșie Română din Berna. Mare ajutor! Avem aici un poet, Eugen Todie, care scrie poezii despre viața din lagăr. Iată ce scrie într-un sonet intitulat „Primului pachet de alimente”:
„Cinci luni trăii făcând ipoteze,
Vorbind cu Berna prin telepatie,
I-am tot descris regimul de gulie,
Și o rugam să nu mă neglijeze.”
Mai departe descrie starea de fericire după consumarea pachetului primit, când, fumând, tolănit la soare, zice:
„Dar fericit, nu-i omul niciodată…!
Deși sătul, ca cei din lumea mare,
Vreau pe genunchi, să am acum… și-o fată.”
Da! Frumoase speranțe… Cam așa gândim toți! Să mai zică cineva că poezia nu e ruptă din viață…
Într-o zi, Oltean stătea de vorbă cu colonelul, care la arestare se declarase soldat, ajuns acum ordonanță la două barăci, una fiind cea în care locuia și Oltean.
– De ce sunteți supărat dom’ colonel?
– Am și eu ofurile mele.
– S-a purtat cineva rău cu dumneavoastră?
– Nu. Oamenii se poartă frumos, mă respectă, deși aici am gradul de soldat. Chiar mă întreb dacă, în caz că atunci la arestare eram îmbrăcat ca ofițer, aș fi avut parte de un tratament mai bun. Poate aș fi fost tot aici, dar cu gradul meu, adică și cu soldă mai mare.
– Mda. S-ar fi putut să fie mai bine, dar s-ar fi putut să fie și mai rău. Sigur v-ar fi ținut mult la interogatorii privind situația militară din acea zonă, iar cum dumneavoastră n-o prea știați, v-ar fi chinuit rău, sau poate v-ar fi împușcat.
– Da, s-ar putea să aveți dreptate. Oricum, acum nu pot zice nimic, altfel nemții m-ar considera vinovat de inducerea în eroare cu gradul meu. Așa că rămân ordonanță până s-o termina cumva războiul acesta. Da, dar iată, acum mă așteaptă o muncă tare grea. Sunt la rând la grădinărit și trebuie să curăț toată grădina din curtea lagărului de planta aceasta imposibilă, care crește, crește și nu se mai oprește.
– Care plantă?
– Aceasta înaltă, cu frunze verzi.

– A, păi aia se numește știr, dom’ colonel. La noi în Oltenia se face o ciorbă din frunze de știr, o minune! Semințele se prăjesc și au un gust tare bun. Nu prea e bun știrul pentru cei cu probleme la rinichi. E drept, știrul se dă mult și la porci. Dar și dovleacul se dă la porci, or asta nu înseamnă că nu avem și noi dreptul de a mânca dovleac. Lăsați, dom’ colonel, vă scap eu de corvoada aceasta.
Apoi Oltean culege câteva fire de știr, se duce în baraca sa și încropește o ciorbă. Mai adaugă el ceapă, câteva bucăți de slănină de la un vecin, merge la cantină și ia puțin oțet, astfel că, după un timp, ciorba era gata. Acum cheamă câțiva ofițeri din cabane diferite și le oferă ciorb㠄ca la mama acasă”, deși nu era chiar ca la mama, mama mai adăugându-i una, alta, mă rog, experiență de gospodină. N-a fost rea ciorba, mai ales că ei erau mereu flămânzi.
– Domnilor, zice Oltean, știu că ciorba mea v-a mai astâmpărat foamea dar tot e ceva. Însă ciorba aceasta are niște proprietăți miraculoase. Nu vă spun. O să vedeți și singuri, dar după o săptămână, dacă până acum n-ați mâncat așa ceva. Cei care au mai mâncat simt efectul după o noapte. Ați mai mâncat ciorbă de știr careva?
– Eu am mâncat, zice Moldovean.
