21 Martie Ziua internațională a poeziei
Dacă am pâine am poezie
Dacă am poezie am pâine.
Cuvântul ca Destin: Arderea și Harul Poeziei
Taina scrisului - Eu nu am ales poezia, poezia m-a ales pe mine. Nu îmblânzesc cuvintele, ele vin singure, purtate de o lumină pe care uneori o scriu în umbre. Ce poate fi mai nobil decât să așterni versuri ce vindecă? Uneori ard ca niște flăcări înalte, pe care le mânuiesc ca un fachir, alteori coboară lin, ca o apă limpede ce-mi cuprinde sufletul. Nu scriu din voință proprie, ci pentru că așa se revarsă în mine darul ce mi-a fost încredințat.
Am scris tot ce mi-a fost transmis, pentru că noi suntem co-creatori. Când viața îmi trimite energii felurite, de multe ori dureroase, acestea mă împing să le eliberez în vers, așa cum brutarul își frământă pâinea. Poezia mea nu este rodul unui capriciu, ci erupția unui vulcan ce uneori își revarsă forța imperativă. A ascunde asta ar fi ipocrizie. Am primit pietre și le-am așezat în zid, iar zidul a devenit templu meditativ.
Cum să scriu doar despre frumos, când trăim într-o lume în care suferința ne sculptează? Noi nu ne ridicăm în lumină când suntem plini de sine, ci când suntem îngenuncheați de viață, iar din căderea noastră se cristalizează diamantul conștiinței. Și chiar dacă bătăliile sunt nevăzute, sabia cu care ne luptăm este reală. Când ieșim din ele, purtăm pe steag nu doar un nume, ci dovada unei victorii asupra spiritului.
Numele meu, Carmen Cristina, nu este întâmplător.
Carmen provine din latinescul carmen, care înseamnă "cântec", "incantație sacră", "poem profetic". În divinitate, acest nume simbolizează harul de a primi și transmite mesaje prin vibrația sacră a cuvântului, prin cântecul sufletului ce răsună în eternitate. Este darul poeților profeți, al celor care primesc cuvântul ca pe o revelație și îl dăruiesc lumii spre iluminare. Este vocea ce transformă suferința în artă, ce alină, ce ridică.
Cristina își are rădăcinile în numele lui Hristos, fiind simbolul celui care poartă crucea, al celui care își asumă suferința ca pe o cale de purificare și înălțare. Reprezintă spiritul care își găsește menirea în lumină, dar care, pentru a ajunge acolo, trece prin focul transformării. Este numele celor care, indiferent cât sunt loviți de pietre, își continuă drumul, păstrând în inimă flacăra credinței.
Împreună, Carmen Cristina definește misiunea mea: cântecul care vindecă și crucea pe care o duc, poetul care transformă focul suferinței în lumină și dar divin. Am fost chemată să scriu, să transpun în cuvânt arderea și harul, să fiu puntea dintre ceea ce este și ceea ce va fi. Îmi îmbrățișez destinul cu recunoștință, chiar dacă nu sunt cruțată de pietre.
Nu îmi plac dulcegăriile și nici măștile. Îmi plac vântul, apa, soarele, cerul, muzica, tot ce este invizibil, dar vorbește celui care știe să asculte. Îmi place Creația în întregimea ei, inclusiv pământul cu toate darurile lui, acest lăcaș sfânt ce ne-a fost dat ca sursă a vieții. Îl văd ca pe o pagină nesfârșită, unde Dumnezeu a scris prima poezie, munții care se înalță în tăcere spre cer, râurile ce murmură cântece vechi, rădăcinile copacilor ce șoptesc amintiri din începuturi. Noi suntem doar cititorii acestui poem cosmic, iar cuvintele mele încearcă să-l descifreze.
Scriu pentru a elibera. Scriu pentru că altfel n-aș putea exista. Adevărata poezie nu se naște din exuberanță, ci din dor, din abis, din acel moment în care suferința ne aduce la marginea prăpastiei. Dar, din întuneric, întotdeauna se naște lumina.
Viața este o coridă în care taurul invizibil ne provoacă la luptă. Mantia roșie a destinului este încercată de fiecare furtună, dar în cele din urmă, fiecare rană devine aur, fiecare lacrimă un altar, fiecare bătălie un pas mai aproape de Dumnezeu. Și când totul se sfârșește, plecăm acasă, în dimensiunea luminii sacre, lăsând în urmă darurile noastre, semințe eterne ce vor încolți în sufletele celor care vin după noi.
Am primit critici de la cei care nu mă cunosc, citindu-mi versurile ca pe niște pagini străine, de parcă sufletul meu ar fi fost doar o pânză albă, iar ei judecători ai formelor neatinse. Dar când o femeie alege să scrie, ea nu se înfățișează în armură, nici măcar cu cămașa pământească, ci cu vibrația sa pură, dezgolită de convenții, purtând în cuvânt însăși suflarea destinului său. Mă întreb retoric: cine poate îmblânzi mai bine flăcările trăirii sale decât cea care le poartă în sine? Cum poate cineva să taie, cu securea judecății, corzile nevăzute ale unui suflet, fără să-i fi trăit zbuciumul, fără să-i fi simțit arderea?
Ca emigrantă, exilată între lumi de 24 de ani, cunosc umbra uitării care se strecoară tăcut în cuvinte. Folosind altă limbă, observ cum ea încearcă să se așeze între mine și rădăcinile mele, iar pentru a nu mă pierde, am început să scriu. Scrisul nu este doar o creație, ci o coloană ce susține memoria, un fir nevăzut care leagă trecutul de prezent, o cale de a mă întoarce mereu acasă, în mine însămi.
În această luptă nevăzută, ar trebui să existe înțelegere, recunoaștere, aplauze pentru cei care, în ciuda distanței, în ciuda erodării culturale, își păstrează viu glasul strămoșesc. Și totuși, apar cei care privesc printr-o altă lentilă, cei care aruncă pietre în loc de lumină, cei care cred că așezarea unor cuvinte poate fi măsurată ca un zid de cărămizi. Dar cuvântul nu e piatră, e suflare, e duh.
Îi primesc cu pace și îi înțeleg, pentru că tot ce se naște pe pământ, se naște prin opoziție. Întotdeauna, acolo unde cineva creează, se vor ridica și cei care desfac, analizează, frâng. Poate că așa este rânduit, un duel al cuvintelor, un joc al focului și apei, unde fiecare voce își caută locul.
Și totuși, ce dar mai nobil decât acesta? Să simți că scrisul tău atinge, că stârnește reacții, că trezește ceva acolo unde tăcerea domnea. Căci o poetă nu scrie pentru confirmare, nici pentru laude. Scrie pentru că altfel n-ar putea trăi. Și orice piatră aruncată devine treaptă, orice rană devine cântec, orice tăcere se umple de vers.
Și la sfârșitul călătoriei, toți ne vom întoarce acasă, în dimensiunea luminii sacre, lăsând în urma noastră darurile ce ne-au fost hărăzite, semințe de lumină ce vor încolți în cei ce vin după noi.
|
Carmen Oltean 3/21/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.