Scrisoare pastorală
Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești
II. Perspectiva eshatologică. Strădania omului de a-și mântui sufletul, de a se face plăcut lui Dumnezeu, se face adesea în perspectivă eshatologică. Sfârșitul vieții, moartea și judecata de după moarte îl înfricoșează pe om și-l face să privească mult mai responsabil realitatea. Moartea face parte din viață, fiind legată strâns de aceasta: ,,După viață este și moarte(II, 802). Omul știe că ,,Sufletul e călător(II, 440), ,,Și e viața o nălucă,/Călător gata de ducă(II, 803), că-n orice moment ,,umblă cu moartea în sân(II, 629). Se știe doar, că ,,O dată moare omul(II, 636) și că ,,O moarte are omul(II, 625). Pentru aceea poate să zică: ,,Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte(II, 620).
Momentul marii treceri spre eternitate nu-i este indiferent creștinului. ,,De ar ști omul când are să moară, și-ar săpa groapa singur(II, 637), deși el știe bine că ,,De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata(II, 619); ,,Ploaia și moartea niciodată nu le chemi(II, 638). Pentru acel moment, el trebuie să fie ,,iertat de Dumnezeu(VI, 687), pentru a ,,merge la Dumnezeu(VI, 688). Nimeni nu știe când va fi acel moment ,,La pocăință să nu dai vreme peste vreme, că nu știi când și cum va da peste tine ceasul cel din urmă(VIII, 263); ,,Moartea e mai aproape decât cămașa(II, 625) ,,Moartea nu vine când o chemi,/Ci te ia când nu te temi (II, 623). Unul moare, fiindcă ,,i s-au isprăvit zilele(II, 642), în timp ce altul ,,moare cu zile(II, 642). Unul ,,se bate cu moartea(II, 629), sau ,,se dă de ceasul morții(II, 631) în vremea agoniei, altul reușește câteodată să-și mai prelungească zilele ,,Ca din gura morții(II, 628), după ce ,,dă mâna cu moartea(II, 628) sau ,,Îi cu sufletul pe sobă(II, 440).
Toți suntem datori cu o moarte, toți ajungem la acel ceas, însă nu trebuie să ne fie indiferent cum ajungem acolo. Atâta vreme cât ,,avem sufletul în oase(II, 40), cât ne ,,ținem sufletul în buze(II, 440). Moartea are mai multe denumiri în proverbe: ,,A bea paharul morții(II, 630), ,,A i se bate sufletul în tindă(II, 440), ,, A-i suna clopotul(VI, 517), ,,Ca mâine o să-mi mănânce coliva(VI, 525), ,,Candela e pe sfârșite(III, 66), ,,Când untdelemnul se isprăvește, candela se istovește (III, 66), ,,De-aici înainte ciobu și lumânarea(VI, 512), ,,I- a suflat în lumânare(III, 214), ,,L-a iertat Dumnezeu(VI, 687), ,,L-a strâns Dumnezeu(VI, 687), ,,Leacul e limba de clopot (VI, 514), ,,Lumânarea e pe sfârșite(III, 212), ,,Se sfârșește undelemnul din candelă(III, 66), ,,Se vindecă cu zeamă de clopot(VI, 514), ,,umbla cu coliva în piept(VI, 524). Nu ne este indiferent cum ne găsește momentul morții. În mentalitatea populară este foarte importantă lumânarea. Cel care ,,n-are parte de lumânare(II, 642) este un om blestemat de Dumnezeu, el ,,moare ca un câine(II, 642),iar moartea lui este ,,moarte întunecată(II, 627). Aceasta era convingerea că lumânarea luminează drumul celui plecat prin tenebroasele drumuri pe care le are de străbătut în lumea de dincolo. Existau și din cei care erau conștienți că ,,Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi(III, 214).