– Și care sunt acele proprietăți miraculoase? întreabă unul de la altă baracă, cu care Oltean se avea în relații cam… ca cele dintre doi cocoși întărâtați (din cauza unei farse făcute în celălalt lagăr).
– Nu vă spun.
– Spune-ne, domnule, nu ne fierbe.
– Vă spun mâine, dacă-și face efectul în această noapte. A, da, să nu uit. Cei care au probleme cu rinichii să nu mănânce, că știrul „ajut㔠la formarea pietrelor la rinichi.
Vestea s-a dus în lagăr, însă toți așteptau efectul pe care-l vor afla a doua zi.
A doua zi baraca lor era plină de curioși. Oltean s-a lăsat mult rugat, apoi a povestit.
– Eu știam de mult asta, chiar mai trăisem așa ceva, însă noaptea aceasta mi-a confirmat! Domnilor, această plantă te face să visezi adevărate minuni. Ce mai una, alta, visezi… femei! Eu visez mereu o aceeași brunetă uluitor de frumoasă. De fapt e vorba de o fată care m-a înnebunit pe mine mai demult. Înaltă, cu ochi albaștri pătrunzători, cu un piept… de zile mari, cu un păr bogat, pieptănat cu cărare într-o parte și cu bucle până pe umeri și cu un zâmbet de te bagă în boală. Bine, bine am mai visat-o eu, dar totdeauna când mă apropiam de ea… mă trezeam. Ei bine, știrul te ajută să nu te trezești, iar fata devine foarte… sociabilă!
– Culmea e că și eu am visat o fată la care mi-a rămas inima de mult, intervine Moldovean. Tot brunetă, domnilor! Eu mai mâncasem știr, însă nu făcusem legătura cu visele. Și să știți că și a mea a mers mult mai departe decât mersese când ne-am întâlnit ultima dată…
S-a mai comentat, s-a mai discutat, apoi și-a văzut fiecare de ale lui. Numai Oltean și Moldovean, complici la această… farsă cu știrul și bruneta, urmăreau atenți ce se întâmplă.
Cum vestea se răspândise ca fulgerul în tot lagărul, iată câțiva ofițeri trecând ca din întâmplare pe lângă grădină și smulgând câteva fire de știr. Nu voiau să se dea de gol, deci lucrau discret. Dar i-au văzut alții și au început comentariile:
– Ia uite la cei de acolo cum se fac că doar trec pe lângă grădină și smulg știr.
– Ba iată că le vin „ajutoare”. Și celălalt grup culege.
– Fraților, ăștia ne culeg și știrul nostru!
Și au năvălit și acești observatori. Ei bine, atunci s-a creat o avalanșă de amatori de știr! N-au mai încercat să fie discreți. Toți adunau în viteză și cât mai mult, ca să aibă rezerve.
Și iată cum, prin ideea lui Oltean, toată grădina a fost curățită de știr. Nu rămăsese un fir…
Oltean l-a căutat pe colonelul-ordonanță ca să-i spună de poantă și să-i zică să-l țină minte la o adică, doar l-a ajutat să scape de știr. Și …l-a văzut! Unde oare? În mijlocul celor care culegeau știr! Nu „se prinsese” că e poantă ca să-l ajute pe el. O luase de bună, doar avea și el pe undeva… o brunetă!
După un timp… au apărut „reclamațiile”. E drept, unii, pe bază de autosugestie, visaseră … brunetele lor, dar alții… neam! Nu visaseră nimic deosebit. Și doar mâncaseră tot știrul de-l culeseseră. S-au adunat în baraca lui Oltean și au început îndoielile. Iar Oltean și Moldovean le-au spus ce și cum, adică de unde a pornit totul. „Reclamagiii” la început s-au cam zburlit, dar apoi au început să râdă… Și râzi, și râzi, de s-au adunat acolo și alții, să vadă … de ce se cutremură baraca!
