Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2022
Articole Arhivă 2021
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Cincizeci de ani pitorești

Am avut o copilărie fericită, într-o țară frumoasă, la un moment prielnic. Cel puțin așa obișnuia să-mi spună tata. Pe atunci, la cumpăna anilor șaizeci-șaptezeci, familia noastră era mândra posesoare a unei Dacii 1100 noi-nouțe, albe (evident, fiind culoare unică). Era a doua mașină de acest gen din localitate, „cu piese originale, franceze”, cum îi plăcea lui să adauge. Cu ea am cutreierat toată țara, vară după vară, în familie (mama, tata și copilele). Cred că încă de pe atunci mi se înfiripa în minte dorința de a studia și profesa în și pentru turism.
Ai mei mă tachinau spunându-mi că nimeni nu-i ca mine, născută cu „de toate”: radio, televizor, mașină, bibliotecă... Uitau să adauge că, de exemplu, apă curentă nu aveam. Dar ce mai conta asta? Fântâna era aproape. Important era că puteam vizita țara care ne stătea la dispoziție ca un lucru de la sine înțeles. O țară care - abia la maturitate aveam să realizez acest lucru – nu era frumoasă doar pe hârtie, așa cum se descriau performanțele îndoielnice ale fruntașilor în întrecerea socialistă.
Pe scurt, pe-atunci credeam că toate țările sunt la fel de frumoase. Mi-au trebuit treizeci de ani de cutreierat lumea după deschiderea granițelor, ca să înțeleg că România noastră, cu toate defectele ei omenești, are un farmec aparte și un renume pe măsură, ce ține mai mult de calitățile ei ne- sau supra-omenești (ziceți-le cum vă place). Și că nu are nici concurenți, nici dușmani naturali, atunci când vine vorba despre natură, climă și relief. Niciun străin care a cunoscut-o nu încetează să o admire și s-o recomande călduros.
Revin la anii copilăriei și-mi amintesc cum citeam tot ce-mi pica în mână despre meleagurile de poveste ale României. Mă imaginam pe cărări în pantă lină, în compania lui Calistrat Hogaș sau a Vitoriei Lipan, îmi închipuiam că sunt pe un vapor cu „Toate pânzele sus” sau cu cireșarii. Mă visam pe la vreun castel din Carpați, pe urmele lui Jules Verne. Și pentru că-mi plăceau limbile străine, mai săream uneori calul, fabulând pe tema unor expediții planetare de genul „Înconjurul Pământului în șaizeci de zile”, sau căutătând comori pe vreo insulă misterioasă. Nici în cele mai îndrăznețe visuri nu mi-aș fi închipuit că într-o bună zi mi s-ar putea adeveri acele utopii!
Printre publicațiile care-mi întrețineau fanteziia se număra și revista România Pitorească. O citeam așa cum parcurgeam și colecționam cărțile din gama „Munții noștri”, almanahul Scânteia sau pendantele lor în limba germană (anuarul „Komm mit!” era ceva de deosebit). Mi se părea că ele erau vechi de când lumea. Abia acum aflu că, de fapt, erau cam de-o vârstă cu mine. Am ajuns astăzi să colaborez la sumarul lor cu scrierile mele. Alt ideal pe care l-aș fi considerat nerealist la acea vreme! Constat așadar că sloganul, la modă pe atunci, „noi creștem odată cu țara” mi se aplică tocmai mie, eu însămi crescând odată cu ... pitoreasca Românie.
Am avut noroc de părinți intelectuali dornici de călătorie, care recunoșteau bucuroși că erau „prima generație după opinci” și se străduiau să viziteze tot ce părinții lor nu avuseseră ocazia să vadă. Vacanțele noastre se înșirau-mărgărite într-o succesiune care amenința cu epuizarea resurselor, dar elanul nostru nu cunoștea limite. Atât noi cât și părinții noștri eram „slugi” la același „stăpân”: școala. Drept consecință, întregul an școlar avea un singur scop: vacanța.
Destinația numărul unu era marea. Acolo ne bălăceam și bronzam pe cearșeaful alb, iar seara, îmbrăcați frumos, ieșeam la plimbare pe faleză, făcând aerosol la insistențele tatei. Mama ne pigulea ca pe două prințese și avea grijă să nu ne lipsească nimic.
Drumul spre mare era aventura cu care începea totul. Cu merinde la pachet, drăgăstos împachetate - bunătăți precum pui fripți, carne la borcan, brânză de burduf și vestita „pită de Tălmaciu“ - porneam spre sud dis de dimineață, cu pleoapele grele de somn. Ajungeam la mare spre seară, cu gurile năclăite de sucul primelor piersici cumpărate direct de la marginea drumului (la noi, în Ardeal, nu se coceau).
Întoarcerea se făcea pe alte trasee, ba pe apă cu bacul, după ce aruncam o privire pe la Adamclisi, ba prin Dobrogea, pe la ruinele cetăților Tomis și Histria, sau prin Deltă, urcând mai apoi pe conturul interior sau exterior al curburii Carpaților. Ocolul nostru putea lua amplori nebănuite, îmbrățișând țara până hăt pe la granițe, hăcuind-o în zig-zacuri creative. Atunci am văzut cetățile dacice și zimbrii de la Hațeg, sau Orșova și Porțile de Fier, Maramureșul cu Săpânța, Apusenii, Barajul Vidraru și Transfăgărășanul, Valea Prahovei, Peleșul, Babele și Sfinxul, dar și mânăstirile din Moldova și multe alte locuri care s-au gravat în memoria mea pe discul dur, rămânând acolo pe vecie.
