Revista Vatră Almăjană si Limba Română
În cadrul Grupul de publicații Carașul(director Ionel Bota) și-a făcut apariția la Bozovici,Țara Almăjului, publicația de cultură și civilizație Vatră almăjană, o revistă pentru toate vârstele.
În starea dramatică a cuvântului tipărit, actul de temeritate aparține profesoarei Mariana Pâșlea, cu un scop clar: păstrarea tradiției prin revenirea la plăcerea lecturii, ajunsă pentru mine patimă spirituală. Cărțile Bibliotecii din Alexandria au căzut pradă focului. Azi, cărțile dispar de la sine. Tehnologia ar fi trebuit să ieftinească o carte.Tiparnița ar fi trebuit să devină obiect de muzeu iar tehnologia digitală să ne amintească de truda copiștilor, artiști pe dimensiunea timpului, a culturii. Pe frontiscipiul revistei Vatra (Târgu Mureș) apare un adevăr fundamental: Cultura e finalitatea tuturor societăților(Eugen Lovinescu). În lumea de azi, investiția în cultură se rarefiazăprin tehnologia morții, nu a vieții, o apropiere de căderea în neant, lăsând la o parte etica utilizării progresului.
Revista Vatră almăjanăse înscrie într-o serie celebră, unde trebuie să fie binecuvântare în reîntoarcerea la tradițiile neamului, singura cale, dar sigură, de a rămâne ceea ce încă mai suntem: români.
Revista Vatra a apărut la București în perioada ianuarie 1894-1896, determinând la vremea respectivă, o altă orientare culturală, prin George Coșbuc, Ioan Slavici, I. L. Caragiale.
Articolul programatic Vorba de acasă a dat roade mai aproape de noi prin seria nouă de la Târgu Mureș în 1971, de această dată, revistă a Uniunii Scriitorilor cu profil cultural dat de scriitorul Romulus Guga, continuat de eseistul Iulian Boldea, profesor universitar, pe un spațiu larg umanist. Din initiațiva lui Sergiu Paul Băciuț, în martie 2009, a apărut Vatra veche.
Revista Vatră almăjană a fost precedată de publicațiile Almăjul (fondator Gh. Rancu-Bodrog, Șopotul Vechi) și Almăjana (sub egida Liceului Eftimie Murgudin Bozovici, redactor-șef profesorul și poetul Iosif Băcilă).
De aici derivă, pentru noua publicație, obligația morală de a rămâne expresia Țării Almăjului, depășind limitele locale, prin promovarea valorilor naționale, prin colaboratori, spirite ale culturii românești de pretutindeni. În acest fel va îmbogăți metafora vatră strămoșească.
În familia lexicală dezvoltată de cuvântul de bază vatră, reținem diminutivele vetriță, vetrișoară, apoi vătrai (unealtă casnică sub formă de lopățică pentru a scoate jarul sau cenușa, în Valea Almăjului, în Craina), vătrar și varianta vatral, cu diminutivele vătrăiaș, vătrăraș, vătrărel, vătrăcel.
Termen comun, cuvântul vatră a trecut în antroponimie și toponimie. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc (1963), notează antroponimele Vatra, Vatrea, Vetre, Veatreș, Veatruș, Vetraș.
Vatră, cuvântul vechimii noastre, are derivate nefixate lexicografic, păstrate în graiul almăjenilor din Pătaș și Borlovenii Vechi, consemnate de preotul Vasilie Popoviciu în monografia localității Pătaș. Pârâul Pătășel, numit în amonte Valea Pătașului, desparte culmile Dealul Vetrinii și Dealul Rădulinii. Un teren proprietatea bisericii poartă numele Între Vetrini.¹ În denumirea Dealul Vetrinii, forma genitivală nu poate fi decât prenumele Vetrina (Vetre, Vetra, cf. Petru, Petra). În numele topic Între Vetrini, termenul vetrină, derivat de la vatră, denumește un teren cu vegetație săracă, neroditor.
