Dosoftei, înaintemergătorul - 400 de ani de la naștere
Dosoftei, înaintemergătorul - 400 de ani de la naștere
Mihai Caba 27 Octombrie 2024
Este unanim recunoscut faptul că în definirea unei nații, a specificului ei național, după cum amintea și strălucitul istoric literar George Călinescu, un rol primordial îl deține trăsătura diferențială a unui popor, care poate fi întrevăzută ca formă de manifestare într-o complexitate de valori caracteristice, dobândite de-a lungul timpului său istoric trăitor și care, întrețesându-se expresiv, dau un fond comun, diferențiat față de alte popoare. Între aceste valori, ca elemente de specifitate definitorii, stau: limba, tradiția populară și credința; fiecare în parte și toate împreună pot da sama de un popor.
Vorbind despre limba română, despre închegarea ei și, de aici, despre literatura română, este o cale lungă ce acoperă mai multe secole, începând de la scrisoarea boierului câmpulungean Neacșu către judele Hanăș Bengner al Brașovului, la 1521, rămasă deocamdată ca primul răvaș românesc cunoscut și până în zilele noastre. Numai că în această privință, cea a apariției și evoluției creației literare românești, pe căile bătătorite de istoricii și criticii literari ai vremurilor se constată două opinii diferite, diametral opuse, vorbindu-se în contradictoriu de chiar două începuturi, fiecare dintre ele fiind susținute, de o parte și de cealaltă, cu ardoare și cu temeinicia punctelor de vedere exprimate. Astfel, potrivit acestor divergențe, primul început literar acoperă perioada secolelor XVI-XVIII, prelungită puțin și la începutul secolului al XIX-lea, fiind decis de către cronicarii moldoveni, Dosoftei, Cantemir și de cronicarii munteni, având punctul terminus la Tiganiada lui Ioan Budai-Deleanu (1812). Cel de al doilea început a fost localizat în timp în preajma secolului al XIX-lea, când literatura a luat-o de la capăt, după cum conchide și Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, ed. Minerva, 1990. Potrivit acestuia: următorii poeți de oh și ah, cum au fost Văcăreștii și Conachi, au inventat, de fapt, literatura română modernă de astăzi, statornicindu-i speciile și genurile pînă azi.
Și, totuși, dacă dorim să încheiem această gâlceavă, cu înțelepciune (vorba lui Dimitrie Cantemir), atunci putem să conchidem, fără a fi supuși unui nou diferendum, că literatura română a pornit vitejește doar odată cu criticismul junimist (1863) lansat de Titu Maiorescu, așa cum apreciază cu împăcare și criticul literar Al.Cistelecan.
Revenind la George Călinescu, cel care consideră că spiritualitatea unui popor se aranjează în jurul unei - note de bază - înnăscute, în cazul punctual al literaturii române acesta văzând - nota ei de bază - în Epoca veche a începuturilor de ev mediu întârziat, după cum își intitulează primul capitol al monumentalei sale Istorii, în care strădania minuțioasei sale cercetări estetice este îndreptată cu luare aminte peste operele înaintemergătorilor limbii române literare, scoțându-le la iveală, cu judecată stabilă și nepărtinitoare, contribuția lor însemnată de a face trecerea de la literatura religioasă, aflată în plină expansiune, la limba literară a începutului literaturii.
Între înaintemergătorii literaturii române ale acelei epoci de ev mediu întârziat, George Călinescu îl pune la loc de cinste și pe Mitropolitul Dosoftei, căruia îi consacră nu mai puțin de trei pagini, 53-56, în Istoria , reeditată la Editura Nagard, în 1980.
Mai întâi, pedantul istoric și critic literar, trecând laconic peste biografia lui Dosoftei, se oprește în final la portretul acestuia zugrăvit cronicărește de Ion Neculce: acest Dosofteiu mitropolitul nu era un om prost de felul lui; era neam de mazîl, prea învățat; multe limbi știa, elenește, latinește, slavonește și alte. Adânc din cărți știa, și deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel; în țara noastră pe aceste vremi nu se mai află un om ca acela.
Întruchiparea portretistică a acestor puternice trăsături de caracter atribuite Mitropolitului Dosoftei ne îndeamnă, dară, să zăbovim mai pe îndelete asupra vieții și operei sale, în contextul istoric al devenirii de mai târziu, așa cum au făcut-o de-a lungul vremurilor și numeroșii săi exegeți.
Astfel, desprindem, după Nicolae Iorga - citire, faptul că s-a născut la 26 octombrie 1624, la Suceava, pe numele lui de mirean Dimitrie, în familia neguțătorului Leontari - tatăl și a Misirei - mama, Barilă, de origine exterioară granițelor țării (probabil macedoneană), dar cu multe rude și legături românești.
Au trecut de atunci, iată, patru veacuri cu cei 400 de ani ai lor!
