Scrisoare pastorală
Mihai Eminescu. Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte prooroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole
El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre.
Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna! cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.
Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.
Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când de turci, când de tătari, făceau ca să rămână în urmă pământul presărat cu ,,scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite oase.
Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.
Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un glas care a zis: ,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit va fi la tine un nou început și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea! ,,
,,- Spune-ne nouă când se va naște El? au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.
,, - La plinirea vremii! le-a răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!
Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.
Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.
Și, iată, că marea zi sosi!
Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru a văzut lumina zilei Eminescu.
Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul
devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor.
Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!
Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.
Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.
Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.
Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!
*
Rugă pentru Ștefan Vodă. Doamne al puterilor, al milei și-al dreptății, îndură-Te de neamul acesta românesc! Depărtează mânia Ta cea cu dreptate pornita asupra noastră. Prea mult sângerează, Doamne, rănile sufletelor, trupurilor și ale pământurilor noastre. Ne-am înstrăinat de Tine și nici în ceasul al doisprezecelea nu alungăm îndoiala din sufletele noastre. Ne-ai arătat, Doamne, zâmbetul feței Tale prin Sfânta Libertate, dar noi nu l-am cunoscut, fiindcă ochii noștri sunt miopi și vederea ne este scurtă. Ne-ai chemat la Tine și noi fugim de Tine, fiindcă ne-am înstrăinat, ne-am păgânit și ne-am pervertit sufletele. Rugăciunea nu ne mai este rugăciune, sărbătorile nu ne mai sunt sărbători, egoismul și setea de înavuțire spulberă bruma de frățietate dintre noi. Ni s-a slăbit paza sufletului și dracul ni se furișează în voie în cămările lui cele mai ascunse. Suntem bolnavi de nedumnezeire, Doamne! Mânia Ta e mare și dreaptă. Munții se cutremură și încheieturile pământului se desprind, apele se revarsă și ca pe un gunoi ne mătură de pe fața pământului, soarele se întunecă și fiarele se îngrozesc.
Oprește-Ți mânia, Doamne! Dacă noi n-am făcut ceva bun pe pământ, îndură-Te de robul Tău, Ștefan-Vodă, sfântul de la Putna. Patruzeci și șapte de ani, Doamne, a păzit hotarele Moldovei și ale creștinătății de liftele păgâne. Patruzeci și șapte de ani Ți-a fost arhanghel biruitor și numai în fața Ta a știut să îngenuncheze și să se închine. Patruzeci și șapte de ani a înflorit pământul Moldovei cu biserici și cu mânăstiri, cu troițe și cu oseminte, cu lacrimi și cu speranțe. Îndură-Te, Doamne, de robul Tău, Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt, și izbăvește-i neamul de pieire. Nu-i lăsa Moldova să se destrame, nu-i lăsa Moldova rănită și îndurerată. Îndură-Te de lacrimile copiilor, femeilor și bătrânilor, de gemetele bărbaților și de mugetul vitelor, de iarba câmpului și de păsările cerului. Îndură-Te, Doamne, de pământul Moldovei și-l binecuvântează cu puterea Ta. Amin.
*
Scrisoare către un preot.
,,Frate preot dintotdeauna,
Mă plec înaintea feței tale și-ți mulțumesc: ca om, român și creștin.
Îți mulțumesc pentru tot ce-ai dat neamului meu de-a lungul veacurilor, pentru drumurile pe care i le-ai deschis pe pământ, în suflet și în cer.
Îți mulțumesc pentru strădania ta neostoită de a revela Frumosul, Binele și Adevărul, de a sculpta întru Ființă cu dalta cuvântului, milei și dragostei.
Îți mulțumesc pentru ceasurile și anii de zbucium, când, cu sufletul tău sfâșiat de durere, mi-ai ancorat frații pe stâncile Carpaților, ca să nu-i ducă diluviile în cele patru vânturi.
Îți mulțumesc pentru toate speranțele semănate, pentru umilințele și martiriul ce adesea le-ai îndurat.
Îți mulțumesc pentru merindea împărtășită din potir, pentru mângâiere, pentru dojană, pentru sfat.
