Visul păsării
Dor topit
Mă arde,
Aprinsă, mută vâlvătaie,
Mocnește-n mine istovită.
Nu știu ce este,
Cum s-o potolesc,
De-o pot stinge
Mă sleiește.
Ce sol ascuns în mine stă?
Ce declarație
Îmi șoptește sufletul?
Ce se înfiripă-n mine,
Ce zbatere de aripi
În colivia inimii?
Unde e cheia,
Unde e poarta cerului,
Să mă slobod odată?
Cerul n-are nici cheie,
nici hotare
Poate că păsării îi lipsește o aripă
Sau poate poarta e deschisă,
Lumina-i prea albă să o văd
Ochii se pierd în strălucire,
Rămâne zborul.
Sau poate pasărea visează
Iar visul-i umbra unui dor
Ce arde fără să se stingă,
Fără început, fără sfârșit.
Cuminecare
Ce tihnă sloboade cerul
Liniștea albă se așterne,
O simfonie mută.
Steluțe albe
Coboară din rai,
Îngerii își scutură aripile
Lumină din lumină se cerne,
Îmbracă pământul în alb.
Mireasa, împodobită de nuntă,
Se gătește înainte de zămislire,
Sub voalul de gheață așteaptă tăcută,
Sfioasă, își pleacă fruntea spre mire.
Ceterașii, chinuitorii, alaiul
Despărțirea dinaintea unirii.
Soarele-i scutură giulgiul de nea,
Vântul îi șoptește blând jurăminte.
Urmează taina cea mare
În căușul luminii, pământul se pleacă,
Ploaia-l binecuvântă cu lacrima sa,
Cerul coboară, sărută țărâna,
Se frâng într-o clipă,
Împreunați într-o șoaptă divină.
Rodul iubirii se naște-n tăcere,
Din trupul de humă tresaltă-n lumină,
Cuvântul se face boboc de verdeață,
Născută din har, viața-nflorește.
Caravana cuvintelor
Poetul, păzitor al slovelor,
Rătăcește prin pustiu,
Mână-n mână cu Morgana,
Învățând pașii dansului
Pe care doar umbrele-l știu.
Însetat, caută oaza,
Izvorul ce naște lumină,
Să-și răcorească buzele
Cu picuri de cuvânt.
Câteodată norocul îi surâde,
Stelele îi șoptesc numele,
Și inima lui se aprinde.
Dar unele strălucesc mai tare,
Și el, neobosit, pândește
Dar vai,
Câte amăgiri,
Câte valuri spulberate
Îi rănesc visul,
Îi smulg speranțele,
Lăsând în urmă doar nisip
Fără destin de castel.
Nopțile lui se fac zile,
Zilele se fac noapte,
Setea lui e foc.
Când găsește oaza,
Nu bea singur.
Cuvintele sunt tribul lui
Toți pentru unul,
Unul pentru toți.
Dar când soarele cade,
Zace răpus,
Singur cu slovele sale,
Părăsit și de Morgana.
Poate că n-a fost niciodată viu,
Doar o umbră
Hăituită de propria-i pierdere.
Inima
Ați auzit voi cântecul drumului?
Chemarea
Fata Morgana zvăpăiată
Șoptește șiret:
Nu te opri, umblă,
Prinde-mă.
Pașii te poartă,
Fântâna te-așteaptă
Cu apa cea nouă,
Oglindită sub lună.
Ascultă cântecul
E chemarea din tine
Și ți-l cântă duios.
Te simți ca un fulg,
Picioarele-s aripi,
Atingi cerul cu vârful degetului.
Plutești...
Iar ai visat,
Ai evadat incognito.
Căprioara
Căprioara s-a născut parcă-ntr-un vis,
Sub cerul fremătând de lumină.
Își privea tatăl, semeț și tăcut,
Mândru, sculptat în abis,
Cu coarne de stejar
și inima plină de curaj.
Mama, blândă, cu ochii de rouă,
O mângâia într-un vals de iubire.
Privea mirată lumea cea nouă,
Pământul cernit în raze aurii.
Ce-i albastrul cel viu,
picurând peste zare,
Și noaptea cu stele,
un vis nesfârșit?
Ce-i bulgărele de aur, în zori topit,
Ce-i mătasea cea verde ce-o face încântată?
Poiana de flori a primit-o în tăcere,
Găsind sânul cald, adăparea de dor.
Și-a învățat pașii, pășind în uimire,
Când râul cânta fără a sta pe loc.
Era fericită, zvâcnind în lumină,
Jucându-se-n vânt, alergând neștiută,
Până când inima, ca o strună divină,
A prins să-i bată, puternic înfiorată.
Când, deodată, vântul parcă s-a frânt,
Pădurea tresare,
Un foșnet străin a curmat liniștea.
O umbră se-ascunde printre tulpini tremurânde,
Un pas nevăzut i-a chemat inima.
A fugit fără gând,
Pierdută sub soare,
Prin frunze
ce-n spate se-nchideau ca un vis,
Până când inima i-a bătut în chemare,
În ritmul tăcerii, în spaima de hău.
Casa ta
Casa ta nu e zidul ridicat din piatră,
nici hotarul trudit sub mâini obosite.