În barocul culturii românești, Banatul poartă o lume specifică, profund tradițională, de o puternică individualitate, o existență inconfundabilă(Eugen Beltechi),Țara Almăjului, pur simplu, după datina vorbei, Almăjul, după spiritul poetic, țara miracolelor(Iosif Băcilă).
În etimologie, există partea de ipoteze, origine evidentă, nesigură sau necunoscută. Partea de ipoteze e interesantă: arată clișee de gândire, acceptarea unei soluții ieftine, convenabile, slăbiciuni omenești, chiar interese. Importante sunt aspectele spiritului limbii, logica istoriei relațiilor lingvistice, perspectiva consecutivă în filiația formei, acceptarea unei denumiri din diverse motive.
Termenul Almăj nu se poate separa de numele topic Almaș: localități (Almaș, județul Arad; Almașu, județul Sălaj; Almașu Mic, Almașul de Mijloc, Almașul Mic de Munte, Almașu Sec, Almășel, județul Hunedoara; Almașu Mare, județul Alba; Almașu Mare, Almașu Mic, județul Bihor; Homorod-Almaș, denumirea veche a localității Merești, județul Harghita), ape în județele Arad, Bihor, Covasna, Hunedoara, Neamț, Sălaj, Almășel, județul Hunedoara, Almășeni (afluent al râului Iara), județul Cluj.
În general se acceptă un etimon maghiar: alma măr + -aș. Slavistul E. Petrovici a fost mai reținut: pare a avea la bază cuvântul alma măr și își explică rezerva: Forma românească presupune mai de grabă o formă ungurească *Almágy, deoarece j de la finea numelui românesc anevoie poate reda un s (ș) unguresc². Explicația există și e simplă: sonorizarea ș > j, aspect al asimilării (fenomen fonetic întâlnit în toponimia almăjană, la Bozovici, Pădejelu Mare și Pădejelu Mic, de la Padeș³). Într-un document din anul 1387, la care face referire o diplomă regală maghiară, se vorbește despre districtus vocatus Halmagy, unde se observă că sonorizarea se produsese deja. Ca sufix românesc, -aș are o frecvență productivă complexă în derivare: formează nume de agent sau termeni asimilați ideii: arcaș, pușcaș, rândaș, trăgaș, primaș, pătimaș sau diminutive: ciobănaș, copilaș, cu semnificații adăugate, calitate, caracterizare. Pentru noțiunea specifică, modalitatea derivativă are sufixe tipice: -iș, meriș (livadă cu meri, cf. Scriban și DAR: Meriș, localitate în Mehedinți, comuna Broșteni și în comuna Costești din Vale, Dâmbovița), -et, făget, -easă, Goruneasa, toponim la Pârvova din ținutul vecin, Craina. Validarea semantică ar fi dată de prezența etimonului maghiar în limba română, cel puțin, ca regionalism. Ceea ce nu s-a întâmplat.
Pentru Almaș, L. Săineanu, în dicționarul său, notează: 4. Regiune a Banatului învecinată cu Mehadia. [Ung. ALMÁS, pomet (din ALMA, măr)], dar, în maghiară, cuvântului pomet, mulțime de pomi fructiferi, îi corespunde termenul gyümölcsöskert iar sensul livadă (grădină) cu meri este redat de az almáskert. În explicația etimologică, Iorgu Iordan reține almámăr și almás merișor, livadă cu meri. Lexemul merișor (smirdar, coacăz, scoruș) nu se justifică semantic în explicație. Pentru curiozitate, amintesc că Merișor denumește o trecătoare montană între Surianu și Retezat. Dacă almaș e împrumut, nu mai era nevoie de derivare. Pare ciudat, dar termenul alma se găsește în limba lituaniană, poate din același timp cu doina (aisti doina, a doini).
E posibil ca denumirea satului Alma Vii, Almen (în germană), Szászalmád (în maghiară) din comuna Moșna, județul Sibiu, să aibă nume de origine maghiară, contestată însă de vechiul german Almo ulm. Se știe că între Orăștie și Baraolt, regatul maghiar a fixat, cu drepturi și privilegii, germani de origini valone, renane, saxone.