Domnule, a ieșit un hai în tot lagărul! Se râdea până la lacrimi, de au intrat nemții la idei. A încercat cineva să le explice ce și cum, dar nemții, cum n-au pic de umor, n-au priceput, spunând, ca și cu alte ocazii, c㠄românii ăștia sunt greu de înțeles”…
Dar să vedeți altă minune. Oamenii se învățaseră cu știrul. Iar acum nu mai aveau de unde să ia. În fond o ciorbă în plus face bine… la foame!
Ei bine, de ceva timp nemții, văzându-i disciplinați pe prizonierii ofițeri, au făcut ceva pentru ei: îi mai scoteau din lagăr, în grupuri, cu santinele, să se mai plimbe prin împrejurimi. Ei cereau mereu să meargă în păduricea din apropiere, unde se lungeau pe frunzele uscate, priveau la coroanele copacilor și ascultau cântecele păsărelelor.
Acum însă n-au mai vrut în pădure, ci pe dealuri, adică prin zonele unde se găsea… știr. Și acolo și-a văzut fiecare de ale lui: românii adunau știr, iar nemții se cruceau. Cine să-i mai înțeleagă pe românii ăștia?
Biruise știrul, aducător de… brunete!
*
…Și viața merge normal în lagăr, zilnic cu același program, adică citit, plimbat, odihnă, în timp ce frații lor luptă pe front și mor pe capete. Mde, dacă n-au avut șansa să devină prizonieri…
– Măi fraților, zice într-o zi Oltean într-un grup. Nemții ăștia sunt complet diferiți de noi. La ei totul e reglementat, măsurat, aliniat „cu ața”, planificat, verificat. Mă, păi până și știrul lor e diferit de al nostru! Știrul lor e și el aliniat, drept, parcă în poziție de drepți… Al nostru se mai sucește, se mai învârtește, se mai strâmbă, cum îi dictează buruienile din jur. Dar al lor, nu și nu! Numai după… regulament. Și mai au nemții ăștia teoria cu „cuiul”! Adică fiecare soldat sau ofițer are… cuiul său. Lângă pat, are fiecare, bătut în perete,… cuiul lui! Seara când se dezbracă își pune omul toate hainele în acel cui, în ordinea dezbrăcării. Dimineața, la îmbrăcare, ia hainele de pe cui, așezate exact cum îi sunt necesare la îmbrăcare. Ingenios și foarte practic.
Și dacă tot a venit vorba de știr, câțiva și-au adus aminte cum i-a dus cu preșul Oltean în afacerea cu știrul cel magic, așa că s-au gândit la o răzbunare, să i-o facă și ei, măcar o dată, lui Oltean, că prea-i dusese până acum.
Iată că în toiul unei nopți, când cei trei din baraca lui Oltean dormeau duși, intră la ei, tiptil, unul dintre conspiratori, le schimbă hainele din cuie între ele, și apoi strigă cu un glas pătrunzător:
– Alarmă! A-lar-mă!
După aceea, tot tiptil, se strecoară afară și se ascunde după colț, unde mai erau și alții, dornici de răzbunare.
Cei trei, cu instrucția în sânge, treziți brusc din somn, buimaci, au uitat că sunt în lagăr și că aici nu avea sens vreo alarmă. Au procedat după regulament: au acoperit fereastra cu o pătură, apoi au aprins becul. Numai că becul… nu voia să se aprindă! Aici ajutaseră discret conspiratorii, deșurubându-l puțin în timpul zilei. Buimăciți și pe întuneric, s-au îmbrăcat „la chibrit”, adică în timpul cât ar arde un chibrit trebuia să fii gata, și au pornit spre ușă. Da, dar fiecare a luat hainele celuilalt, care, bineînțeles, nu li se potriveau. S-au împiedicat la ieșire, dar… soldatul merge mai departe! La ușa, surpriză! Ușa nu prea voia să se deschidă… Avuseseră grijă conspiratorii și o legaseră pe dinafară cu sârmă după ce dăduseră alarma. Tot încercând ei ușa și nereușind s-o deschidă, au alergat la fereastră. Au scos pătura, au deschis fereastra și… au sărit în curte pe… o grămadă de mărăcini, puși acolo în acea seară de „oamenii de bine”. De abia s-au descâlcit din mărăcini și, plini de zgârieturi, au alergat la locul de adunare. S-au bucurat că erau primii! Au luat poziția de „drepți” și au așteptat. După un timp li s-a părut deja ceva suspect. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic, doar becul de la foișorul santinelei era aprins. Tot Oltean și-a dat seama primul.