Nu e drumul ce-l străbați,
nici liniștea căutată afară din tine.
Setea ta nu se stinge cu apa din fântână,
nici foamea cu pâinea frântă-n palme.
Cine ești tu nu sunt doar vorbele ce le rostești.
Casa ta e inima ta
lumina pe care o porți,
credința ce nu se clatină,
iubirea pe care o dăruiești,
cântecul tău, ce răsună din suflet,
zidind nevăzutul,
acolo unde doar inima locuiește.
Câinele vagabond
Câinele vagabond
Frumos și zbenguit,
vai, ce noroc că l-am găsit!
Îi pun o zgardă elegantă,
îl țin aproape,
îl periez,
îl port în lesă pretutindeni.
Cu ochi adânci, umani,
mă tot privește.
Mă topesc.
Îl duc pe unde pașii mei
mă poartă
și unde, jucăuș, mă trage el.
E curios, flămând de viață,
tot caută, adulmecă,
iubește vântul,
sărută pământul,
parcă-i ascultă inima.
Parcă tot caută.
Se-nvârte, se uită des la cer,
parcă ar vrea să prindă norii
sau să vorbească
Frunzelor și lunii.
E iubitor, topit de companie,
vrea să îmbrățișeze pe oricine.
Se gudură, face și tumbe,
te poate molipsi cu atâta vervă,
neostoit,
parcă neliniștit.
Îmi pare mie că dansează,
nimic nu-l 'stâmpără.
Și iar mă întreb:
ce caută?
Parcă nu știe nici el,
dar totuși știe.
Zici că așteaptă el ceva,
ceva ce nici vântul nu știe,
ceva ce nici ploaia nu poate șopti...
M-a pus pe gânduri,
măi să fie!
Înțelept cățelul ăsta...
Ce-o vrea?
În vis mi-a apărut o stea,
ce îmi vorbea,
de parcă era o ființă aievea.
Cu buze,
deși era doar din lumină,
șoptea ca un ecou din mine:
Copilă dragă,
sloboade-ți sufletul din lesă.
Ce tu crezi că tot plimbi
e focul tău.
Darul
Cum stelele, fără de noapte,
Nu pot a străluci,
Fără lumină, niciun gând a naște,
Tu, omule,
Ești tot o stea
Ce porți în tine
Visul nopții.
Când dimineața
Cortina pleoapei se ridică
Și ochii tăi răsar,
Tu vrei să torci lumina
Cu ce te vei înveșmânta.
Începe ziua,
O nouă piesă
Ce tu alegi să joci.
Te duci spre tine
Sau lași la întâmplare
Aștepți un tren de nicăieri?
Avem în inimă
Fuioare de lumină,
Un drum neînceput.
Ne cheamă liturghia...
Deschide-ți inima
Ca o fereastră,
Zidește ziua ta,
Că viața curge ca o apă.
Pe unde treci,
Tu flori poți presăra.
Zidirea ta să-ți fie far,
Credința, catifea sub pași,
Iubirea, haina păcii,
Lumina, casa ta.
Și anii tăi să se prefacă-n vin sfințit,
C-atunci când pleci,
Cei rămași să te cinstească,
Numele tău să le-amintească
Precum un dulce elixir.
Câtă lumină ai primit
Și câtă ai dăruit?
Când ultima suflare
Te trece dincolo,
Ultimul sărut
Pecetluiește această viață.
Tu știi,
Mormântul singur ți-ai săpat
Nu cel al lutului,
Nici presărat cu glorii,
Ci cel al nemuririi.
De vei putea privi din ceruri
La cei iubiți,
Să-i vezi
Cum lacrimi varsă și, un zâmbet înflorit,
Își toarnă în cupă,
Cinstind în amintirea ta.
Carmen Oltean, februarie 8, 2025
Am iubit
Am iubit până la orbire,
Și ca unui orb mi s-a răspuns.
Am iubit până am secătuit,
Și în deșertul meu am găsit o oază.
Am iubit până mi-am pierdut mințile,
Și drept răsplată am primit stelele nopții.
Am iubit până la disperare,
Și am dansat cu flăcări până la cer.
Am iubit până la răstignire,
Și în inimă au crescut aripi de lumină.
Ai grijă cât dăruiești,
Vei deveni slugă.
Și când nu mai poți,
Ești jupuit de viu,
Iar din pielea ta
Cineva își face jilț
Și se crede împărat.
Yutori
Învață să taci.
Vei auzi îngerii.
Oprește-te... până simți tihna flăcării.
Atunci ești în pridvorul Lui.
Ți-e sete,
sapă-ți fântâna ta.
Ți-e foame,
învață să faci pâine.
Ți-e dor, privește cerul.
Cauți mângâiere,
Culcă-te în brațele ierbii.
Vrei să cânți,
ascultă foșnetul frunzelor.
Vrei să uiți,
dansează până picioarele-ți devin aripi.
Te cauți,
pierde-te ca acul în carul cu fân.
Nu tremura,
râzi cu hohote,
Cum râde oaza,
când rătăcitul îi bea lacrima.
Ești ostenit,
Întoarce-te în pridvorul Lui,
Cum câinele credincios își păzește turma.
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 2/13/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.