Diploma (29 august 1457) regelui Ladislau Postumul (suveran al Ungariei sub numele Ladislau al V-lea între 1453-1457) a reînnoit vechile privilegii pe care le-au avut opt districte bănățene (recunoscute de regele maghiar Sigismund în anul 1387), cu scaune de judecată proprii, ce funcționau pe baza dreptului românesc.⁴ Districtul Almăj era unul dintre ele. Data atestării (1457) confirmă o realitate. Se poate vorbi despre preexistența termenului Almăj, denumire preluată de administrația regatului maghiar pentru un district privilegiat, autonomie administrativă și juridică. Separarea cuvântului de istoria sa este de neconceput, de neacceptat. Absența urmelor arheologice de origine maghiară⁵ în Almăj devine argument. Pentru anterioritate citez un fragment mai larg: La data de 20 ianuarie 1307, Vicențiu, arhiepiscopul de Calocea menționa că Ladislau Kan, infidelul voievod al Transilvaniei, ocupase posesiunea bisericii, numită Halmas (se face trimitere la Magyar Országos Lėveltár, Budapest, Diplomatikai Fenykėpgy, 277259 (DF), n.n.), domeniu localizat în comitatul Caraș. După alte opinii forma Almas nu reprezintă o variantă a toponimului. Pesty Frigyes sugera că primul denumea un sat, a cărei unică mențiune provenea din actul de condamnare a răufăcătorilor din Caraș, emis de adunarea comitatensă din anul 1370. Cert este că documentul de la începutul veacului al XIV-lea nu furnizează informații despre apartenența administrativă a posesiunii, localizarea sa fiind făcută pe baza unor documente ulterioare, care atestă prezența voievodului infidel iusta Naragh (Nera) și existența unor semne de hotar ridicate de arhiepiscopia de Calocea. De fapt domeniul Halmas nu a fost identificat niciodată în comitatul Caraș, ci în Timiș, însă neîndoielnic că s-a aflat în depresiunea Almăjului, în apropierea râului Nera.
Necesară rămâne însă clarificarea presupunerii potrivit căreia oiconimul Almas, amintit în documentul scaunului cărășan, este identic cu posesiunea și așezarea a cărei denumire a fost transferată districtului românesc. Cu toate că, la prima vedere, între cele două toponime nu pare a exista vreo diferență din punct de vedere lingvistic avem de-a face cu două cuvinte distincte. Almas provine de la substantivul alma/măr, care în osmană este pronunțat elma, în timp ce halom/dâmp, de origine slavă, este rădăcina oiconimului Halmas. Despre cel din urmă, Pesty Frigyes afirma că a avut o înrâurire asupra denumirii districtului românesc, iar urmele sale s-ar fi păstrat în toponimia locului. Exemplul este reprezentat de Valea Almăjului. Dacă prima ipoteză este justificată documentar, cea de-a doua ridică semne de întrebare, prin prisma asimilării sale în limba română. În ceea ce privește documentul din anul 1370, nu putem nega existența așezării Almas din comitatul Caraș si nici confundarea sa cu toponimul Halmas⁶.
Se impun ceva precizări. Raporturile dintre limba română și idiomurile din vecinătate au fost de multe ori distorsionate.⁷ În ce măsură factori extralingvistici au determinat situația constituie cu totul și cu totul o altă problemă. În limba noastră, sunetul redat prin litera h este o consoană fricativă glotală surdă, pronunțată, în funcție se sunetele învecinate, velar sau palatal, chiar uvular. Se afirmă că acest sunet a dispărut din cuvintele de origine latină. În graiurile bănățene, căderea lui h etimologic inițial și intervocalic se produce chiar în împrumuturi relativ recente. Astfel sticla cu o capacitate de jumătate de litru se numește olbă (din germ. Halbe). Și totuși se păstrează în alte cuvinte, mai ales în interjecții, pentru a se menține esența expresivă. Dificultatea acceptării etimonului maghiar se leagă de circulația cuvântului, bază în fenomenul derivării. Înțeleg argumentul cu limba osmană, dacă ar fi vorba de râul Alma din Crimeea, de Alma-Ata, oraș în Kazahstan. Pentru a fi înțeles citez din MELsz: alma ′gyümölcs, az almafa termése′: almáskert, almásderes, almássürke (′kerek foltokkal tarkázott ezüstös szőrû, illetve szürke ló′) Ótörök eredetû szó: kipcsak, csagatáj, kirgiz alma, oszmán elma.
Intuiția marelui istoric N. Iorga, care vedea ca etimon termenul holm⁸, mă determină să constat o apropiere de toponimele Hălmagiu și Hălmăgel pe urmele lui Traian Mager: Hălmagiu (Hălmajii) s-a numit totdeauna această comună, în românește, numai în scriptele administrației, ungurește, apare de pe la începutul sec. XVIII Nagy Halmágy (Hălmagiu Mare) în opoziție cu Kis-Halmágy (H. Mic), adică Hălmăgelul, comună ardeleană învecinată, care la început fusese una cu Hălmagiul. Cuvântul Hălmagiu este un adjectiv (sic!) format din substantivul holm, care înseamnă deal. Nicolae Iorga relevă că Homorodul ardelean, Humorul bucovinean, Homorodia olteană pot fi aduse în corespondență cu Hălmagiul nostru, care toate purced de la holm sinonimul lui colină, ca și cioacă, cucă, Curcubetă (vârf Bihării), dâlmă, dâmb, glămeiu (Glămeie în Măgulicea), gomilă, gruiu, - câteva uzitate și în regiunea noastră, dintre cele înșirate de Bogrea.⁹ Cred că este cazul și locul să amintesc de așezarea Halmeu, atestată în 1271 (după DE), Halmi, în maghiară, și Holmeu, în germană) din județul Satu-Mare, loc de trecere (rutier și feroviar), cândva la frontiera cu Slovacia, acum cu Ucraina.
Povestea etimologică a cuvintelor halm(ă), hâlm, holm aparține lui August Scriban. Explicațiile sale au trecut în DLRCL, DLRM, MDA. hîlm n. pl. uri (vsl. hlǔmǔ, bg. hǔlm, rus. holm, deal mic (de unde și ung. halóm), cuv. germanic, de unde și nger. holm, și kulm, pisc, rudă cu lat. culmen, culme. Și sb. hlam [Bern. 1, 387], V. colnic. Cp. cu cuhalm. Vest. colnic, deluleț, dîmb, dîlm. Gorgan. - În est holm (după rus.), în Trans și halm (după ung.). V. cucă 1 și grui 1.
Pentru variantele unui cuvânt există legături complexe care se pot desluși, dacă se răspunde la întrebarea Cum au apărut variantele?. Se ajunge la trăsătura de structură. Forma de bază este halmă, de fapt cuvântul-titlu. Cuvântul maghiar halom nu poate explica forma românească. Apariția vocalei o este în natura limbii maghiare. Fenomenul se numește anaptixă. Redăm demonstrația lui Alex. Pele¹º, care nu cunoștea forma halm: holm, holmuri, s.n. (Reg.) Ridicătură mică de pământ, delușor, movilă. P. ext. grămadă, morman. TOPONIME: Holm (IAȘI, NEAMȚ). ALTE LIMBI/DIALECTE: rus., ucr. holm colină, deal, movilă și der. holmik, holmistîi deluros, holmoobraznîi etc. r. holm > m. halom id. MELsz: slav. În limbile slave: bg. hălm, ceh., slov. kopek, pahorek; pol. Wzgórze, pagórk; scr. brdace, uzviica. Asadar, în limbile slave de contact nu există termenul holm. Totuși, în graiuri, se întâlnesc formele xoлм (forma literară în sârbă este брдо deal, în croată brdo). În limba maghiară, pentru deal există termenul domb, plural domboz, cu derivatul dombos deluros (din română, cu trecerea î în o, cf. gond din gând, kóc din câlți). Etimologia din limba rusă e imposibilă cel puțin din perspectiva timpului. Emil Petrovici observa: Toponimia slavă a Transilvaniei prezintă particularități ale unor graiuri slave deosebite de ruteni și slavii sudici.¹¹ În ucrainiană, este împrumut românesc trecut în rusă. Faptul că se gășeste în germană este edificator pentru o vechime indo-europeană. Vsl. χӆым, la care face trimitere MDA, ar fi lăsat urme doar în bg. hălm, sb. hlam, ucr. holm, care, fonetic, sunt forme mai apropiate de termenii românești. Deoarece din timpurile cele mai vechi, pronunțarea era cu h, lingvistul I. A. Candrea respinge originea ungurească, crede că Formele cu j, -giu au fost refăcute sub influența ungurului Halmágy și propune ca etimon termenul vechi slav¹². Nu se poate înțelege logica împrumutării unor cuvinte diferite pentru aceeași noțiune: halm(a) și deal. DER acceptă contradicția lingvistului Miklosich : etimonul cuvântului deal este sl. dĕlǔ (Miklosich, Slaw. Elem. 22), însă din română provine ucrainianul del. Migrația slavilor dintr-o patrie originară este astăzi contestată¹³. Ramura sudică a slavilor a trăit în apropierea neamurilor traco-dace.
Rădăcina lexemului Almăj (îmi amintesc perfect), pentru reputatul meu profesor de istorie Liviu Smeu, autorul cărților Contribuții la istoria Almăjului (1977), Almăjul grăniceresc 1773 1872 (1980), este almă loc de casă, termen înlocuit cu germanul Platz în timpul sistematizării satelor almăjene, intrate în zona de graniță, de către administratia austriacă, subordonate direct Consiliului aulic de război al Curții de la Viena.Toponimul Almăj este semn lingvistic în care semnificantul are drept semnificat relieful, ceea ce dă motivarea. Depresiunea Almăjului este colinară, cu terase și lunci. Denumirea conservă semnificații ieșite din uz, proprii unui mediu de viață. Înțelesul loc de casăeste ulterior semnificației alma deal. Așezările din Almăj au fost de tip răsfirat, având împlinite condițiile: sursă de apă permanentă și posibilitatea refugierii rapide în caz de pericol.
Denumirea Almăj este unică în toponimia românească. Prin tradiție și, documentat istoric, localitățile Almăj, Almăjel din Dolj si Almăjel din Mehedinți se leagă de mișcări de populație (în acest caz, din motive politice).
Almăjul, o adevărată cetate naturală, nu a rămas în afara istoriei. Almăjenii nu au trăit izolați, mărginiți în istoria locală. Au pus preț pe libertatea vieții lor. La Mohi, 1241, Iacob Gârlisteanu l-a avut alături pe contele Salgagyör în salvarea regelui Bela al IV-lea. Almăjenii au fost lângă Gabriel Bethlen în visul dacicși l-au sprijinit pe Matei Basarab, pe Mihai Viteazul, au stat demni în fața viitorului împărat Iosif al II-lea al Imperiului Habsburgic.Tratatul de pace dintre austrieci și turci din anul 1605 s-a semnat în Almăj. Vitejia (în bătăliile de pe Rin, pe frontul din Italia, la Ulm, la Austerlitz) și uniforma militară deosebită a bănățenilor cu cele două companii din Almăj au determinat admirația împăratului Napoleon. Din Almăj s-a ridicat revoluționarul Eftimie Murgu și a venit pe lume istoricul I. Sârbu să dea imaginea impresionantă a lui Mihai Vodă Viteazul. Cu uneltele agricole almăjenii s-au împotrivit transformării socialiste a agriculturii.
Atitudinea almăjenilor în fața vieții este emblema revistei Vatră almăjană. În paginile ei, condiția umană almăjană poate trăi sentimentul împlinirii spirituale pe măsura fascinației țării miracolelor. Voința de întemeiere dă viață. Viața se pierde dacă n-ai grijă de ea, mai ales că e vorba de o dimensiune existențială eminamente rurală, Almăjul. Salvarea satului almăjan se poate face prin păstrarea cuvântului și cântecului, prin reîntoarcerea acasă.
SIGLE:
DAR Dicționar de arhaisme și regionalisme;
DE Dicționar enciclopedic;
DER Dicționarul etimologic român;
DLRM Dicționarul limbii române moderne;
DLRLC Dicționarul limbii române literare contemporane;
FD Fonetică și dialectologie;
MDA Micul dicționar academic;
MELsz Magyar etimológial szótár;
SCIVA Studii și cercetări de istorie veche și arheologie.
1. Vasilie Popoviciu, Monografia comunei Pătaș Sol, grai, credință și obiceiuri locale, Caransebeș, 1914, reeditare, Ediție îngrijită de prof. Ileana Crașovan, Editura Waldpress, Timișoara, p. 17, respectiv p. 23.
2. Emil Petrovici, Folclor din Valea Almăjului, în Anuarul Arhivei de Folclor, Imprimeria Cartea Românească, București, 1935, p. 25-157, reeditare, Ediție îngrijită de Ion Marin Almăjan, Editura Waldpress, Timișoara, 2005, p. 10. Despre valorile de semnificație ale sufixelor, vezi Valeriu Rusu, În legătură cu derivarea cu sufixe, în FD, IV, 1962, p. 263.
3. Vasile Frățilă, Lexicologie și toponimie românească, Editura Facla, Timișoara, 1987, p. 144.
4. Iuliu Vuia, Districtus Walachorum Cercurile românești bănățene Cele din Timiș reconstituite pentru prima oară, Editura Analele Banatului Tipografia Union, Timișoara, p. 10-11. Vezi și Ioan Hațegan, Habitat și populație în Banat (secolele XI-XX), Editura Mirton, Timișoara, 2003. Informațiile despre districtele privilegiate (diploma regelui Ladislau Postumul) se bazează pe lucrarea lui F. Pesty, A Szörėny hajdani oláh kerületek, Budapest, 1876.
5. R. Popa, Caransebeș și districtul său în secolele XI-XIV, în SCIVA 40, 1989, nr. 4, p. 354.
6. Zoltán Iustin, Toponimia maghiară din comitatul Caraș (secolele XI-XIV), https:/biblioteca digitală.ro... /PDF. Despre apartenența districtului Almăj la Țara Severinului, vezi B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Ed. Teora, 1999.
7. Despre aparența obiectivității, traducere ori deformare după spiritul limbii maghiare de către oficialitățile administrative, vezi G. I. Brătianu, Le problėme de la continuitė daco-roumaine. I. Les nouvelles remarques de M. Ferdinand Lot. II. L ҆ histoire roumaine ėcrite par les historiens hongrois, Bucarest, M. O. Imprimeria Națională, 1944. Despre combinații toponimastice maghiare, vezi E. Petrovici, La population de la Transylvanie au XI-ème siècle, Bucarest, 1944 (extrait de la Revue de Transylvanie, Sibiu, 1944,Tome X, 1-2, p. 71-98.
8. N. Iorga, Istoria românilor, vol. II, 1936, p. 278.
9. Traian Mager,Ținutul Hălmagiului monografie, reeditare, Prefață de Lavinia Betea, București, Ed. Corint Books, p. 122.
10. Alexandru Pele, Elemente lexicale străromânesti, Ediție îngrijită de Octavian Blaga, Editura Scheda, Oradea, 2010, p. 68.
11. E. Petrovici, Op. cit., p. 12.
12. I. A. Candrea, Elemente de toponimie cu privire specială la toponimia Olteniei, curs la Facultatea de Litere și Filosofie, 1932 1933, p. 74-75, cf, bibl-dir.solirom.ro > b... (PDF)
13. Vezi Florin Curta, The Making of the Slavs: History and Arcaeology of the Lower Danube Region, C. 500-700, Cambridge: Cambridge University Press, 2001.
Constantin Teodorescu, New Dundee, On, Canada
|
Constantin Teodorescu 12/8/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.