Îți mulțumesc pentru binecuvântarea pruncilor și a caselor, a nunților și roadelor dintâi, a fântânelor și troițelor din câmp, a parastaselor și bulgărilor de pământ.
Îți mulțumesc pentru binecuvântarea steagurilor și oștilor ce mi-au ctitorit Țara, pentru cuvintele înțelepte, ce mi le-ai rostit la ceas de cumpănă și bejenii, pentru gândul curat cu care m-ai învățat ce este Țara.
Îți mulțumesc pentru zilele înjugate cu nopțile la diortosirea cărților de strană, de suflet și de grai, pentru miile de file pe-ncetul izvodite, pentru minunile plămădite cu migală în lemn, în piatră și-n metal.
Îți mulțumesc pentru epistolele, jalbele, izvoadele de tot felul, pe care, ca cel mai luminat din sat, mi le-ai scris, ori le-ai citit și cumpănit cu-nțelepciune.
Îți mulțumesc că tu, înainte de a fi Abecedarul, pe Ceaslov și Psaltire m-ai învățat să buchisesc.
Îți mulțumesc, Părinte, că m-ai învățat ce-nseamnă iubirea de Țară, de lege și de neam; m-ai învățat ce-i sfânt, ce-i bun, frumos și drept; m-ai învățat când să pretind și când s-aștept.
Îți mulțumesc, că din făclia Ta mi-ai dat și mie o fărâmă să-mi lumineze calea aici și-n veșnicii.
După sufletul tău curat, după inima ta nobilă, după gândul îndrăzneț, mă plec cu venerație înaintea ta și, în prag de primăvară, rog pe Dumnezeu să te binecuvânteze și până la sfârșitul veacurilor să rămâi tu însuți!
*
Datina. ,,- Bine că veniși, părinte, îmi spuse maica Ioana, vreau să mă spovedesc și să mă împărtășesc, c-au trecut șase săptămâni. Păcate noi nu am, pe-ale vechi le-am spus.
O mare rugăminte am față de dumneata, părinte! Roagă-i și dumneata pe-ai mei să mă ducă acasă la mine în noaptea de Paști. Am tot ce-mi trebuie aici, dar locul meu e acolo, în satul meu, în casa mea. nu mai pot munci la cei nouăzeci și cinci ai mei, picioarele m-au lăsat de tot, dar atât mai vreau: să fiu în casa mea în noaptea de Paști. După aia pot să mă aducă înapoi. Așa e bine, să fie lumina aprinsă în fiecare casă în noaptea de Paști, să fie masa încărcată, iar dimineața, când vin de la biserică, să chemi vecinii și să le dai de pomană.
Vezi dumneata, în noaptea de Paști se face Liturghie în cer. Toți îngerii și toți morții cântă ,,Hristos a înviat! Atunci se face lumină și în iad și cei de acolo nu mai simt durerea și cântă și ei. După Liturghie se deschide poarta dintre cele două tărâmuri și îngerii care străjuiesc acolo cu săbii de foc îi lasă pe toți să treacă, pe cei de aici acolo, pe cei de acolo aici. Atunci vin și ai mei, copiii, nepoții, bărbatu-meu, părinții, frații.
Vezi dumneata, eu stau aici, că m-a uitat moartea, dar lumea de care eu sunt mai mult legată este acolo. În noaptea de Paști vin toți acasă la noi, așa cum veneau de la biserică. Vin, se așează în jurul mesei, veseli și gălăgioși, ciocnesc ouă roșii, mănâncă ce-am pregătit și eu. Îmi povestesc ce e pe acolo, eu le spun ce e pe-aici. Stau până către răsăritul soarelui și apoi mă sărută, îi sărut și eu și pleacă la locurile lor. Așa au făcut întotdeauna, de când mă știu.
Cum să nu fiu eu acolo anul acesta?! Doar n-am murit! E casa veche și surpată. Dar încă e casă. Ce vor zice ai mei când o să vină și o să găsească ușa închisă, lumina stinsă și casa pustie? La toate casele o să fie lumina aprinsă, masa încărcată cu de toate, lume, numai la noi nimic? Asta nu se poate!
Abia aștept să-i văd iar, părinte! Spune-le, părinte, spune-le la ai mei să mă ducă, te rog ca pe sufletul meu!