– Mă, fraților, aflați de la mine că ăștia ne-o făcură! E clar, e răzbunarea pentru afacerea cu știrul! Dar bine ne mai lucrară, dom’le! Ușa închisă, mărăcinii la fereastră… Lasă că le-o coc eu…
Și, deodată, ca la un semnal, s-au aprins becurile la toate barăcile și s-au auzit niște râsete… de zile mari! Unii, în pijamale sau în cămăși de noapte, au ieșit, au mers la ei și le-au zis:
– Mai aveți, domnilor, vreo idee cu Bruneta? Sau vreo Ildiko? ’Ai?
Și dă-i, și râzi, și iar râzi…de-i dureau fălcile!
– Ce să zic, ne-ați făcut-o, zice Oltean. Dar v-o coacem noi…
– Bine, bine, sare colegul de cameră al celor doi:
„Pe mine m-ați omorât
Dar cu calul ce-ați avut?”
Adică de ce să sufăr și eu pentru afacerile lor?
– Dumneata ești o… pierdere colaterală. Doar așa e în război…
După câteva zile, Oltean, care se plimba și se apropiase, din întâmplare, de căsuța comandantului, este chemat înăuntru și i se spune de către un ofițer:
– Domnule ofițer, mâine noapte serbăm ziua comandantului nostru.
– De ce noaptea și nu ziua?
– Comandantul vrea să fie exact, cum suntem noi întotdeauna. S-a născut la ora unu, apoi exact la ora unu începe cheful! Dar s-a gândit și la prizonieri, așa că v-a pregătit câte un pahar de vin la fiecare. Puteți veni imediat după ora unu și luați vinul pe grupuri, nu fiecare. Vă rugăm să-i anunțați pe toți ofițerii prizonieri.
Oltean, corect, s-a dus peste tot și a anunțat. Ofițerii au primit, zâmbind, informația, iar după ce ieșea el din baracă ziceau:
– De data asta nu ține, dom’ le, ca farsa cu știrul sau cea cu Ildiko! Ne-am prins de data aceasta, așa că să fie comandantul sănătos, cu vinul lui… Dar să știți că nu e prost olteanul. Închipuiți-vă ce mutre ar face nemții dacă ne-am duce toți la unu noaptea să-i urăm la mulți ani comandantului și să întindem vasele să ne dea vinul!
– Păi cine a văzut olteni proști? Domnule, oltenii sunt ai dracului de tot.
– Iar dumneata ai făcut un pleonasm. Știi ce-i acela?
– Păi să răspund ca la școală: „Pleonasm este atunci când se spun două cuvinte cu același înțeles”. Dar unde e pleonasmul aici?
– Păi dom’le, când zici „oltean al dracu`”, ai făcut pleonasm. Dacă ai zis „oltean”, se știe imediat că e al dracu’…
S-a râs cu poftă, numai că Oltean nu se îndepărtase prea mult, așa că i-a venit o idee… Așa că la barăcile următoare transmitea mesajul de la nemți cu un mic zâmbet în colțul gurii, ca să-i împingă la bănuieli.
În ziua cu aniversarea, la plimbarea prin pădure (acum nu mai voiau pe dealuri, că nu se mai găsea știr…), Oltean și ai lui au cules ceva flori de câmp, iar în pădure au găsit… păunaș, o plantă ca mărarul, cu multe rămurele și cu frunze lungi și subțiri. La Oltean acasă păunașul se punea mereu la un loc cu florile de câmp în câte-o ulcică, pe masă.
Seara toți s-au culcat, ei fiind primii care au stins lumina, bănuind că sunt urmăriți de către ceilalți. Iar la ora unu și vreo zece minute, când nemții începuseră să cânte „Mulți ani trăiască!”, cei trei s-au dus acolo. Au oferit comandantului buchetul de flori, „în numele tuturor prizonierilor”, urându-i la mulți ani.

Comandantul a fost impresionat de gest și i-a făcut semn ofițerului cu aprovizionarea să-i conducă… la vinul lor. Cei trei i-au raportat ofițerului că prizonierii i-au delegat pe ei să ia vinul pentru toți, ca să nu se facă aglomerație, așa că îl rugau să le dea damigenele lor, iar peste câteva zile le vor restitui curate și… goale!
Au avut de cărat, făcând câteva drumuri.
A doua zi, au dat zvonul: la baraca lor se vindea… vin! Se primeau bani („atâta litrul”), dar și alte produse: alimente primite de la Crucea Roșie, cărți, mă rog orice alte mărfuri. Totodată li se promiteau și… mulțumirile comandantului, preluate de ei!
– Fir-ar el să fie de Oltean! Dom’ le, iar ne-a făcut-o! Ca să fim drepți, omul ne-a anunțat, dar cam așa, ca să-l bănuim. Iar acum, n-avem încotro, suntem la mâna lor. Și desigur e vin bun! Bandiți dom’ le! Eu, deși am fost oarecum cumpărat de ei, că mi-au dat să gust puțin vin, zic să-i boicotăm! Să nu cumpărăm! Doar n-o să-l bea ei pe tot, așa că o să ne dea și nouă, fără bani.
Au mers din baracă în baracă și au transmis ideea. Toți au fost de acord.
Cei doi însă nu s-au lăsat (al treilea rămăsese de pază). Și-au luat o pătură și o cratiță cu vin și s-au așezat la umbră, cam în mijlocul lagărului, unde au tot lungit-o cu paharele de-i înnebuniseră cei ce priveau discret de la ferestre. Până la urmă, unul a încălcat înțelegerea și s-a dus cu un pachet de țigări, primind un pahar cu vin. Și ce vin… A gustat câte puțin, câte puțin din el, spre disperarea privitorilor. Iar apoi a urmat… catastrofa! Toți s-au îmbulzit să cumpere. Își făcuse fiecare socoteala cam cât poate cheltui.
„Negustorii” s-au mutat cu alaiul după ei la baraca lor. Se făcuse o coadă mare, așa că cei doi au dirijat coada la fereastra din spatele barăcii, pentru a nu fi văzuți de nemți. De fapt au fost duși acolo… în mărăcinii puși de ei. Oamenii au aruncat mărăcinii, așa că cei trei mai câștigaseră o bătălie, și primeau la fereastră cantitatea de vin dorită. La fereastră erau două posturi de vânzători, cel de al treilea din cameră luptându-se cu golirea damigenelor.
Și iată că în vreo două ceasuri s-a terminat vinul! Cei ce n-au apucat, au protestat, doar vinul le făcuse și lor atâta poftă… Mde, vinul fusese calculat exact de nemți: câte un pahar de căciulă, însă cei din capătul rândului cumpăraseră cu kilul… Cei trei și-au oprit ceva pentru ei, apoi au spălat damigenele și le-au dus, cu multe mulțumiri, nemților.
Și iar i-a dus Oltean! Dar nici ceilalți nu s-au lăsat. Tot timpul se frământau cum să i-o întoarcă ei. Idei apăreau mereu, însă erau considerate minore și se respingeau. Ei doreau ceva… magistral!
