Gabriel Garcia Marquez (6 martie 1927 17 aprilie 2014)
Din momentul în care m-am născut,...niciodată n-am spus altceva decât ce am crezut - spune Florentino Ariza în pagina finală a romanului El amor en los tempos del colera (Dragostea în vremea holerei) - și am, preluat cuvintele eroului fictiv ca o mărturie de credință (literară) a scriitorului și poate (cine știe?) - a omului Gabriel Garcia Marquez.
Columbianul acesta, laureat al premiului Nobel, titan al literaturii universale, de care ne amintim acum cu insistența omagiului adus clipei in care s-a născut 6 martie 1927, literaturii - am găsit chiar data de19 - într-o localitate oarecare Aracataca - dar pe care el o ridică la rangul de marcă incontestabilă a ceea ce umanul poate produce selectiv și triumfător.
Nu vreau ca ceea ce spun să sune infatuos, dar este un clip de real la care merită să medităm
Când am citit, în traducere românească Cien anos de soledad (O sută de ani de singurătate) mi s-a părut că alunec într-o lume de umbre a căror semnificație subordonează timp și spațiu, se servește de ele reconstituind un univers primordial, acela în care realul își asumă hărțuiala continuă a fanteziei dezlănțuite doar de posibilul imaginar.
Amînvățat citindu-l că Marquez nu inventează, imaginația lui este încorsetată de cercul închis al lumii din care vine și toată acea fabuloasă incursiune umană este doar reflexul a ceea ce a trăit, a auzit a recepționat cu toate simțurile ascuțite de acea sensibilă receptare pe care o numim talent: o repetiție continuă așa fără sfârșit impune existențe - altfel banale - oameni care sunt pentru că așa trebuie și își impun prezența doar pentru că știu să trăiască... pur și simplu; un carusel de vârste, iubiri, nașteri dușmănii și mai ales moarte fără de care revenirea în spațiul predestinat n-ar fi posibilă.
Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti spune scriitorul impunând direcția interpretării profund solitare a gândirii și mai ales a rezultantei acesteia...celebrare a existenței nu pentru că ea este ci pentru că avem posibilitatea s-o remodelăm descoperind-o memoric.
Dinastia Buendia vine spre noi din veacul singurătății asumându-și riscul dezvăluirilor crude, fără menajamente; iubiri și furii, naivități si adânci înțelegeri, nașteri și moarte rostogolind existențe pentru ca neamul (rasa?) condamnat la o sută de ani de singurătate nu are altă șansă pe acest pământ așa cum mai toți eroii lui Marquez își poartă iubirile, neputințele, victoriile, trăirile de fapt mai totdeauna sub spectrul inevitabil al morții, fie ea holeră, război ori vârstă.
S-a spus că receptăm la Marquez trei (3) teme fundamentale:
Solitudinea, Macondo și violența.
Stăm - mai întâi - în acea solitudine în sine, nu a individului ci a grupului incapabil să rupă baierele originare și să iasă în lume... o stare selectiv trimisă la colț... izolarea fiind condiționată de un real opresat de imposibilități dar și fabulos implicat într-o magică reevaluare a lui. Solitudinea este pentru Marquez acea irepetabilă șansă de a fi.
Macondo este, de fapt, un nume căutat îndelung de scriitor, după cum mărturisește în notele memoriale, o stampă a; locului pe care ni-l introduce ca un spațiu găndit, dorit și fondat doar pentru că trebuia ( metaforic nume al Columbiei, după cum am citit undeva) acel spațiu unic al mitului necesar, al intrărilor în imortalitatea memorialului, dar și a revenirilor în vulgul originar.
Într-o asemenea conjunctură - a singurătății colective și a spațiului determinat mitologic - singura posibilitate de supraviețuire, în sensul profund al trăirii adevărate fiind doar violența...prezentă din timpuri immemoriale, ea rezolvă ori nu problematica individuală sau colectivă, mișcă timpul și definește spațial pentru că, în fond, a trăi înseamnă a muri.
Vocația artistică cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viața întreagă fără să aștepți nimic de la ea(...) pe care o porți înlăuntrul tău de când te naști*... este dezvăluirea directă a omului Marquez... a trăi pentru a-ți povesti viața ( vivir para conmtarla) viața aceea în care omul își etalează slăbiciunile, puterea, aspirațiile, dorințele, iubirile și, poate mai ales, deviațiile în gândire ori fapte ca tot intelectualul secolului trecut - rătăcind în apele tulburi ale marxismului si îmbrățișând aberant falsul aplicării lui, dar fără îndoială oferindu-ne pasiunea ireconciliabilă pentru adevarul scris .
Sigur, cel pe care l-a memorat.
Maria Cecilia Nicu
Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 3/9/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.