Cartea : Despre tinerețe din seria "Scrieri mici pentru oameni mari "
Povestirea : Pădurea de mesteceni
Copacii aliniați pe marginea potecii lasă razele soarelui să pătrundă prin frunzișul mângâiat de adierea vântului, formând umbre jucăușe pe fața-i pistruiată. Constantin și-a scos chipiul de impiegat aranjându-și cu grijă buclele roșcate umezite de transpirație. Mersese mult de la gară până la marginea satului vecin și intrase pe cărarea ce scurta drumul înspre casa Elenei — cărare ce șerpuia printre trunchiurile lustruite ale unei pădurici de mesteceni cu trupuri albe și zvelte.
Elena e înaltă și zveltă ca un mesteacăn — gândi el, reluând fluieratul care îl însoțea când era vesel. Avea el azi un mare motiv să se simtă așa de vesel. În buzunar ținea o comoară la a cărei vedere râsul ei candid va umple grădina ca revărsarea unei melodii îndrăgite. Mersul îi era ușor și inima îi bătea în piept cu voioșie.
Din față, un foșnet de pași și șușotit de vorbe îl întâmpinară la prima cotitură a drumului — atât de bine cunoscut de el și așa de pustiu de obicei. Își îndesă chipiul pe cap. Trei țigani stăteau de vorbă pe limba lor, înaintând către el.
- Mă, tu nu ne vezi, ești din neamu’ orbilor? Ce fluieri a pagubă? Că doar n-oi fi moștenit ăst drum de la mumă-ta! — i se adresă unul din ei în românește, cu o voce grea și mohorâtă.
- Bună ziua, oameni buni! Ce faceți, sănătoși? — zise Constantin în țigănește, salutând cu mâna la chipiu, ca la armată. Sprâncenele țiganilor se ridicară până la borul ondulat de ploi al pălăriilor.
- Ia uite, mă, că ăsta face pe șmecheru’. Ştie și el ceva în țigănește și se dă învățat! — spuse un alt țigan în limba sa, adresându-se confraților și râzând larg pe sub mustața întunecată.
- Nu, măi, omule, chiar sunt om învățat, dar graiul vostru l-am prins din zbor de la un prieten de școală, Gigi, șătrar din Moldova, pe care tat-su vroia neapărat să-l vadă om cu carte. Așa, puteam să vorbim între noi fără ca ceilalți să înțeleagă ce spunem — răspunse Constantin în țigănește.
Și discuția ar fi putut dura mai mult, căci unul din cei trei îl cunoștea bine pe tatăl lui Gigi și nu înțelesese niciodată de ce acesta ținuse morțiș să-și dea la carte odrasla — că ori și câtă școală ar face un copil de țigan, tot n-o să poată găsi de lucru niciunde. Că doară n-o sa se prefacă în român numai pentru că știe să citească o țâră mai bine! Mai mult, băiatul era bun la vioară și cânta bine și din gură, așa că, până la urmă, tot scripcar a ajuns, și pe la nunți a făcut lumea să joace după voioșia arcușului său. Dar Constantin își aminti că părinții Elenei îi spuseseră să vină să mănânce de prânz cu ei pe la ora unu și nu vroia să întârzie, ca să nu-i supere.
Așadar, luându-și rămas bun, se îndepărtă râzând, iar cei trei își continuară și ei drumeția.
Grăbi pasul înspre grădina cu gard de lemn văruit, de unde se auzeau voci și zgomot de farfurii așezate la repezeală pe masa pusă în curte de Ana — sora mai mare a Elenei, venită în vizită cu cei doi copii. Pruncii se zbenguiau prin ograda largă, în umbra cireșilor de lângă verandă, acum goi de fructele deja trecute.
Casa învățătorului era cu etaj — lucru rar în zona rurală de la începutul anilor 1900. Pe una din treptele de la intrare, lenevea o pisica mare și grasă, cu ochi verzi de smarald și blană vărgată. În curte, alergau, revoltate, câteva găini pestrițe, urmărite de un cocoș pintenat, cu creasta roșie atârnată pe-o parte, ca o beretă franțuzească. Îngrijorat că una din ele — cea mai frumoasă — dispăruse pe undeva, încerca să afle de la celelalte unde s-a ascuns preferata inimii lui.
Un miros de friptură la ceaun venea din bucătăria de vară, iar Elena — cu un șorț în față, ca să nu-și păteze rochia — tăia în felii o pâine mare cât roata carului. Din miezul bogat și alb ca zăpada — îmbrăcat în coajă gălbioară cum sunt crizantemele de toamnă — se răspândea miros de grâu. Fredona o melodie sârbeasca bine cunoscută pe acele meleaguri. . Nu-l văzuse. Trebăluind prin bucătărie, supraveghea, cu coada ochiului, nepoții ce dădeau târcoale ceaunului.
- Stați cuminți! Hai, hopa, la joacă în curte, că încă nu e gata. Vă e foame?
- Daaaa — răspunse corul de voci subțirele.
Dându-le câte o jumate de felie de pâine muiată în grăsimea fierbinte, cu gust de usturoi și mirodenii, și mângâindu-i pe cap cu o mâna, îi împinse ușurel afară cu cealaltă. Zâmbea, gândind că într-o zi o avea și ea norocul să fie mamă, iar inima i se înduioșa privindu-i cum săreau, cu țipete de bucurie și cu gurile pline de miez moale, dând roată în jurul copacilor și a mesei.
Ochii i se întoarseră spre poartă. Constantin venea încet spre ea, cu pas măsurat şi cu chipiul în mâna.
Bărbatul dădu binețe părinților, sărutând mâna Doamnei învățătoare și strângând-o cu însuflețire pe cea a Domnului învățător. Deși ocupat cu această mică formalitate, nu își lua ochii de la Elena — care îi zâmbea cu blândețe. Se întreba și el cum de norocul i-a scos în cale o zână a pădurilor de mesteceni — înaltă și frumoasă, cu chip alb ca florile cireșilor și plete negre ca întunericul, legate într-o panglică la spate.
Venind în întâmpinarea oaspetelui așteptat, tânăra îi întinse mâinile. El le prinse într-ale sale, sărutând dreapta cu o reverență, și i le eliberă apoi cu o mișcare înceată ca o mângâiere.
- Am un dar pentru dumneata. Îmi permiți?
Se căută în buzunar și scoase de acolo o cutiuță învelită în catifea albastră. Ea îl privea curioasă.
— Fă mâinile căuș — îi zise el.
Așeză cutia în podul palmelor ei și deschise capacul.
Minune! O melodie cristalină se revărsă, discret, între ei, și o balerină de porțelan, subțirică, începu să se rotească în piruete de vals.
Așa cum se așteptase, râsul ei zglobiu umplu curtea, făcând până și păsările să se oprească o clipă din ciripit.
Râsul ei — cea mai mare bucurie a lui.
Nota Observatorul ;
1. Pădurea de mesteceni
Pentru cei ce doresc să achiziționeze cărțile Silviei Mariora din Montreal
pot să o contacteze prin e-mail marinescusm@hotmail.com
Sau text complet pe telefon 514-984-9219
|
Silvia Marioara Ionescu (Marinescu) 10/6/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.