A pornit pe drumul învățăturii la Școala Domnească de pe lângă Biserica Trei Ierarhi de la Iași, abia deschisă de domnitorul Vasile Lupu, la 1640. De aici continuă studiile la Școala Frăției Ortodoxe din Lwov (Polonia), însușindu-și limbile: greacă, latină, slavonă și polonă. Urmând calea credinței ortodoxe, în 1648, îl aflăm la M-rea Pobrata (Probota), prima ctitorie a domnitorului Petru Rareș, unde s-a călugărit și ca monah a primit numele de Dosoftei. Aici depune mare sârguință pentru traducerea în românește a Istoriei lui Herodot, a unui Pateric grecesc și a altor texte, între care și fragmente din Viața și minunile Sf. Vasile cel Nou. Pe această bază, ascensiunea sa ecleziastică este fulminantă, fiind ales și funcționând ca episcop de Huși timp de doi ani (1658-1660), ca mai apoi, timp de peste un deceniu (1660-1671), să fie episcop de Roman, perioadă fastă în care începe lucrul la Psaltirea în versuri, culminând cu alegerea sa ca Mitropolit al Moldovei în care a slujit pe acest scaun arhieresc în două perioade: prima(1671- 74), întreruptă de pribegia sa în Polonia, ca urmare a schimbării de domn, dar și a covingerilor sale antiotomane și a doua (1675-1686), odată ce este readus în demnitatea sa chiriarhală anterioară și până la luarea sa ca ostatec, în 1686, de către regele polon Jan Sobieski, care, în retragerea oastei sale din fața otomanilor, a luat din Moldova, atât pe Mitropolitul Dosoftei, cât și Arhiva, Tezaurul Mitropoliei și Moaștele Sfăntului Ioan cel Nou, ultimele fiind cu greu returnate Sucevei, în 1783.
În prima sa perioadă Mitropolitul Dosoftei, drept urmare a relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu Spătarul, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie și, astfel, are meritul înființării la Iași a primei tiparnițe.
Dovedindu-se a fi un cucernic iubitor al sfințeniei credinței ortodoxe și purtător de griji față de enoriașii săi păstoriți, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, înzestrat cu darurile dumnezeiești ale misiunii sale, a lucrat cu îmbelșugare la traducerea și tipărirea de carte sfântă în limba română, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină și har a lui Dumnezeu, dăruind Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare pentru rânduiala slujbelor bisericești.
Primele sale cărți tipărite au fost: Psaltirea în versuri și Acatisul Născătoarei de Dumnezeu. Din pricina stricării tiparniței de la Iași, acestea sunt tipărite în cele din urmă, în 1673, la Uniev, în Polonia. A lucrat la Psaltire cinci ani, după cum mărturisește pe foaia de titlu: A fost lucrată cu lungă osteneală, în mulți ani, socotită și cercată prin sfintele cărți și di aciia pre versuri tocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare. Cuprinzând versificarea celor 150 de Psalmi ai Dosoftei - Psaltirea în versuri - Psalm 11
lui David și având peste 500 de file, cu cele 8634 versuri ale sale, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, după cum conchide și istoria literară, este considerată prima operă poetică de mari dimensiuni din literatura română! (s.n.) Practic, Dosoftei poate fi socotit, fără tăgadă, înaintemergătorul Poeziei românești; el fiind și primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox. Însuși G.Călinescu, pornind de la primul Psalm, îi apreciază lui Dosoftei acea proaspătă undă psaltmodică : Ferice omul ce n-a merge / În sfatul celor fără de lege / Și cu răii nu va sta-n cărare / Nici va ședea în scaun de pierzare. / Cu voia lui va fi tot cu Domnul / Și-n legea lui va petrece somnul.
Adaptibilitatea tălmăcirii la specificul limbajului poetic autohton îi conferă lui Dosoftei prilejul primilor pași făcuți pentru introducerea limbii române în oficierea cultului ortodox, iar plăsmuirea versurilor sale are darul de a oferi credincioșilor o stare emoțională a receptării acestora. În acest sens al sensibilității poetice, G.Călinescu notează: Dar mai ales Dosofteiu are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei care dă mireasmă mâhnirilor abstracte : Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sânte, / Și nu mă trece, ce-mi ia aminte! / Că-mi feci rea voe, pentru grea ură / De sânt cu spaimăŽn cugetătură.
Reflectând asupra versificației prozodice a Psaltirii, ilustrul istoric și critic literar deliberează: Oricât de stângace ar fi uneori stihurile mitropolitului, nu trebuie să uităm că întâiul (s.n.) a încercat tot felul de registre, făcând versuri de 6,7,8,10,12,13 și 16 silabe. Este în stihuirea lui chinuirea, hilaritatea sfântă a misticilor italieni.
