Eminescu la Viena
PE URMELE LUI EMINESCU
În elanurile sale creatoare, într-o combustie ca la
tinerețe, Răzvan Ducan nu putea să nu reacționeze la stimulul
circumscris sărbătoririi Zilei Limbii Române la Viena.
A probat în câteva rânduri că poate repede să se
desfășoare. E suficient un pretext, ca o temă să aibă ecou de
amploare, până a deveni nu un simplu text, ci o carte.
Trimbulind cu Nichita și Romb coborât de pe coloaneă sunt
cele mai recente isprăvi poetice ale sale, din 2022.
În orizonturile Vienei, lucrurile nu au stat altfel.
Provocarea a fost de neoprit și în câteva săptămâni a apărut
cartea Români la Viena, un soi de cercetare cu instrumente
poetice a unei lumi în care spiritual românesc s-a manifestat cu
pregnanță,scriind istorie.
Nu s-a mulțumit însă cu atât, pentru că venerația lui
pentru Eminescu nu putea rămâne în cadrele stâmte ale temei,
fiindcă între românii care s-au intersectat cu Viena, acesta iese
din cadrele simple ale condiției de „român”.
De aceea, s-a lăsat prins în mrejele istoriei, extrăgând
de-acolo momente dintr-o tinerețe a celui ce avea să fie distins
ca „românul absolut”, ca „omul deplin al culturii române”!
Pe urmele lui Eminescu la Viena are antecedente,
pentru că, în 2002, Răzvan Ducan a publicat volumul
Eminescu şi Târnăveniul - exerciţii de admiraţie, născut din
fascinația momentului de început de iunie 1866, când, în
drumul său spre Blaj, la Hanul lui Mănasă, Eminescu dădea
prima probă a conștiinței sale poetice și istorice: „Sunt poet șimi
adun material”.
Infuzii eminesciene se regăsesc însă în întreaga
aventură lirică ducaniană. În 2013, el face o paralelă lirică
incitantă, controversantă: Poporul de proști versus Eminescu.
Ca să spulbere neînțelesurile unora, zece ani mai târziu,
Răzvan Ducan aduce noi argumente ale ale „tezelor” sale
eminesciene: Religia Eminescu și Biblia visului de fier!
Eminescu la Viena nu e decât nevoia sa firească de a
limpezi pentru sine și pentru alții, fascinația eminesciană.
Cartea lui nu e o simplă carte de versuri, ci una care
extrage rădăcina pătrată din istoria literară, din care „restul”
care rămâne e poezie curată, patetică, ce-i drept, dar reținând
adevăruri care definesc încă din anii vienezi anvergura
genialității eminesciene.
Inevitabil, tehnica poetică predilectă a lui Răzvan
Ducan uzează de inserturi culturale, de aluzii cultural, într-o
potențare a argumentelor sale.
Recuperând și exerciții poetice mai vechi cu destinație
eminesciană, acum ele sunt puse în coerență și armonie,
reușind un portret original al tânărului Eminescu, cel care și-a
ostoit setea de cunoaștere la Viena, dar care și-a manifestat și
vocația sa națională, dând și iubirii ce e al tinereții și tinereții
ce a fost al Veronicăi Micle.
„Reconstituirea” poetică a lui Răzvan Ducan nu doar că
e convingătoare, dar are toate atributele unicității unui gest din
spectrul admirațiilor elective.
Indirect, cartea sa de poezie devine document
existențial al Poetului, cel care prin verbul său a dat identitate
limbii și nevoii noastre de a ne regăsi patria de pământ sub
cerul limbii române.
Biblioteca Eminescu își pune în raft încă o carte. De
poezie. De polemică. De istorie literară. Despre rădăcinile
ființei noastre. O carte care învinge timp și cucerește timp!
NICOLAE BĂCIUȚ
Scuza României
Cioran spunea că
„Eminescu este scuza României”,
Vinovată de propria existență.
Cel care ne-a scos nesperat,
Din eterna absență.
Din platitudinea cu care hrănea firescu',
Tot poporul lui escu.
Din insignifiantul, ca stare,
Justificând, ce până atunci nu avea justificare.
De a nu mai fi o linie izoelectrică,
Prin propria sa amplitudine poetică.
De a ieși de "Pe culmile disperării",
Cu drept de carte de identitate a ființării.
Poate că nihilistul Cioran a exagerat,
Exacerbând puțin o stare de fapt.
Dar cum scuza la scuză, ochii nu și-i scoate,
Plusez cu scuza, de ai da dreptate.