Am stăruit de nepoții bătrânei și, până la urmă, s-au înduplecat.
În seara de Paști au dus-o în satul ei, i-au deschis casa, i-au aprins lumina și candela, i-au pus pe masă mâncare și băutură și-au lăsat-o. Dumnealor au venit la biserică, așa cum făceau an de an.
Dimineața, când s-au dus s-o ia pe maica Ioana, au găsit-o moartă. Era culcată în patul ei, cu fața zâmbitoare, de om fericit. Nu mai avusese răbdare să vină ai ei, ci pornise ea întru întâmpinarea lor. Sufletul îi alergase ca gândul pe drumuri neumblate, pe cărări nebătute, prin munți și văi, până la poarta dintre cele două tărâmuri.
Poate că nu se terminase Liturghia îngerilor, când ajunsese dânsa acolo. Intrase și se rătăcise printre toți cei dragi din lumea ei de altădată. Sau poate că venise întreg alaiul rudelor sale s-o viziteze în noaptea de Paști și sufletul ei plecase împreună cu ele să le întoarcă vizita.
Și așa, murise un pic de fericire!
*
Bradul. Redăm mai jos această poezie scrisă de către marele istoric Nicolae Iorga cu puțin înainte de a fi ucis mișelește. Este glasul unui Om, care și-a pus toată viața în slujba neamului și a culturii, a omenirii întregi, dar niște nemernici au crezut că nu au altceva mai bun de făcut decât să-l ucidă. Era în plină putere creatoare și ar fi fost capabil să mai ofere multe neamului omenesc cu mintea lui sclipitoare. Dumnezeu să-l ierte!
Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
O, voi ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?
În anii mulți cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulți și-au aflat un adăpost.
Moșneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Și-n vreme aspră și hursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?!
*
Despre Adevăr. ILIE ECDICUL: ,,Fără smerita cugetare, adevărul este orb; SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR: ,,Când pe noi înșine nu ne putem convinge de adevăr, apoi cum vom putea convinge pe alții? ,,Aceasta este natura adevărului, el se întărește pe măsură ce se mărește numărul adversarilor lui; FERICITUL IERONIM: ,,Adevărului nu-i place să stea retras în unghere și nici nu vorbește pe șoptite; LACTANȚIU: ,,Adevărul durează prin propria sa tărie; MARCU ASCETUL: ,,Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără minte, iar cel fățarnic este iubit. Dar nici una din aceste răsplăți nu ține multă vreme. Căci Domnul va răsplăti fiecăruia la vremea sa ceea ce trebuie; TERTULIAN: ,,Creștinii se îngrijesc de mântuirea lor, iubesc adevărul dintr-o nevoie anume și-l mărturisesc în toată ființa lui.
*
Zâmbete. ☺Ardelenii au descoperit că la un cutremur de șapte grade n-ar mai fi nevoie să scuturăm prunii! ☺,,- Doctore, ce să iau când mă dor picioarele? ,,- Luați autobuzul! ☺ Bulă vine de la școală: ,,- Ce-ai făcut? îl întreabă maică-sa! ,,- Am ieșit la tablă! ,, - Și ce-ai făcut? ,,- Am șters-o! ☺Daca ești mort..., nu simți nimic, dar suferă doar cei din jurul tău. Când ești prost, este la fel!!! ☺Dacă ești deștept, poți so faci pe prostul, însă invers: nu! ☺Întrebare către Radio Erevan: ,, Cum se înmulțesc proștii? ,, Îngrijorător! ☺Vârsta de 65 de ani are avantaje și dezavantaje: nu vezi literele de aproape, însă poți vedea idioții de departe. ☺ La școală..., ora de geografie. Intră profesoara în clasă și începe să pună întrebări elevilor. ,,- Ce capitală are Marea Britanie? Bulă, din spatele clasei: ,,- Dar... mările nu au capitale, doamnă! ☺Doi bărbați: ,, Soția mea este un înger! ,, Fericitule!! A mea încă mai trăiește! ☺,,- La ce ne mai folosește telefonul fix? ,,- Să ne găsim mobilul prin casă!
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 2/15/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.