După reinstalarea în scaunul Mitropoliei și repararea tiparniței de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a continuat trudnica și vrednica sa misie de a tipări noi cărți de slujbă, între care: Dumnezăiasca Liturghie (1679 și 1683), Psaltirea d-nțăles(1680), cu text paralel în românește și slavonește, Molitvălnic d-nțăles(1681) și Viața și petrecerea sfinților, în 4 volume ( 1682 86), lucrare rămasă netrminată ca urmare a luării sale forțate în Polonia. Aici și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale. Cât a mai trăit în nevoi și scârbă, sfântul ierarh Dosoftei și-a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat vechile legături cu ierarhii ortodocși ai Moscovei și Kievului, traducând pentru aceștia, din greacă în slavonă-rusă, cărțile Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Stirul, Gherman al Constantinopolului și Simeon al Tesalonicului , sprijinind astfel dreapta Crednță a Bisericii. În ciuda presiunilor făcute în exil asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a rămas un stâlp al Ortodoxiei până la sfârșitul vieții sale, din 13 decembrie 1693, când a fost chemat la Domnul. A fost înmormântat la Biserica Nașterea Domnului din Jolkiew, aflată astăzi în Ucraina.
Au trecut, iată, 326 ani de veșnicie ai sfântului mitropolit și cărturar Dosoftei! Dacă în cultura și literatura română posteritatea îi oferă prin veacuri cărturarului Dosoftei un loc binemeritat în rândul înaintemergătorilor, ce au deschis drumul spre o limbă română literară, cinstindu-i însemnata operă prin numeroasele reeditări postume ale scrierilor sale de har, nici Biserica ortodoxă nu râmâne mai prejos când este vorba despre pomenirea ierarhului mitropolit Dosoftei, păstor dreptcredincios și jertfelnic pentru slava credinței și aducerea limbii române în Altar și, astfel, în anul 2005, în 14 octombrie, de sărbătoarea Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, Sinodul B.O.R., întrunit la Iași, a proclamat la Sfânta Liturghie canonizarea Mitropolitului Dosoftei, spre a fi numărat între Sfinții Bisericii și să fie pomenit și cinstit cu cântări de laudă în ziua de treisprezece a lunii decembrie. Poruncim, de asemenea, în Duhul Sfânt, ca viața, slujba și icoana Sfântului să fie primite cu evlavie de preoții, monahii și credincioșii ortodocși.
Nici legendara Cetate ieșeană nu a coborât tradiționala sa ștachetă a cinstirii când a venit vorba despre Dosoftei, ierarhul mitropolit, de numele căruia sunt legate pe vecie izvodiri și împliniri aduse cuvântului românesc scris și meșteșugit în tipărirea lui. În urma unor cercetări istorice minuțioase a fost identificat locul casei în care Mitropolitul Dosoftei și-a instalat, la 1679, cea de a doua tiparniță, acolo fiind tipărite: Liturghia, Psaltirea de-nțăles și Viața și petrecerea sfinților. Mai întâi în această casă, aflată în capătul Uliței Mari, apropiată Curții Domnești și Bisericii Sf.Nicolae, ctitorită de Ștefan cel Mare, la 1492, a funcționat o mănăstire de călugări, devenită, apoi, la 1675, reședința mitropolitului Dosoftei. În zilele noastre, recunoscută ca monument istoric, această veche zidire din piatră, construită în formă de cub, pe la 1677, cunoscută și sub numele de casa cu arcade, a fost restaurată după stampele vremii, între anii 1966-1969 și, la 7 august 1970, a devenit Secția de literatură veche a Muzeului Național al Literaturii Române, adăpostind colecții unicat: de manuscrise și cărți vechi, de icoane din sec. XVI-XVIII-lea și o machetă a unei tiparnițe din timpul lui Dosoftei.
Iar ca toate să fie pe măsura cinstirii, în 1975, în fața Casei Dosoftei, sub semnul omagierii vrednicului cărturar, înaintemergătorul tipăriturilor de cărți în limba română, edilii ieșeni au inaugurat statuia în bronz a Mitropolitului Dosoftei, executată cu recunoscută măestrie artistică de către renumitul sculptor ieșean Iftimie Bârleanu, adăugându-și, astfel, în patrimoniul Cetății ieșene de pe 7 coline un nou și însemat monument, ridicat întru slava și închinăciunea iluștrilor săi înaintași.
În spiritul tradiției împământenite a Cetății ieșene, acum, la slăvitul moment aniversar: Mitropolitul Dosoftei - 400 de ani de la naștere poate că ar fi nimerită o și mai mare osteneală conjugată a Primăriei Iașului și a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, privind aducerea la Iași a osemintelor Sfântului Mitropolit Dosoftei, cum și recuperarea Arhivei și a Tezaurului Mitropoliei, luate ca pradă de război de către regele polon.
În încheiere, dar nu în ultimul rând, conformându-mă întocmai sfintei porunci, fie-mi, dară, primit cântul de laudă ce i-l ridic Sfântului Mitropolit Dosoftei, cel care s-a nemurit întru păstrarea Credinței ortodoxe și cinstirea Limbii române.
Mihai Caba
Art Emis
|
Mihai Caba 10/27/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.