Despre Via Transilvanica
Longitudinea bucuriei, speranței, căutării, spovedaniei, iertării, regăsirii de sine – Frații Ușeriu au aprins o torță pe 1400 de kilometri, un foc sacru ce va arde în veci sub numele de Via Transilvanica.
Ce magnet mă atrage să scriu despre ceva ce încă nu am văzut decât cu ochii sufletului?
Am vizionat pe YouTube imagini despre Via Transilvanica, iar de atunci trăiesc un seism interior, o tensiune frumoasă, catartică. Nu știu cât mă arde dorul, cât e jalea că nu pot zbura încă spre țara mea, că trebuie să-mi țin tumultul emoțiilor în frâu. Dar știu sigur că mi-a fost dată această bucurie de a mă cumineca prin imagini cu peisajele, tradițiile și spiritul acestui drum, chiar dacă alții îl pot atinge cu ochii și tălpile lor în realitate.
Dorința de a ajunge acolo e cutremurătoare. Nu mă pot stăpâni decât prin gânduri și planuri mentale, prin visul că, odată ce trece iarna, voi păși pe acest drum sacru și mă voi împărtăși cu inima, sufletul și ochii de frumos.
Cine sunt frații Alin și Tiberiu Ușeriu
Dacă Hermann Victorov a adus lumina stelelor mai aproape de oameni, făcând electricitatea accesibilă în vremuri când părea un miraj, frații Ușeriu au aprins lumina în sufletele noastre. Ei nu au realizat doar un drum, ci au creat o coloană vertebrală a României, o arteră vie a identității noastre.
Dar acest vis nu a fost un vis solitar. Alături de ei, peste zece mii de voluntari au ridicat, pas cu pas, piatră cu piatră, fiecare metru al acestei căi. Fiecare mână care a muncit, fiecare suflet care a dăruit timp, energie și speranță a făcut parte din această construcție măreață. Un drum nu se construiește singur, iar frații Ușeriu au știut că numai prin forța comunității, prin legătura indestructibilă a celor care cred în ceva mai presus de ei înșiși, acest miracol putea deveni realitate.
Au dăruit o expoziție vie, un rai românesc întins pe 1400 de kilometri, unde fiecare pas este o pagină de istorie: folclor, tradiție, geografie, muzee ale satelor, biserici, dar mai presus de toate – sufletul românesc.
Frații Ușeriu nu au construit doar un traseu, ci au construit o catedrală fără ziduri, o catedrală unde fiecare pas e o rugăciune, fiecare drumeț e un pelerin, fiecare răsărit e o binecuvântare.
Fratele Tiberiu, cu un nume predestinat de împărat, avea scris în destin să fie rege pe un altfel de tron: un tron de rai românesc. A trecut prin suferință, printr-o răstignire sufletească, ispășind o pedeapsă grea în închisoare. Dar a primit canonul divin direct de la Dumnezeu, iar acest har l-a renăscut din cenușă, asemenea păsării Phoenix.
Împreună cu Alin, cu familia sa și cu cei peste zece mii de voluntari care au crezut în această minune, Tiberiu a clădit un drum unde fiecare piatră poartă amprenta speranței.
Mă întreb acum, în oglinda adevărului: câți dintre noi nu suntem închiși într-o celulă proprie? Poate nu între patru pereți reci, ci într-una confortabilă – cu frigiderul plin, cu mașini de lux, cu toate pe roate, dar cu sufletul adormit, privind pasiv, dintr-un fotoliu moale, cum alții sparg bariere și rescriu istoria.
Aș vrea să mai aflu despre cineva care a dobândit raiul pământesc, așa cum au făcut acești frați, alături de o comunitate unită de un vis. Câți dintre noi scriem file de istorie vie, istorie ce se poate atinge, călca, privi?
Am aflat încă o dată că nemurirea există.
Pe cine am întâlnit, în această viață, cu un astfel de răsunet?
Poate doar pe paginile cărților de istorie și biografii.
Dar azi știu că am darul să trăiesc în același timp cu acești frați, cu acești oameni, care ne-au așternut istoria nu pe hârtie, ci pe pământ, pe drumuri, pe suflete.
Fără tron și fără sceptru.
Cum să nu vedem că sunt aleșii lui Dumnezeu?
Cum să înțeleg altfel decât că odată ieșit din ograda întunericului, cu inima aprinsă de iubire, numai în lumină poți ajunge?
Ne mai poate fi teamă de cădere?
Ne mai îndoim de reînviere?
Ne mai îndoim că omul este extensia divină a lui Dumnezeu?
Eu îi văd pe acești doi frați ca pe doi arhangheli, veghetori ai României.
Dar nu singuri. Cu o oaste întreagă alături.
Frații Ușeriu, vă iubim și vă mulțumim cu plecăciuni pentru harul și darul vostru!
Acest drum nu e doar un traseu turistic. Este un legământ.
Un angajament între cei care l-au construit și cei care-l vor străbate.
Între trecut și viitor.
Între noi și noi înșine.
Ne-au arătat că libertatea nu e un loc, ci o stare a sufletului.
Și ne-au lăsat un testament:
Singura cale adevărată e aceea pe care o faci cu inima.
Și dacă Alin, fratele, nu a fost propriu-zis în celulă, el și întreaga familie au ispășit din greu această pedeapsă, într-o celulă a durerii, suferinței și despărțirii. Apoi, împreună, au sorbit din izvorul luminii și al învierii, punând temelia unei noi etape de viață pentru ei și, de ce nu, a unui nou început pentru fiecare cetățean care dorește să se alăture sau să contribuie într-un fel asemănător, atât cât îi dictează conștiința și condițiile personale, chiar și doar pășind pe o porțiune a acestui drum.
Parabola fiului risipitor se desfășoară în fața frumuseții vii. Tiberiu s-a întors acasă, iar Alin l-a așteptat cu „vițelul cel gras”; adverbial vorbind, au reconstruit coloana vertebrală a României.
Hai să facem!
Și totul s-a făcut prin „clacă”, așa cum se clădea odinioară în tradiția populară: casă de casă, cămine culturale, hotare săpate cu porumb la marginea satelor, nunți alcătuite cu bucurie și unitate.
Ce nuntă în cer și pe pământ!
Se rostește zilnic Tatăl nostru, pe milioane de buze, iar acești frați au urmat voia Tatălui ceresc!
„Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” – Crezul.
Cum să nu credem că Duhul Sfânt pogoară?
„Precum în cer, așa și pe pământ.”
Avem filme realizate, cărți publicate, ghiduri turistice scrise pentru a arăta cum să parcurgi Via Transilvanica, unde să mergi, unde să dormi, pensiuni răsărite ca ciupercile după ploaie, pentru că avem oameni harnici, bucuroși, darnici, oameni ce erau uitați de lume în sate abandonate.
Avem oameni chemați la horă – hora Via Transilvanica – dănțuită de oameni din întreaga lume!
Cântăm la sărbătoarea Învierii:
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.”
Și rostim cu credință:
„Adevărat a înviat!”
Frații Ușeriu asta au urmat: au călcat moartea spirituală. Iar noi, cei înmormântați în confortul unei vieți obișnuite, de supraviețuire, de a ne întinde cât ne este pătura, aflăm că pătura se poate întinde peste 1400 de kilometri. Iar pătura spirituală, peste toată lumea.
Lumea ești tu.
Lumea sunt eu.
Lumea suntem noi toți, uniți aici, în visul Via Transilvanica, visul fraților Ușeriu, visul călătorului, visul cetățeanului care participă poate doar și prin gând, urmărind la televizor această înviere a omului, această renaștere a României noastre.
Nu pot să nu-l menționez pe Tiberiu și renumele pe care l-a adus României prin performanțele sale remarcabile câștigând de trei ori consecutiv ultramaratonul 6633 Arctic Ultra, considerat una dintre cele mai dificile competiții de acest gen în lume.
Noi, cei care citim, ne înfiorăm doar imaginându-ne frigul, teroarea oboselii, chinurile iadului.
Mă zbârlesc deja.
Câtă putere! Câtă iubire și dăruire! Câtă dorință de vindecare sufletească, de curățare spirituală, de regenerare a duhului sfânt!
Omul sfințește locul!
Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
România
Lumea te iubește, te repară, te vindecă, te îmbrățișează!
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 2/10/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.