Și ca probă indubitabilă că nu e clișeu,
Pe Eminescu l-a admis și Dumnezeu.
„Târnava prinsă-n galbine maluri..."
„Târnava prinsă-n galbine maluri...”,
Scria pentru Blaj „Amicului F.I.”, cândva,
Eu voi merge la Viena studenției sale,
Ca să mă pot în numele lui ...viená.
Numele propriu de Viena este,
Ca lui Zdreanță, ochii faianței,
O transform deliberat în verb mișcător,
Ca să îndepărtez răceala distanței.
Așadar, „Amicului N.B.”, eu îi scriu,
Cum scria el amicului amintit,
Viena cea prinsă-n altfel de maluri,
O să-i vienez nemijlocit.
Poate că o să și-mi răspundă,
Cu o morgă sobră, ce mă lasă rece,
Despre numitorul nostru comun,
Să încerce să mă desferece.
Poate voi înțelege Viena lui Eminescu,
Și cum își dădea acesta întâlnire,
Ca să treacă peste neajunsuri,
Și să fie punctual cu propria fire.
Și ca să știe multe din toate,
Cum înfuleca științele cu lingura mare,
Voi veni să iau pulsul Vienei,
Să-l aflu pe Emin, îmbătat în aflare.
Și să mă-mbăt la rându-mi de el,
Întrebând vienezii cu ochii, amândoi,
- N-aveți cumva în plus un secol 19?
Ca să mă vienez în anii '69 - '72!
Voi lua povestea…
Voi lua povestea cu Hansel și Gretel,
Și o voi pune-n picioare,
După firimiturile presărate involuntar,
Voi umbla Viena-n căutare,
A Eminescului, dar mi-e teamă,
Că de peste un secol și jumătate,
Ciugulite de gurile timpului,
Cărările spre el, nu-s mai toate.
Voi aduna de pe-aici, de pe-acolo,
Voi trasa linii între două puncte,
Și unde liniile se intersectează,
Voi încerca să-l redau din amănunte.
Voi pune puzzle-ul cap la cap,
Asumându-mi și dreptul de a-l visa,
Unde-s lacune, cu gândul că, poate,
Se va umple cu certitudine, cândva.
Nu mă sperii, nu mă demoralizez,
Luând în piept Viena, ca pe-un aer tare,
Privind și-n ochii cailor de la trăsuri,
Ca urmași ai cailor, trăsurilor ancestrale,
Care l-ar fi putut duce când o grabă,
Cerea imperios acest fapt,
Deși el lua carul mic sau carul mare,
Niciodată ocupate în înalt.
Îl voi căuta cât îmi permite timpul,
Speculând orice poveste, orice stabiliment,
Ca în final să-mi recunosc în Eminescu
Boala, ce-i deopotrivă medicament.
Chiar și-n rutină te voi căuta,…
Chiar și-n rutină te voi căuta,
Cea lăsată-n arhaice amintiri,
În modul de-a aprinde spirtiera,
Cafelelor negre, din nopți de delir.
Te voi căuta în tristețile tale,
Unde nici indiscreția n-a putut pătrunde,
În spatele ninsorilor de altădată,
Topite-n închipuiri, legate cu funde.
Te voi căuta și în propriile neliniști,
Unde luptai herculanic și esopic,
Contestând interlocutorilor închipuiți,
Paternitatea buricului filosofic.
Voi scutura tot caldarâmul Vienei,
Ca pe o haină veche din șifonier,
Sperând să-ți cadă ceva pași,
Pereche purtată către nicăieri.
La timpul astrelor confuze,
Te voi căuta aleatoriu și pe trasee,
Și de nu te voi găsi prin Viena,
Voi extinde căutările pe Calea Lactee.
Te voi căuta unde voi crede că ești,
Te voi căuta chiar și acolo unde,
Închipuirea mea face presupuneri,
Că te-ai fi putut afla și ascunde.
Voi căuta-n privirile lăsate pe clădiri,
Acum sub straturi de zugrăveală,
Ca să încerc să văd prin ochii tăi,
Diagnosticul lucidității, ca pe-o boală.
În drum spre Viena, voi trece prin Pesta,…
În drum spre Viena, voi trece prin Pesta,
Unde era „Federațiunea” în care cerea,
„Să facem Congres”, „Echilibrul”,
„În unire ne e tăria”, ca drept de-a avea,
Autonomia Transilvaniei, Unirea și solidaritatea românilor,
Și în spiritul ancestralei bunei cuviințe,
„dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina
voinţa prin legi şi de a avea un propriu organ,
pentru formularea acestor voinţe”.