Mi se părea totul spontan, dar acum știu că părinți mei se informau din timp și pregăteau traseul destul de acribic. Exista o singură restricție în calea elanului nostru: frontiera. N-o luam drept piedică, ci drept imbold de a privi mai în adâncime, mai cu de amănuntul. Țara tocmai își lua un mic avânt iar oamenii învățau din nou să zâmbească timid. Lumea începuse să spere...
Se investea în multe domenii, iar turismul era unul de frunte. Începuse éra stațiunilor care răsăreau mândre nu doar pe litoral, ci și prin munți și pe meleaguri colinare, rupte parcă dintr-o gură de rai. Herculane, Olănești, Călimănești, Căciulata și câte altele nu ne-au ieșit în cale! Iar noi jucam de zor „țări, ape, orașe” pe harta României rumene, cu contur de măr mușcat, mirosind a fân și miere.
Noroc pe mine că am avut parte de părinți plimbăreți! Pe unde ei nu m-au dus, am ajuns cu școala și prin tabere. Năvodari, Ocna Sibiului, București... lista lungă se citește ca un pomelnic de experiențe care mi-au deschis orizontul, pregătindu-mă pentru viață. Evident că după bacalaureat am știut pe loc că vreau să dau admitere la secția de Turism a Academiei de Studii Economice din capitală, singura de acest gen din țară. Nu conta că erau doar treizeci de locuri scoase la concurs! M-a costat un an din viață și o încăpățânare de fier să contracarez insistențele „binevoitorilor” care mă îndrumau să optez pentru o specializare mai tangibilă, eventual chiar și pentru cursuri la seral. Mi-am însușit materia în așa fel încât să nu risc nimic la examen și visul mi s-a îndeplint. Geografia învățată pe atunci mă însoțește cristalină și proaspătă până în ziua de astăzi pe toate drumurile mele românești, fiindu-mi ghid la purtător, cum s-ar spune.
Erau frumoase stațiunile de pe litoral, cu nume de planete, pe care le vedeam din trenulețul turistic, toate cu edificii noi nouțe pe atunci. După liberalizarea din anii nouăzeci au căzut în dizgrație, dar aflu că unele dintre ele încep să revină la splendoarea apusă. De pildă, un film recent vizionat de mine pe youtube înfățișează stațiunea Olimp în straie noi, aidoma celor în care mi-o amintesc eu. Pe loc am simțit cum reînvie gustul celui mai bun café frapé băut de mine vreodată (și am încercat multe, pe cuvântul meu, tot căutând unul la fel prin toată lumea!). Înțeleg că se servește din nou pe terasa cofetăriei hotelului Belvedere, deci abia aștept să trec pe acolo. Împreună cu Panoramicul și Amfiteatrul, hotelul acesta forma un triunghi magic, conturul unui Las Vegas autohton.
De acord, stațiunile și infrastructura turistică inaugurate acum cincizeci de ani au avut de suferit în nesfârșita debandadă a deceniilor postdecembriste. La fel a suferit și revista România Pitorească, devenind mai mică, dar nerenunțând la crezul ei. Un destin emblematic pentru noi toți.
Și pe mine mă doare inima când văd cum decade superbul pavilion balnear în stil Baden Baden de la Ocna Sibiului, dar nu uit nici fațadele scorojite și pavajul desfundat al Sibiului copilăriei mele, care acum se mândrește cu un centru vechi decupat parcă dintr-un catalog ilustrat. Performanța aceasta extrem de costisitoare a devenit realitate numai datorită investițiilor acordate în completarea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2007.
Mă mângâi și cu gândul că Transfăgărășanului i s-a adăugat între timp o nouă șosea de mare înălțime, cu nimic mai prejos, vestita Transalpina. La fel, Palatul de vară al Baronului Brukenthal sau Castelul Huniarzilor sunt doar două alte exemple de reabilitări turistice reușite. Iar bisericile fortificate din Transilvania au ajuns în sfârșit să-și merite denumirea de cetăți medievale. Avem astăzi până și stațiuni pentru sporturi de iarnă listate în agenda competițiilor internaționale! Și o salină amenajată, la Turda, care nu-și are egalul în toată lumea. Aș putea continua enumerarea, dar mă opresc aici, pentru că știu că lista obiectivelor în paragină este mult mai lungă, dezolant de lungă. Cu atât mai mult cred însă că merită luate în considerare „lumnițele” care clipesc firav la orizont.
Înainte de a încăleca pe-o șa și a-mi îndrepta privirea spre alte obiective turistice, îmi iau inima-n dinți, și susțin acum, la ceas aniversar, că povestea va continua în bine, pentru că altă șansă nu are. România Pitorească este și rămâne un reper fix pe harta lumii.


Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania, noiembrie 2021






Gabriela Căluțiu Sonnenberg    11/10/2021


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian