Aritmii - Femeie în toată firea
”Ești femeie în toată firea!” Mi se spune de ceva vreme, mai în glumă, mai în serios. Ce o fi însemnând? Prima imagine ce îmi vine în minte este caricatura aceea cu femeia-caracatiță, fiecare braț ocupat cu altceva, în timp ce ea rămâne impecabilă, zâmbitoare. Nu, în niciun caz eu. Poate totuși ”un diamant cu multe fațete, toate adevărate” (cum îmi spune prietena mea, cea cu soare în loc de inimă). Doar că eu, până să îi văd frumusețea și valoarea, simt nemiloasa-i șlefuire. Sudoarea, răbdarea, încordarea, minuțiozitatea de a limpezi fiecare plan, de a ascuți fiecare muchie, de a pune în valoare fiecare colț. Ezitările, zgârieturile novicei, sclipirile timide, întrebările fără oprire, posibila ratare cu fiecare greșeală. E drept, cu timpul piatra rece, dură, dar tot mai aproape de esență, devine o a doua natură. După o vreme autenticitatea ei e tot ce contează. Nu se mai vrea podoabă impresionantă, ori obiect de admirație. Abia atunci poate începe adevărata creație, cea care ar da în sfârșit coerență și rost unei vieți de femeie privite prin această metaforă.
Mă întreb dacă cu acest subliminal mesaj se dăruiesc azi inele cu diamante la logodnă.
Pe vremea mea nu se purtau. Cine și-ar fi putut oricum permite? Eu m-am legat de omul meu drag cu un fir subțire, obișnuit de aur. Prețios și el. Maleabil ca sufletul îndrăgostit. Îl port înfășurat pe deget ca pe o pecete, un legământ de a co-scrie o poveste de iubire fără sfârșit în care eroina trece prin anotimpuri până se confundă cu ele. Poartă veșminte din petale de cireș, din cer senin ori frunze multicolore. Nu din zăpezi, nu încă. Și o singură bijuterie, devenită punct de echilibru când rolurile și genurile jucate s-au diversificat mult, dincolo de comedia romantică a începutului. Un colac (mutual) de salvare pentru furtunile neașteptate și inevitabile ale oricărei călătorii.
Îmi răsucesc verigheta, ca un fel de tic nervos, ori de câte ori sunt îngândurată, îngrijorată, ori doar melancolică, bucuroasă că nu mi-a venit vreodată să o scot, că mă ajută în continuare să deosebesc stânga de dreapta, că nu m-a lăsat vreodată să mă pierd. M-am împlinit în circumferința promisiunii ei până în pragul bătrâneții, fără să îmi pierd încrederea că mă va cuprinde până la capăt.
Capătul acesta e mereu în mine cu pietrele și metalele lui prețioase. Doar nu am cum să nu mă văd, în plină maturitate, pământ simbolic, fertil, matern. Pământ ce rodește și se modelează îndelung, în multe feluri. Totul e să nu cred vreodată că e prea târziu sau că lutul a devenit prea uscat. E un pericol al vârstei la care am ajuns. Și am și zile întunecate și aride. Subterane. Am învățat de la ele că atâta vreme cât nu îmi e teamă să îmi înnegresc palmele pot aduna cărbuni pentru zilele în care sunt (încă) flacără. În care dansez pe înserat, dacă nu cu vigoarea dansatoarelor de flamenco, măcar cu pasiunea lor plină de înțelesuri - doruri, bucurii, tristeți, speranțe.
Nu-mi mai e teamă nici să mă întind covor în fața ușii pentru cei ce își scutură osteniți, nervoși, dezamăgiți, ori doar grăbiți pantofii înainte să intre în casă. Sublimez tot mai iscusit, cred, poverile lor în îmbrățișări, mângâieri, șoapte sau doar tăceri. Așa cum mă retrag tot mai mult fără vinovăție când propriile-mi sentimente au nevoie de atenție. Nu-mi mai e teamă nici de cuvintele pe care le aud sau pe care le spun. Mă bucur să văd că e tot mai puțină nevoie să fie rostite. Îmi e din ce în ce mai puțin frică să fiu.
Dacă ar fi să îmi descopăr ființa în oglinzi de diamant, fiecare instanță ar spune povestea unei femei oarecare și fără pereche, așa ca povestea fiecărei femei de la Eva încoace, cu luminile și umbrele ei, cu tainele și regretele ei, dar mai ales cu frumusețea ei inefabilă.
Așadar, femeie în toată firea? Mai degrabă una până în vârful unghiilor (nelăcuite). Liberă și vulnerabilă în a fi cine sunt în micul meu univers, dorind ca fiecare femeie din lumea largă să poată fi la fel, să poată avea un destin cu adevărat al ei.
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lacrămioara Varga Oprea 3/8/2025 |
Contact: |
|