Și timpul trece, trece…
Ceva mai înainte, în lagăr adusese negustorul din sat care le mai aducea marfă, multă palincă. Oamenii, dornici, și-au dat drumul; au băut tot ce au cumpărat și, evident, s-au îmbătat. Noaptea târziu, beți turtă, au ieșit în curte și au început să cânte.
„La crâșma din poieniță,
Vinu-i bun, ocaua-i mică,
Crâșmărița-i frumușică,
E-naltă și ocheșică.”
Ba unul a avut o idee: haideți fraților acasă! Așa că s-au îndreptat ciopor spre poartă. Santinela a țipat, a somat, apoi a tras cu pușca în aer. Toți nemții s-au alarmat și au năvălit acolo. Era gata, gata să iasă cu morți și răniți. S-au mai tras câteva focuri în aer, așa că prizonierii s-au potolit și s-au întors la barăcile lor. A doua zi comandantul lagărului a dat ordin să nu se mai aducă băuturi alcoolice în lagăr. Mai apoi s-au tot rugat prizonierii, dar nemții, ca nemții, erau de neclintit.
A trecut ceva timp de atunci și iată că într-o zi sosește negustorul cu un car cu marfă. S-a nimerit că toți prizonierii erau la masă, numai Oltean terminase mai repede, cum sunt oltenii… iuți din fire, și se afla acolo. A făcut el ceva cumpărături „pe alese”, doar era acolo singur, apoi au năvălit și ceilalți. Ei bine, în îngrămădeala de apăruse, negustorul a arătat două sticle cu palincă ascunse bine. Imediat au fost cumpărate de doi ofițeri: Moldovean și un altul, din altă baracă. Ghinionul a făcut ca acest al doilea ofițer să nu se poată abține până la cabană și a tras o dușcă de palincă pe drum, fiind însă văzut de un soldat neamț. Neamțul, corect, a raportat, așa că imediat a început percheziționarea tuturor barăcilor. Când au ajuns la cabana unde locuiau Oltean, Moldovean și un altul, Oltean, nici una, nici două, îi zice neamțului:
– Domnule locotenent, îmi pare rău să fac ce o să fac acum, însă eu sunt un om corect, cum am învățat de la dumneavoastră, nemții, de când sunt aici. Aflați că amicul meu aici de față, Moldovean, are ascunsă sub saltea cealaltă sticlă cu palincă, doar negustorul a adus două sticle!
E drept că negustorul, fiind în pericol de a-și pierde facilitatea de a aduce mărfuri în lagăr, fusese întrebat direct :
– Câte sticle cu palincă ai adus?
– Două, domnule ofițer.
Ce a urmat e ușor de închipuit. Moldovean, fost prieten până cu un minut în urmă cu Oltean, a rămas uluit. Nu-i părea rău de sticla pierdută, ci de prietenul pierdut. S-a uitat urât la el, apoi a plecat la arest pentru patru ore, împreună cu posesorul celeilalte sticle. Și cu asta s-a încheiat percheziția.
S-a aflat în tot lagărul și, Doamne, ce blesteme a primit Oltean. Trădător ordinar, domnule! Iar el se plimba liniștit, ca și când nimic nu se întâmplase.
– Ai dracu’ oltenii ăștia dom’ le! Auzi, dumneata, să-l toarne pe cel mai bun prieten! Și să piardă și un păhărel de palincă pe care sigur l-ar fi primit…
După cele patru ore, Oltean s-a dus și l-a întâmpinat pe Moldovean, proaspăt eliberat. Nu știu ce i-a șoptit el, însă cei doi nu s-au luat la bătaie cum se aștepta tot lagărul. Au plecat liniștiți la baraca lor.
În aceeași seară a apărut un zvon: Oltean are de vânzare… palincă! La preț dublu față de prețul negustorului.
– Imposibil, domnule! Doar s-a făcut percheziție. E minciună, nu poate avea palincă.
