Aritmii - Arhivele inimii
De câte ori ridicăm un memorial, deschidem un muzeu, arhivăm documentele evenimentelor tragice ce ne-au însângerat istoria, o facem nu doar cu gândul de a ne aminti sau de a onora sacrificiul celor implicați ci și cu speranța că nu vom repeta erorile și ororile trecutului. Puși în fața acestor evidențe, am putea spera că nimeni, niciodată nu ar mai răni cu bună știință și nici nu ar mai lăsa pe alții să o facă. De câte ori ignorăm semnele răutății, ale incitării la ură, când tăcem neputincioși în fața abuzului, când ne retragem speriați sau dezgustați din fața violenței, de câte ori uităm că odată pornite acestea nu se vor opri de la sine, deznodământul va fi același, binecunoscut și trist.
Ca mulți alți idealiști și optimiști incurabili, visez și eu că transpunând suferința, nedreptatea, opresiunea în povești exemplare, în artă, putem atinge corzile sensibile ale empatiei și compasiunii, putem activa subtilele avertismente că oricine, oriunde, ar putea trece prin ele. Mai mult decât atât, îmi imaginez că prin artă, cu nelimitatele ei resurse creative, găsim soluții nu numai viabile, ci și profunde și durabile. Uneori chiar foarte simple pentru că țin de esența vitală și emoțională a însăși existenței noastre - inima.
Cum ar arăta lumea dacă bătăile inimilor noastre ar fi limbajul universal? Dacă înainte de încerca să comunicăm ne-am auzi și asculta bătăile inimii, și astfel cuvintele noastre ar trebui să vorbească în acord cu ele? Dacă muzica noastră ar porni de la ritmurile fără oprire ale inimii? Dacă am descoperi că fiecare bătaie a ei poate produce culoare și parfum? Dacă am înțelege că fiecare inimă are o particularitate a ei, unică, distinctă, dar în armonie cu toate celelalte?
Dacă am strânge la un loc toate bătăile inimilor din lume am compune cea mai impresionantă simfonie a umanității.
Cineva s-a gândit să realizeze la propriu un astfel de proiect, pe care l-a numit ”Les Archives du Coeur”.
Christian Boltanski, un artist francez contemporan (1944-2021), sculptor, pictor, fotograf, regizor de film, renumit pentru instalațiile lui ce explorează memoria, moartea, condiția umană însăși, a început în 2008 să înregistreze bătăile inimii oamenilor de prin lume, împreună cu poveștile vieții lor și apoi să le ”expună” într-un muzeu cu totul neobișnuit. Situat pe insula Teshima din Marea interioară a Japoniei, Seto, la o aruncătură de băț de ”La Forêt des Murmures” cu cei 400 de clopoței de vânt atârnați în copaci de pe Muntele Danyama, nu departe de Hiroshima, muzeul bătăilor inimii e locul în care te poți plimba printre sunetele inimilor a nenumărați necunoscuți ca printr-o uriașă cutie toracică adăpostind armonia lor colectivă.
Îți poți chiar înregistra propria inimă și povestea ei.
S-ar adăuga unei rețele vii a pulsațiilor noastre interioare ca o celulă într-un organism cu potențial nesfârșit. Ar fi mărturia inefabilă a clipei de viață personală în șirul existenței universale. S-ar recunoaște printre inimile pereche: îndrăgostite, suferinde, însingurate, rănite, entuziaste, obosite, visătoare, optimiste, înfrânte, pasionale, vulnerabile, grăbite, înrăite, sentimentale, disperate, blânde, iubitoare, serene, detașate, murinde. Ar fi o notă muzicală pură, fără denominațiuni de nici un fel, fără granițe, prejudecăți ori ierarhii. S-ar pierde în marea de sunete așa cum se ”pierde” în marea de oameni fiecare dintre noi, indispensabilă în micul ei univers, dar o fracțiune anonimă și trecătoare în marea istorie. Ar fi conștiința că durăm doar cât o bătaie a ei, dar că e singurul mod de a aparține infinitului.
E o experiență bizară, fără îndoială, zguduitoare așa cum sunt toate cele ce răscolesc în profunzimile noastre nevăzute, dar ca orice călătorie în adâncuri e transformatoare, chiar și atunci când o facem simbolic. Dacă ne-am putea imagina cum ar arăta harta lumii inimilor noastre, vreau să cred că am face o lume mai bună și mai justă. Doar am vedea că inimile mamelor îngrijorate bat toate în același fel, că cele ale copiilor speriați dau toate să sară din piept, că cele pline de ură sunt toate la fel de bolnave, că cele aflate în război sunt toate deznădăjduite, că cele pline de iubire și compasiune strălucesc la fel chiar în cel mai întunecat colț, că cele ce stau să moară sunt măcinate de angoasă, de regrete sau sunt împăcate și liniștite după cum au trăit oriunde.
Nu știu desigur dacă inima noastră poate spune adevărul ultim despre noi sau dacă asta i-ar fi menirea, dar știu că nu poate minți, că surprinde și modulează cea mai vagă emoție, că reacționează la fiecare gând, că e centrul vieții în jurul căruia imaginarul nostru colectiv a țesut o întreagă artă și e reconfortant și plin de speranță că există un memorial al ei.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 11/16/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.