Semnat „Varro”, ca pseudonim,
Cel care cerea în altă parte răspicat, fără pseudonim, ca
premisă,
Dreptul la Teatru românesc în Transilvania,
Și aplauze, limbii române, la scenă deschisă.
Voi trece prin Pesta, îmbogățită cu Buda,
Sper să nu mă treacă, fiindcă nu comportă,
Cu mândria mea de tarabostes și pileati,
Ce are sabia încovoiată în aortă.
În drum spre Viena
„Trăiască România Unită!",
Ai strigat în gară, pe peron, la Brașov,
Din durerea nedreptății seculare,
Din preplin al suferinței, ca un Iov.
„Vânturâd geamantanul cu strigăt alarmant",
Că Transilvania, ce-i pământ românesc,
În cel mai impetuos mod cu putință,
Trebuie să revină în hotarul firesc.
- Mit mondott? au întrebat,
Jandarmii unguri, cu pene de cocoș,
Nimic, le-a răspuns un român de pe peron,
Doar se bucură de timpul frumos!
Strigătului acela de pe peron,
Ar trebui să i se ridice acum o statuie,
Decibeli modelați într-un bronz sonor,
În timpanele celor, ce vor să se suie,
Sau să coboare, acum, din trenuri,
Același prinos de recunoștiință,
Pe scărițele și nicovalele din urechi,
Ca porți de accedere-n conștiință.
Trăiască Eminescu, cel din Brașov,
De pe peronul acelei înstrăinate gări,
Cu siguranță cuvintele lui se vor întoarce,
După ce se vor lovi de depărtări.
Ca să se bucure și ele la unison,
Că dorința rostitorului lor s-a-mplinit,
Și că "Ardeal, Ardeal, cu graniță la Predeal",
E un handicap depășit.
Ce covor roșu i-ar fi întins,…
Viena, a doua capitală a Europei,
El, ”auditor extraordinar” la Filosofie,
Cum s-ar mai fi dat peste cap, aceasta,
Să-l împământenească pentru vecie.
Ce covor roșu i-ar fi întins, de-ar fi știut,
Ce foarfecă pe o roșie pernă,
Să taie panglica în aplauze,
Ce amintire eternă?!
Cu siguranță n-ar fi primit,
Această cinste, din sfiiciune,
Ar fi procedat ca și cu Bene Merenti, mai târziu,
Spunând că nu se vrea „făcut de rușine”.
Ar fi plecat de acolo pe fugă,
Și undeva, chiar de nimeni știut,
Ar fi căutat o cafenea minusculă,
Să-și ia singurătatea de la-nceput.
La fel, fără „cvartir" stabil,
„ ..tui neamul nevoii", înjurând și în vis,
Gândind „Împărat și proletar"
Și Viena, ca pe „Comuna din Paris”.
Ce putea face „Sărmanul Dionis",
„Noaptea", când sufletul „veghea în extază"
Decât sinelui să-i spună „Memento mori",
Ea, „Mortua est", iar el, „Înger de pază".
Să vadă „Panorama deșertăciunilor",
Și „Floarea albastră", cu tristeți similare,
Și doar cu „Epigonii" să-și stingă amarul,
Și cu scrisorile pentru „Convorbiri literare".
Ce s-ar mai fi fudulit acum Viena,
Cu perna, foarfeca și panglica tăiată,
Ar fi tezaurizat pe unde-a călcat Eminescu,
Făcând icoană din călcătura conturată.
L-ar fi proclamat alt Dom Sf. Ștefan,
L-ar fi adus din postum în antum,
În circuitul turistic, chiar riscând,
Să eclipseze împărații de la Schőnbrunn.
15
Că l-a crezut inițial albanez sau persan…
Că l-a crezut inițial albanez sau person,
și-a cerut ulterior, in aeternum, scuze,
studentului „oacheş cu faţa curată şi rasă peste tot,
cu ochi mărunţi şi visători şi întotdeauna
cu un zâmbet batjocoritor pe buze”.
L-a cunoscut pe Eminescu la Viena,
Eminescu devenind prietenul la nevoie,
când nedumerirea sa atârna greu,
când nu știa ce să facă,
să publice sau nu, „Fata de birău”.
„Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet,
nici în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat,
pe urmă căruia am avut multe zile de mulțumire senină,
și povățuitor în cele literare",
spunea ulterior Slavici, în Amintirile sale.
Celor două societăți românești,
Le-a propus un făgaș împreună,
Junețea lor și a altor români din capitala imperiului,
Să facă „România Jună”.