Pentru cei aflați în viață mai există posibilități de salvare: căința și pocăința, adică Sfânta Spovedanie: ,,Căința și pocăința la ceasul morții în zadar se socotesc, că de nevoie se-nțeleg, iar nu de voie bună; de-aceea tu din vreme să le urmezi, ca sufletul să nu ți-l pierzi(VIII, 263). Îndemnul se repetă insistent, tocmai fiindcă mesajul este de maximă importanță: ,,Îngrijește-te mai din vreme, ca după căință să ai vreme de pocăință(VIII, 264), ,,Decât mătănii cu capul până la pământ și cu suflet spurcat, mai bine cu suflet curat, când intri în mormânt(VIII, 282).
Pentru cei decedați mai pot face câte ceva cei rămași în viață: ,,Cu plânsul nu se înviază morții(II, 674). Rugăciunile și pomenile pentru sufletele celor morți sunt esențiale în acest sens. Mortul ,,așteptă colacul(VI, 518). Cei vii dau celui mort ,,colac și lumânare(VI, 619), fie că e ,,De sufletul bunicii(II, 443), ,,De sufletul morților(II, 443), ,,De sufletul tatei(II, 442), fiindcă ,,Din pomană s-a făcut raiul(VII, 81). Ce-i drept, niciodată cei vii nu fac suficient pentru sufletele celor decedați: ,,Mortul multe zice, viul face ce știe(II, 613), știind că ,,Mortul nu se mai întoarce înapoi de la groapă(II, 613), ,,Nu fac vii ce zic morții(II, 613); ,,Nu mai mănâncă colivă (VI, 525), doar ,,Când vor învia morții(II, 616), adică niciodată, așa că se puteau consola cu proverbul: ,,Morții cu morții, viii cu viii(II, 614). Sunt cazuri când în acest sector se poate vedea cel mai bine cum mulți semeni sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor decedați: ,,Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești(II, 638), viața de apoi fiind de fapt o realitate. Romanii spuneau că ,,De mortuis nisi bene. Același lucru spun și românii: ,,De morți nu trebuie să vorbești decât de bine(II, 615), deși aceasta folosește doar în ceea ce privește imaginea pământească a celui dispărut, memoria lui, ci nu-l ajută cu nimic în viața de dincolo. Unii au veac îndelungat, sunt ,,uitați de moarte(II, 630), dar cât de bătrâni ar ajunge, tot ar vrea să mai trăiască: ,,Cât de rău să trăiască omul, tot nu se îndură să moară(II, 636), Fie tânăr, fie bătrân, în fața morții toți sunt egali, vârsta nefiind o condiție privind momentul morții: ,,Moartea e mai aproape decât cămașa(II, 625), ,,Viața omului ca oul în mâna copilului(II, 803). O condiție care să întârzie moartea nu e nici averea, nici condiția socială: ,,Moartea nu vrea să știe, de averi, de bogăție(II, 624); ,,Mor întocmai ca tot omul/Și bogatul ca și robul(II, 638). Nu înseamnă că sărăcia sau starea socială modestă ne întârzie momentul morții: ,,Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi(II, 639). Toate acestea sunt o deșertăciune, o zădărnicie: ,,În deșert sunt toate, dacă este moarte(II, 625). Toate rămân neputincioase în fața morții: ,,Până la moarte sunt toate(II, 625), fiindcă moartea-i ,, fără leac(II, 625) și numai ei ,,leac între muritori nu s-au aflat(II, 625). Ea nu depinde de oameni, nu poate fi programată, ,,nu vine când o chemi(II, 623). Toate zbaterile, eforturile, bucuriile și necazurile, toate urile și dușmăniile sunt doar ,,Până la moarte(II, 630). În fața ei se împacă toate, conform proverbelor: ,,Moartea împacă(II, 625), ,,Moartea potolește pe toată lumea(II, 624), ,,Viața urăște, iar moartea împacă(II, 803).
Sunt oameni care au presimțiri că li se apropie moartea, fie datorită unor boli care-i cuprind, fie vârstei, fie, pur și simplu, că presimt ei că ,,au intrat în anul morții(II, 631), sau că sunt ,,gura morții(II, 629). Pentru cei mai mulți însă, moartea este inopinată, ea vine ,,Când ți-e viața mai dragă(II, 803). Este mare lucru, este o favoare pe care o face Dumnezeu cuiva să mai poată spune celor rămași ,,Cu limbă de moarte(II, 630). Vorbele acelea, fie că sunt dorințe, fie îndrumări și dispoziții, fie iertăciuni sau rămas bun sunt de mare importanță pentru cei în cauză. Clipele acelea pot fi chiar hotărâtoare pentru viața lui de aici și pentru cea de dincolo. Dacă mai apucă să se spovedească și să se împărtășească, el este asemenea tâlharului de pe cruce, care intră în rai în ultimul moment. După moarte, orice căință este zadarnică. În fața morții, omul intuiește toată filozofia vieții. Abia atunci cei mai mulți înțeleg că ,,lumea și viața sunt brăcinari de ață(IV, 216), că ,,Lumea asta nu-i a mea,/Cealaltă nici așa(IV, 213), că ,,Lumea e înșelătoare, moartea hoață, răpitoare(II, 624). Un proverb precum acesta: ,,Numai moartea e în dar(II, 625) ne duce la unul din cele mai profunde adevăruri privind antropologia creștină(Continuare în numărul viitor).
*
A fi ușă de biserică. Azi vom încerca să pătrundem înțelesul unei expresii românești destul de des folosită în vorbirea noastră: a fi ușă de biserică. Zicala se întâlnește și sub varianta a fi ușă de altar sau a fi miere de găleată. Aparent nesemnificativă, expresia include în ea un întreg tratat de morală creștină.
Biserica, și în primul rând altarul , este un loc sacru, este Casa lui Dumnezeu. Aici se săvârșește Sfânta Liturghie împreună ce celelalte Laude și slujbe, aici se săvârșesc majoritatea Sfintelor Taine. În timpul Sfintei Liturghii are loc jertfa cea fără sânge a Mântuitorului Iisus Hristos. Aici rugăciunea preoților și credincioșilor se împletește cu a sfinților și a îngerilor și se înalță la Dumnezeu. Prezența picturilor și celorlalte elemente de artă și de cult înalță sufletele spre sferele înalte ale trăirii duhovnicești, ale rugăciunii și comuniunii cu Dumnezeu. Într-un asemenea loc sacru nu poți intra oricum. Și nu poți face orice. În vechile altare, în Sfânta Sfintelor, nu intra decât arhiereul o singură dată pe an, într-o anumită zi.
Plecând de la această înaltă cinstire ce s-a dat Bisericii ca locaș de cult în contextul unei așezări umane, poporul nostru a surprins în expresia a fi ușă de biserică o întreagă învățătură teologică, eclesiologică. Această învățătură a raportat-o însă la om și la comportamentul lui. Omul ușă de biserică! A greșit? Teologic vorbind, nu. Omul este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, templu al Duhului Sfânt (I Cor., II, 16-17). El este mai presus decât toate celelalte creaturi, fiindcă el are suflet care-i suflare dumnezeiască, duh nemuritor. Omul este, într-adevăr, creat pentru a fi purtător de Dumnezeu. Că se întâmplă câteodată ca unul să-L alunge pe Dumnezeu din sufletul său și să închirieze locașul lui Aghiuță & comp. este altceva. A fi ușă de biserică presupune cinste, omenie, credință, speranță de mai bine, iubire față de Dumnezeu și de oameni, bună-cuviință, dreptate, adevăr, jertfelnicie.
Partea proastă este că expresia se folosește cel mai adesea ca ideal de care suntem conștienți, dar pe care nu ne propunem să-l atingem. Auzim zicându-se: păcătuiesc, că doar nu-s eu ușă de biserică!, Doar n-o să ajung ușă de biserică!
Dacă înaintașii noștri au fost în stare să sintetizeze în trei cuvinte o întreagă învățătură eclesiologică, înseamnă că au și trăit-o, că mulți dintre ei au fost, într-adevăr, uși de biserică. De ce n-am fi și noi?
*
Învățați... învățați... învățați...! Formula aceasta magică era atribuită lui... Lenin, dar ea a fost folosită de nenumărați părinți și dascăli din toate timpurile și din toate locurile. Au îndemnat copiii și tinerii să-și însușească din tezaurul de cunoștințe ale umanității, pregătindu-i astfel pentru viață. O folosim și noi cei de azi ca părinți, ca învățători, profesori și preoți. O folosim acasă și la școală, o folosim unde considerăm necesar. Ceea ce este îngrijorător e faptul că formula nu mai are putere, nu mai are efect.
Când o rostești, mulți dintre copii te privesc ironic, neîncrezător. O consideră anacronică. Nu mai este la modă! Orice îndemn trebuie să aibă o justificare practică, nu numai teoretică, iar elevii de azi nu mai găsesc această justificare convingătoare. Uneori nici dascălii și nici părinții nu mai găsesc această justificare. A învăța numai de dragul de a învăța nu e suficient. A-l convinge pe copil să-și piardă zilele și nopțile la lumina lumânării citind, calculând, memorând e tot mai greu. El descoperă în jurul său o altă realitate. O realitate dură, tragică, dar adevărată.
Atâtea nulități se descurcă de minune, învârt milioane, își construiesc vile și companii comerciale, se plimbă în limuzine occidentale, trăiesc pe picior mare. Fiecare dintre noi cunoaștem multe cazuri de acest fel.
Tot așa de bine cunosc cum foști șefi de promoție, foști copii buni, cuminți și silitori, copii de nota 10 pierd timpul pe la oficiile de șomaj și își duc cu greu existența de la o zi la alta. Hoții, borfașii, bișnițarii, corupții și cei fără scrupule prosperă, în timp ce oamenii cinstiți, harnici, cu frică de Dumnezeu se luptă din greu cu viața și nevoile. Mai mult, jocuri precum Caritas surpă orice rațiune a îndemnului la învățătură. Din moment ce banii se pot câștiga fără muncă, fără învățătură, fără talent, de ce mai e nevoie de învățătură?
Copiii întreabă și ne întreabă. Răspundem fiecare cum putem, în spiritul propriilor noastre convingeri și educații. Dar, suntem convingători? Societatea ne ajută să fim convingători în fața generațiilor tinere? Greu de spus! Este o realitate tristă, îngrijorătoare nu numai pentru oamenii de bine, ci și pentru autorități. Răsturnarea scărilor valorice constituie un handicap grav al vremii noastre, care se va resimți multă vreme.
Cine are urechi de auzit să audă!
*
,,Tovarășe Ceaușescu!. Omul este o ființă religioasă. Au spus-o oamenii învățați, cunoscători ai istoriei civilizațiilor, culturii și religiilor. În toate timpurile și în toate locurile, acolo unde au existat oamenii, indiferent de nivelul culturii acestora, a existat și credință în ceva. Fie că au crezut în pământ, în cer, în arbori, animale, fenomene naturale, soare, lună, stele, forțe pe care a știut sau n-a știut să le numească, fie că a crezut în împărați și regi, în zei sau în Dumnezeu cel adevărat, omul a crezut în ceva. A fost acesta un fel de a fi al său. Stăpânirile politice cu concepții ateiste au fost conștiente ca daca vor ca să smulgă din conștiința supușilor pe Dumnezeu, trebuie să răspândească în loc altceva. Trebuia un înlocuitor, un surogat, așa cum cafeaua era înlocuită cu nechezolul, cum carnea din salam cu soia, cum folclorul și arta populară în general cu falsul, cu kitsch-ul. Trebuia un kitsch și în mentalitatea oamenilor.
În 1990 am vizitat Basarabia și Bucovina de nord și am văzut acolo, aproape în fiecare sat, statuia lui Lenin la răscruci. Ea ținea loc de biserică, de troiță, de Dumnezeu.
La noi cultul personalității luase forme aberante în anii premergători revoluției. Ziarele, revistele, cărțile, emisiunile de la radio și televiziune aveau șanse să treacă de cenzură în măsura în care proslăveau pe cei mai... În instituții, indiferent de profilul lor și, în general, în toate formele de activitate, trebuia să fie prezent numele lui, ideile lui, citatele lui, imaginea lui. Ochii și urechile lui te urmăreau și noaptea în somn, în vise. La Slatina i se făcuse un portret pe întreaga coastă a dealului din partea vestică a orașului, așa încât era imposibil să nu-l vezi, să nu-l simți prezent. Vorba lui Beniuc ... e-n toate, / E-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare! (sic!)
Politizarea ființei umane începea încă din grădiniță și se continua apoi la școală, la locul de muncă, pretutindeni.
Îmi amintesc de o discuție cu dl. colonel Marin Turculeanu din Lugoj. Îmi povestea:
,, O aveam pe Marinela la grădiniță. Într-o zi am ieșit cu fetița și soția în părculețul din fața blocului. Fetița se juca, noi ședeam pe o bancă și discutam. La un moment dat, Marinela și-a amintit de o jucărie și a plecat în apartament să și-o ia. A intrat și a închis ușa. Yala s-a blocat și fata n-a mai știut să deschidă. A încercat ușa, dar, văzând că nu se deschide, a început să țipe cu disperare. Bătea cu pumnii în ușă și striga din răsputeri: Tovarășe Ceaușescu! Au auzit vecinii, ne-au sesizat, m-am dus și i-am deschis ușa. Am întrebat-o de ce striga așa, de ce nu mă chema pe mine sau pe maică-sa. Putea să se ridice la fereastră, s-o deschidă și să strige. O auzeam noi sau altcineva. Putea să dea telefon la vecini, fiindcă știa să le formeze numărul. Mi-a spus că așa i-a învățat la grădiniță. De câte ori se vor afla în primejdie și-n nevoie, să-l cheme pe... în ajutor. M-am cutremurat în sinea mea și am tăcut. Nu puteam face mai mult!
Așadar, stratagema reușise deplin acolo. Transplantul se făcuse, pacientul încă mai sufla. Tovarășul era dumnezeul acelui copil, rugăciunea lui îl chema în ajutor. Parcă de la o oarecare distanță în timp de la cea epocă ne permitem să zâmbim și totuși, n-ar trebui.
Foarte adesea întâlnesc atâția oameni, care strigă mai tare sau mai încet, asemenea fetiței de mai sus: Tovarășe Ceaușescu! Tovarășe Ceaușescu!. Încă n-au ieșit din perioada de convalescență, încă nu și-au găsit drumul și busola în viață, încă nu l-au găsit pe Dumnezeu. În sufletul lor a rămas un gol imens după prăbușirea idolului. Viața e grea, fără îndoială, mai cu seamă atunci când eram obișnuiți să gândească altul pentru noi, mai ales când aveam buzunarele pline de citate și lozinci, de soluții și pilule ideologice bine dozate pentru fiecare împrejurare.
E vremea să ne regăsim pe noi înșine, să-l regăsim pe Dumnezeu și sensul vieții. Toate sunt deșertăciune, pulbere și vânt, doar El rămâne din veac în veac și cel ce-și pune nădejdea în El nu va pieri.
*
Rugăciune. Redăm mai jos o rugăciune creată de regretatul preot ILARION ARGATU, care a trăit între anii 1913 1999. Este recunoscut ca unul din marii duhovnici ai neamului:
,,Iartă-mă, Doamne: pentru tot ce puteam să văd și nu am văzut! Pentru tot ce puteam să aud și nu am auzit! Pentru tot ce puteam să simt și nu am simțit! Pentru tot ce aș fi putut să înțeleg și nu am înțeles! Pentru tot ce puteam să conștientizez și nu am conștientizat! Pentru iertarea pe care aș fi putut să o dau și nu am dat-o! Pentru bucuria pe care aș fi putut să o trăiesc și nu am trăit-o! Pentru Lumina pe care aș fi putut să o primesc și nu am primit-o! Pentru viața pe care aș fi putut să o ocrotesc și nu am ocrotit-o! Pentru visele pe care mi le-aș fi putut împlini și nu le-am împlinit! Pentru necunoscutul în care aș fi putut să pășesc și, din teamă, nu am îndrăznit să pășesc! Pentru iubirea pe care aș fi putut să o exprim și nu am exprimat-o! Pentru tot ce puteam să creez bun și frumos și nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, și a Împărăției Tale Divine! Pentru tot ce știu și nu știu că am greșit, pe Tine, Doamne, Care ești Mila și Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă și mă îmbracă cu nesfârșita Ta Iubire și Lumină!
Îți mulțumesc, Doamne, pentru toată frumusețea, pe care am văzut-o izvorând din Tine! Pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului! Pentru tot ce am simțit bun și minunat în viața mea! Pentru tot ce prin harul Tău am înțeles! Pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu! Pentru iertarea pe care, dăruind-o, am dobândit pace! Pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne! Pentru toate cadourile spirituale, care mi-au îmbogățit ființa! Pentru viața mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenței! Pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine! Pentru necunoscutul în care am pășit plin de curaj, regăsindu-Te! Pentru iubirea copleșitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă! Pentru tot ce am creat prin Tine bun și frumos, aducând cu umilință laudă Împărăției Tale divine! Amin.
*
Din Confesiunile Fericitului Augustin selectăm câteva perle de gândire și simțire creștinească: ,,Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci, iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, și în urâțenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta!
M-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până când se va odihni în Tine! Doamne, ce va fi de mine? Mă tem mai mult pentru harurile primite decât pentru păcatele, totuși, atât de numeroase, pe care le-am comis. Aici mă arde, Doamne, aici mă lovește, aici mă taie, numai să mă cruți în veșnicie! Târziu Te-am iubit, o, Frumusețe veșnic veche și veșnic nouă, târziu Te-am iubit! Iubește și fă ce vrei. Rugați-vă ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și lucrați ca și cum totul ar depinde de noi. Lucrurile mici sunt lucruri mici, dar a fi fidel în lucrurile mici este mare lucru. Ceea ce este rău este rău, chiar dacă îl face toată lumea, iar ceea ce este drept este drept chiar dacă nu-l face nimeni. Hristos a pus aripi suferințelor noastre. Persecuția face sa răsară sfinți. Dacă încercarea vă găsește ca paiele, ea vă preface în cenușă; dacă vă găsește ca aurul, ea vă purifică. Caută singurul Bine, în care se află tot binele. Cu cât mai înalt vrei să fie edificiul - turnul sfințeniei -, cu atât mai adâncă trebuie să fie temelia smereniei. Temeți-vă de Iisus Care trece și nu se mai întoarce! Câte patimi îndestulăm, atâția dumnezei străini adorăm. Să nu opunem rezistență la prima venire a Domnului, ca să nu ne temem de a doua Sa venire!
*
udiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos.
*
Zâmbete. ☺- Pacientul, îmbrăcându-se, după ce i s-a luat tensiunea: ,,- Și cât am de plată, doctore? ,, - Despre asta vorbim mai târziu...! Acum aveți tensiunea mult prea ridicată...! ☺Într-o zi, m-am întâlnit cu un prieten la o cafea. Vizavi de masa noastră, erau niște bătrânei. Mă uitam la ei și i-am spus prietenului: ,,- Îi vezi pe bătrâneii ăia? Peste 10 ani, o să arătăm la fel ca ei! Prietenul meu și-a scos ochelarii, s-a uitat serios la mine și-a zis: ,,- Băi, fraiere, tu nu vezi că... ăia suntem noi, în oglindă
? ☺Un glumeț trece pe lângă o doamnă, și-o întreabă: ,,- Nu ați văzut o turmă de boi trecând pe-aici? ,,- Dar, de ce ? Ai rămas, cumva, în urmă?!?! ☺,, Dragule, ia vezi: sunt bine machiată? ,, Nuuu... Uite ca încă ți se vede fața!! ☺ O blondă într-un restaurant comandă: ,,- O pizza, vă rog frumos! ,,- Cu cea mai mare plăcere, domnișoară! O doriți în patru sau opt bucăți? ,,- În patru bucăți, vă rog! Nu pot mânca opt, este prea mult!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/17/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.