Totuși, dorința de băutură și curiozitatea i-a împins pe unii să meargă la el. Oltean nu i-a lăsat înăuntru, ci le-a luat vasele și banii, apoi le-a adus palinca. Cumpărătorii au gustat și s-au convins că e palincă autentică. Și zvonul s-a răspândit imediat, așa că au dat năvală. Da, însă acum era vorba de a nu fi dibuiți de nemți, așa că Moldovean, cel mai fidel colaborator al lui Oltean, se mișca prin fața barăcii, antrenându-i în mișcare pe cumpărători, ca să pară o plimbare obișnuită.
Agitația era mare, doar unii se „prăjiser㔠cu vinul, când, din cauză că au fost suspicioși, nu mai apucaseră, prin urmare acum erau printre primii. Oltean a fixat și un barem: câte un litru maxim de baracă.
Și iată că s-a terminat… distribuirea. Au primit toți „tainul”. Și au fost tare fericiți.
– Cum o fi făcut, dom’ le hoțomanul acesta de oltean? Zău dacă pricep. Aici e o altă șmecherie a lui. Dat dracu’, ce mai! Iar ne-a făcut-o. Măi și ce-l blestemasem. Haideți la el să aflăm tărășenia.
S-au adunat acolo destul de mulți ofițeri de au umplut baraca. Iar Oltean, râzând, le-a scos de sub pat un… butoiaș de vreo 50 de litri!
– Măi, fraților, ați văzut voi oltean prost? Trebuia să vă dea prin gând că aici e o șmecherie. Iată cum a fost : eu am ieșit primul de la masă și eram singur cu negustorul. Am văzut imediat că avea ascuns în car acest butoiaș. Ne-am tocmit repede și, împreună, am adus butoiașul aici, sub pat. Iar la percheziție, l-am sacrificat pe prietenul Moldovean, care, neștiind adevărul și-a jucat bine rolul. Ideea cu turnatul a fost simplă: sacrific o sticlă și rămân cu butoiul! Iar nemții, văzându-mă atât de „corect”, nu s-au mai gândit să mai percheziționeze și sub patul meu, unde era ditamai butoiul… Apoi am îndurat blestemele voastre, știind că cine râde la urmă râde mai bine!…
Și chiar s-a râs cu poftă.
Mai apoi, cele dou㠄tabere” își mai făcuseră ceva farse mărunte. Încă nu se ajunsese la marea farsă! Ei bine, iată că a sosit și aceasta, dar făcută nu lui Oltean, ci făcută celorlalți tot de el.
Cum Oltean se împrietenise cu ofițerul neamț cu aprovizionarea, iată că într-o zi află o veste extraordinară, care l-a uluit, așa că aleargă prin barăci să-i anunțe:
– Zilele acestea ne vor elibera!
– Fugi de aci, mă oltene, că nu se prinde! Ehe, degeaba încerci să ne-o faci. Nu mai cădem noi în plasa ta!
Așa i s-a spus peste tot. Nici măcar cei din baraca lui nu-l credeau. Iată însă că a doua zi sunt chemați toți la locul de adunare, unde comandantul le comunică eliberarea în trei grupuri: spre Turnu-Severin, spre Iași și spre Valea Prahovei. Urma să se înscrie fiecare unde dorea să ajungă. Era în martie 1918.
S-au făcut rapid listele și a început pregătirea de drum. Iar pe Oltean l-au ridicat pe brațe și l-au aclamat.
– Domnule, asta chiar e cea mai bună… veste, nu farsă! O să-ți rămâneam prieteni buni toată viața.
La plecare, Oltean a luat ceva de-al nemților, adică a păgubit lagărul. Ce a luat? Cuiul lui! Doar la venirea în lagăr i se spusese clar că acesta e cuiul lui! Cum să lase el nemților ceva din avutul său?…
De fapt voia să aibă mereu cu el mărturia ordinei nemțești. Îi plăcuse mult ideea cu cuiul!


Iulian Popescu





Iulian Popescu    11/20/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian