Trecutul în jurnale și memorii
Un volum memorialistic este întotdeauna pentru mine o captivantă provocare, la fel ca biografiile unor personalități care chiar au însemnat ceva pentru o epocă. Prin intermediul scrierilor de acest gen poți beneficia de oportunitatea de a pătrunde în laboratorul de creație al unor mari autori, de a trăi într o lume demult apusă, de a descoperi labirintul vieții unor importante personaje cu înălțările și căderile lor. Lectura unei cărți memorialistice te transpune, de cele mai multe ori, pe un alt tărâm, conducând adesea la împlinirea speranței că adevărul a ieșit la iveală, izgonind seducătoarele concluzii bazate pe un buchet de cunoștințe aflate din amintiri oxidate de timp auzite sau citite până atunci.
Definită ca însumare a lucrărilor care conțin memorii, memorialistica reprezintă un gen de scriere literară extrem de bogat, deosebit de incitant și profund. Incluzând expuneri retrospective ce reflectă concluzii ale unui autor matur la care a ajuns în urma unor experiențe personale, scrierile aparținând acestui gen constituie o veritabilă sursă documentară. Incontestabil, o carte memorialistică are o valoare aparte, conferită de calitatea de a prezenta cititorului trăiri veridice sensibilizatoare, determinându l, deseori, să empatizeze cu experiența autorului.
În ce privește locul memorialisticii între ficțiune și realitate, în câmpul vast al lucrărilor din domeniul comunicării verbale scripturale, clasificarea generală comportă două feluri de scrieri, respectiv: ficționale (beletristica, cuprinzând opere literare: romanul, nuvela, povestirea, lirica, teatrul) și nonficționale (operele științifice, juridice, documentare, dicționare). Poziția pe care se situează memorialistica este „de graniță” sau „de frontieră”, alcătuind o a treia diviziune ce înglobează jurnalul (intim, de călătorie etc.), memoriile, autobiografia, confesiunile, însemnările zilnice, corespondența privată, interviurile. Este de observat că scrierile nonficționale și cele memorialistice au câteva trăsături comune distinctive: caracter real; urmăresc un adevăr; expresivitatea lor tinde către zero sau este involuntară; au forme funcționale de organizare a enunțului; au ca subiecte persoane și nu personaje.
„Teritoriul literaturii nu are frontiere fixe. Un teoretician literar, Silvian Iosifescu, făcea următoarea remarcă: «Plăsmuirea de fapte imaginare dar posibile pare inseparabilă de literatură. Există totuși o literatură a faptului real care nu are nevoie de justificări și certificate». Pe harta literară a faptului real se află reportajul, literatura istorică, dar și memorialistica, aceasta din urmă ocupând un loc central nu neapărat prin numărul mare de scrieri, ci prin valorile create. De la Benvenuto Cellini, Saint Simon, Alfieri, Montesquieu, Casanova la Stendhal, Dostoievski sau Frații Goncourt, de la Tolstoi, Anatole France, Gide la Malraux, Sartre sau Cesare Pavese, literatura numită generic «memorialistică» refuză ficțiunea și pare a se adresa exclusiv posterității. Modalitățile ei principale rămân jurnalul intim și memoriile, care în practică se confundă deseori. «Surprinzând faptele, gândurile, impresiile cât mai aproape de momentul când au fost trăite, jurnalele – aprecia același Silvian Iosifescu – au o valoare mai mare de document istoric și psihologic decât memoriile redactate după decenii»„ (leviathan.ro, Costin Tuchilă).
Subscriu opiniilor celor care, dincolo de posibile discuții despre memorii și jurnale, despre subiectivitate și obiectivitate, despre realism și autenticitate, despre adevăr și minciună, despre iertare și uitare, despre damnare și condamnare, despre identitate și alteritate, socotesc că volumele de memorialistică trebuie apreciate prin caracterul lor documentar, prin cercetarea radiografiei epocii în care memorialistul a trăit, perioadă pe care a traversat o în diverse ipostaze și prin diferite atitudini.
Jurnalul, specie memorialistică des întâlnită în universul literaturii, îmbracă forme foarte diverse, implicând o multitudine de denumiri: intim, literar, documentar, personal, de călătorie, mixt.
Jurnalul intim câștigă caracteristicile unei opere literare începând cu secolul al XIX lea, când tendința de supraapreciere a propriei individualități și a găsit primatul în literatură, odată cu apariția romantismului care se bazează pe cultura eului, pe o filosofie de viață fundamentată pe ideea de unicitate a eului în univers (Stendhal, Tolstoi). În secolul următor, acest tip de jurnal este frecvent cultivat de scriitorii pentru care viața în sine, ca experiență trăită, este considerată mai interesantă și importantă decât ficțiunea, scriitori care pun accent pe autenticitate, pe comunicare neliteraturizată a experiențelor subiective ale cunoașterii (Gide, Kafka, V. Wolf, Renard). Practic, momentul de înflorire a acestei specii este marcat de apariția unei noi filosofii de existență, o filosofie despre om, despre personalitatea și libertatea lui. După 1920, se constată fenomenul de pătrundere a formei de expresie a jurnalului intim în roman. O serie de însușiri distinctive caracterizează această specie. În primul rând, trebuie observat că jurnalul intim mizează pe poetica spontanului și a autenticității, dar sinceritatea nu poate fi probată, intervenind subiectivismul. Se admite însă astăzi, de mulți autori, că orice creator autentic este de o sinceritate absolută. Astfel, sinceritatea devine din virtute etică o virtute estetică, statuând evitarea tendinței de a da expresiei literare o atenție deosebită sau excesivă. Se preferă confesiunea simplă, naturală, fără simulare și artificii. Alături de sentimentul nefalsificării interioare, apare conștiința unicității. Totodată, sunt proclamate emoția și voluptatea singularității morale. În literatura română, jurnalul intim își are primul exponent în Titu Maiorescu cu „Însemnări zilnice”. În perioada interbelică, Mircea Eliade, Camil Petrescu și Mihail Sebastian sunt autori ai unor proze de natură confesivă bazate pe autenticitatea trăirilor personale.
Opiniile autorilor de jurnale față de aceste scrieri sunt pe cât de diverse pe atât de interesante. George Călinescu (socotind jurnalul o „prostie”) crede că autori de jurnale sunt tinerii imberbi și femeile visătoare. Parțial, are dreptate, având în vedere că Titu Maiorescu își începe jurnalul la 15 ani, Mircea Eliade la 13 ani, iar Mihail Sebastian era elev de liceu când pornește înregistrarea notațiilor. Titu Maiorescu, al cărui jurnal este cunoscut sub titlul „Însemnări zilnice” (titlu sugestiv, de altfel), nu are în vedere o destinație literară pentru acesta. Liviu Rebreanu mărturisește în jurnalul său început la 42 de ani: „La o anumită vârstă începi să ți dai seama cât ești de singur în lume ca om sau ca individ... Trebuie să înțelegi că menirea omului este să ducă singur o viață solitară”. Mihail Sebastian vede în jurnal mai mult un document decât o operă deoarece are „un accent de adevăr pe care literatura nu l realizează niciodată pe de a ntregul, fiindcă literatura, oricât ar fi de bună, simulează”. Camil Petrescu percepe jurnalul ca pe un instrument terapeutic, iar în urma confesiunii declară că este mai puțin bolnav decât credea, considerând că „rolul jurnalului era să mă pot descărca, prin examenul total al unui răstimp, de instabilitatea și jocul impresiilor organice”. „Roman indirect” își intitulează Mircea Eliade jurnalul și consideră că acesta trebuie să fie autentic, să convingă prin frumusețea realului, nu să placă. „Mi se pare că mi am pierdut timpul în zadar dacă nu sunt în stare să scot, din viața întreagă, măcar o pagină de «viaț㻄 consideră el, transformând astfel jurnalul într o literatură de tip special care trebuie să fie exactă, spontană, credibilă. Eugen Ionescu privește jurnalul și ca o posibilitate de dedublare a autorului pentru că „omul văzut în lume nu este niciodată cel adevărat”. Marin Preda, sensibilizat de boală și de drama conjugală, începe să și noteze neliniștile, eșecurile, temerile sale, la vârsta de 36 de ani. Deși n a crezut în „valoarea acestui gen ambiguu și nici nu i a văzut utilitatea literară”, a ținut jurnalul intim în momentele de criză morală, recunoscându i un „rol, așadar, terapeutic, nu literar”. Aflat în convalescență la Sinaia, se lamentează „prins pe picior greșit” că nevasta sa „are chef de despărțire”. Dându și repede seama că nimic nu i justifică lamentările, se reculege și declară ritos: „Jos obsesiile, jos lamentările, jos suferința absurdă din amor”. Merită amintiți desigur și câțiva scriitori străini. Tolstoi își notează în jurnal suferințele, angoasele și nemulțumirile bietei ființe umane, ceea ce îl face pe Marin Preda să afirme că „marele artist care fusese Tolstoi dispăruse și aveam în fața mea un om neînsemnat, un fel de popă de țară”. Înainte de a muri, Thomas Mann consideră cele 32 de caiete păstrate „fără valoare literară”. Virginia Woolf consideră jurnalul ei „o supapă pentru nervi”, având un rol recuperator. Franz Kafka, socotește că își scrie jurnalul ca să se vindece de insomnii și „ca să dea o coerență stărilor lui incoerente din interior”, dar și pentru că vede în jurnalul intim un instrument de cunoaștere.
Cu o poziție remarcabilă în cadrul memorialisticii, memoriile constituie o diviziune notabilă a subclasei literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt evocate pornind de la experiențe și constatări strict personale. Memoriile sunt considerate ca fiind, în mod curent, o istorie a sufletului. De asemenea, ele sunt privite ca o concretizare a unui pact cu istoria.
O analiză a evoluției acestei specii memorialistice relevă faptul că francezii au excelat la început în domeniu, unul dintre cei mai mari memorialiști ai tuturor timpurilor fiind considerat ducele de Saint Simon ale cărui „Memoires”, acoperind perioada 1690 1723, sunt faimoase pentru portretele personajelor sale, constituind o sursă neprețuită de informații de la curtea regelui Louis al XIV lea. Un alt mare memorialist francez a fost Chateaubriand care și a închinat ultimii ani din viață scrierii unei celebre cărți intitulată „Memoires d’outre tombe” („Memorii de dincolo de mormânt”). A triumfat, de asemenea, în memorialistică Jean Jacques Rousseau. În secolul al XX lea, numeroși șefi de state și au consemnat experiențele în memorii: vicontele de Montgomery, sir Winston Churchill, generalul Charles de Gaulle. La noi, memoriile au cunoscut o dezvoltare apreciabilă în perioada pașoptistă. Memoriile unui participant la evenimentele din Țara Românească l au impresionat pe Camil Petrescu. Specia memoriilor a devenit foarte la modă între cele două războaie mondiale.
Neîndoielnic, se impun relevate câteva referințe privitoare la memorialistica detențiilor postbelice românești. Consacrat ca un distins exeget al genului memorialistic, acad. Eugen Simion consemnează: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care în numele umanității au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, acesta din urmă și a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ce a văzut și pățit...”.
Dacă în timpul comunismului publicarea de memorii și jurnale era privită cu mefiență de cerberii ideologiei, genul părându li se excesiv de liber și prezentând riscul de a face să circule judecăți prea „subiective”, după 1990, odată cu prăbușirea sistemului comunist, explozia editorială a adus în circuitul valorilor literare o mare diversitate de scrieri inspirate din experiențele trăite în spațiul concentraționar românesc. A apărut un alt tip de memorialist, cel care a trecut prin experiența detenției, astfel că se constată o dezvoltare accentuată a literaturii confesive sub toate formele ei: memorii, evocări, jurnale, corespondență, interviuri. Personajul și autorul se întâlnesc în suferință și de aceea dezvăluirea memorialistică are farmecul unei sincerități pe care nicio ficțiune n o poate atinge. Cele mai valoroase aprecieri critice și analize au fost întreprinse de cunoscute personalități ale vieții culturale românești: Monica Lovinescu, Ruxandra Cesereanu, Dan C. Mihăilescu, Mihai Rădulescu, Ana Selejan, Ion Simuț, Alexandru Paleologu.
În fine, se cuvine subliniat că memorialistica este reprezentată cu prisosință în literatura română de remarcabile scrieri cu conținut confesiv, o înșiruire exhaustivă a acestora fiind practic imposibil de realizat. Incontestabil, câteva proeminente personalități care s au distins în acest gen merită a fi amintite: Regina Maria a României, Camil Petrescu, Titu Maiorescu, Lucian Blaga, Petre Pandrea, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Virgil Gheorghiu, Adrian Marino, Annie Bentoiu, Arșavir Acterian, Jeni Acterian, Liviu Rebreanu, Constantin Noica, Mircea Zaciu.
Dorin Nadrau
Michigan
|
Dorin Nadrau 3/9/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.