Uneori Eminescu îi spunea lui Slavici,
scârbit de ceea ce vedea în jurul său:
„Ungure”: „E multă răutate în lume
şi stricăciunea se întinde mereu”.
Tot acolo, scriitorul din Șiria,
L-a văzut înainte de a fi Luceafărul marilor poeme,
L-a văzut naționalist
„până în cel mai aspru înțeles al cuvântului”,
„copt înainte de vreme”.
Cu admirația cu care a mers să-l cunoască
…
Cu admirația cu care a mers să-l cunoască,
pe Avram Iancu în Apusenii de piatră,
Eminescu a mers la Döbling, lângă Viena,
Să-l colinde pe Cuza și sorții acestuia să-i fie erată.
Au fost primiți bine de domnul Marii Uniri,
Zisă Mică de cei ce nu știu cu adevărat,
Bulgărul speranței odată făcut, ca prim pas,
În rostogolirea de final, ce-a-nsemnat.
L-au colindat să-i fie exilul puțin mai dulce,
Și să-i închidă rana abdicării din piept,
Au dat acolo de un mare iubitor de țară,
Și de norod iubitor, și peste toate-nțelept.
Au colindat împreună nașterea lui Iisus,
Vorbind și despre ceea ce cu adevărat îi doare,
L-au gândit pe cel nevoit să se înstrăineze,
Ca și imbold pentru Dacia Mare.
Au plecat cu faptele lui bune în minte,
Și le-au dus apoi toate la „România Jună”,
Să-i îmbărbăteze pentru un mâine,
Pentru o țară concavă, ca cea străbună.
Așa s-a născut „Un răsunet” nou,
Cu visul lui Eminescu de fier într-însa,
Salutul nepereche, „Trăiască Nația!”,
Cu răspunsul, în tandem, „Sus cu dânsa!”
„Să dee Dumnezeu să-i meargă țării
mai bine fără mine, decât cu mine.”
„Să dee Dumnezeu să-i meargă țării
mai bine fără mine, decât cu mine.",
Și Eminescu știa aceste cuvinte,
Ale lui Cuza, nevoit să abdice,
Atunci când a mers să-l colinde.
Le avea pur și simplu în memorie
Și i-au fost ulterior călăuze,
Păstrate în adânc de conștiință,
Nelăsate ca să devină confuze.
„O, ce veste minunată...",
Și Cuza i-a primit pe junii români,
Veniți de la Viena să-l îmbărbăteze,
La mica moșioară din străini.
Nașterea Mântuitorului i-a adunat,
Dar a fost și pretextul peste poate,
De întâlnire întru' idei generoase,
Cu binele țării, înainte de toate.
Au băut vin de podgorie bună,
Cu pahare de sticlă cu picior,
Vin tras dintr-un butoi de frăgar,
Până ce au mijit primii zori.
Eminescu hulpav, doar sorbea,
Ale Domnitorului vorbe blajine,
Și din admirație nedisimulată, tăcea,
Să judece-nțelesurile, cum se cuvine.
A plecat de la Cuza cu noi idealuri,
Alături de Burlă și Năstase,
Au făcut practic o terapie de grup,
De îmbogățire cu speranțe frumoase.
A venit în vizită la fostul Domn,
Și a plecat cu acesta în gând, nemijlocit,
Nașterea Mântuitorului era în tandem,
Cu nașterea unui noi Uniri de-mplinit.
Am visat că am găsit la Viena…
Am visat că am găsit la Viena,
Într-un anticariat o vechitură de fotografie,
Nu spălată de „Dunărea albastră",
Ci îngălbenită de propria chimie.
Unde l-am recunoscut pe Eminescu,
În atelierul lui Lovy, de pe Mariahilferstrasse,
Alături de Ștefanelli și Isopescu,
Dintr-o mărturisire ce se uitase.
Se făcea că Eminescu mi-a vorbit,
Cum i-a vorbit la Praga lui Tomas Jan,
Și de-odată am devenit un clic de aparat,
Cel mai mic ce a imortalizat un titan.
Apoi m-am luat după el prin Viena,
Transbordându-mă în trecutul de alint,
Și făceam fotografii cu el la nesfârșit,
Răsturnate peste azotatul de-argint.
Martor și deopotrivă mărturisitor,
Sperând să fie găsite cândva,
Cu clicurile mele îngropate în poze,
Pe care niciodată nu le va ști cineva.
Elucubrații și nimic mai mult,
Sărite din sinapse, ca o dulce boare,
Închipuirea cu Eminescu la Viena,
Unde-s personaj, lângă el în picioare.
|
Răzvan Ducan 8/30/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.