La strâns de ghiocei
Răsfoind paginile amintirilor, mă regăsesc în acel colț de copilărie unde timpul avea alte măsuri, iar lumina zilei se împletea cu freamătul dorințelor neîmplinite. Eram în clasa a șasea când câțiva colegi au venit cu propunerea de a merge la cules de ghiocei la Noșlac, un sat ce se înălța în zare, deasupra dealurilor pe care le priveam zilnic de la fereastra bucătăriei. Era un tărâm necunoscut, un miraj al primăverii care încă nu se așezase pe lume. La noi, ghioceii nu se găseau, iar ideea de a-i descoperi acolo, dincolo de râu, mi-a aprins inima ca pe aripile unei păsări gata să-și ia primul zbor.
Duminica aceea nu părea deloc o zi de primăvară. Cerul era posomorât, iar pământul, gol și rece, păstra încă urmele iernii. Verdele se lăsa așteptat, iar soarele parcă își pierduse îndrăzneala de a străluci. Drumul spre Noșlac însemna kilometri întregi străbătuți pe jos, trecerea Mureșului cu bacul, un pod plutitor al copilăriei noastre, pentru care plăteam câțiva lei, ca și cum am fi cumpărat biletul spre o altă lume. Nu îmi amintesc exact cine a organizat totul, câți ne-am adunat sau ce le-am spus părinților, dar știu că aveam călăuză pe Iliuță Florean, prietenul bun la suflet, care credea cu toată ființa lui că ghioceii ne așteaptă undeva, ascunși ca un secret străjuit de pădure.
Orele treceau iar noi rătăceam printre dealuri, strângând din umeri, căutând, întrebându-ne dacă ghioceii nu sunt, de fapt, doar o poveste. Pâlcurile de zăpadă, stinghere și tăcute, erau mărturii de iarnă întârziată. Deznădejdea îmi apăsa pieptul, mă întrebam dacă totul fusese doar o iluzie, un vis ce nu avea să prindă viață? Dar apoi, ca într-un basm nescris, i-am văzut. Fragili și puri, ghioceii răsăreau din zăpadă, ca niște clopoței albi, aplecați în rugăciune sub cerul încă rece.
Ce bucurie ne-a cuprins! Ce miracol să vezi viața sfidând iarna! Ne-am aplecat cu venerație, culegându-i în buchețele firave, ca niște comori ale unui tărâm fermecat. Povesteam, râdeam, plini de încântare, când, deodată, niște băieți din sat ne-au ieșit în cale. Nu erau simpli trecători, aveau în priviri un amestec de autoritate și curiozitate, ca niște străjeri ai locului. Unul dintre ei, cu ochi verzi și chip brăzdat de aventură, părea matur înainte de vreme, deși era doar un adolescent. Părea un pirat fără mare, un corsar al dealurilor.
— Să nu luați prea mulți, ne-a spus el, privindu-ne iscoditor. Lăsați și locului, că așa e drept.
Am rămas pe gânduri. Nu ne gândisem niciodată că natura are legile ei, că nu putem smulge toată frumusețea fără să lăsăm ceva în urmă.
Un an mai târziu, l-am revăzut pe acest băiat misterios. Venise la școala noastră, căutând-o pe sora mea, Claudia, vestită pentru frumusețea ei. Îl priveam pe ascuns, amintindu-mi de ziua aceea pe dealuri, de ghioceii zăpezilor și de aventura frumoasă. Părea un pirat al uscaturilor, un aventurier care căuta ce e mai frumos și mai periculos în lume. Nu știu dacă sora mea i-a răspuns vreodată pețitorului, dar știu că drumul nostru spre ghiocei a fost mai mult decât o călătorie, a fost primul meu pas într-o lume unde miracolul are chemare fără să strige.
|
Carmen Oltean 3/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.