Fragmente din cartea - Licurici
Un cercetător în economie la Queen’s University din Ontario, Canada, ajunge la concluzia că viața nu are valoare. Tentativa lui de sinucidere eșuează și se trezește aruncat îndărăt, în lumea din care voise să scape. Se îndrăgostește de o studentă, nepoată a proprietarului casei de la care închiriase o cameră. Apropiindu-se de fata întinsă pe pian, în magazinul unchiului ei, îndrăznește să o sărute și ... surpriză, aceasta îi răspunde la fel. Trecând peste voința și dorința mamei fetei, cei doi se mută împreună și își trăiesc iubirea pasional. Studenta ajunge să obțină o bursă la Princeton University. Relația lor suferă transformări, iar când totul părea fără sens, se întâmplă CEVA care îl face pe cercetător să realizeze că viața, totuși, merită să fie trăită.
(primele 2o de pagini)
M-am trezit brusc. Pe loc am realizat că eram în viață. Nu înțelegeam cum de greșisem. Ceasul îmi arăta douăsprezece. Nu știam dacă era noapte sau zi. Atenția mi-a fost captată de vânzoleala asistentelor medicale în jurul unui centru cu computere. Citeau monitoarele și alergau la pacienții dispuși în raze de cerc. În celula mea era aproape întuneric. O grămadă de luminițe pâlpâiau firav de jur împrejur în toate culorile. Cu perfuzii cu tot m-am ridicat într-un cot s-o pot vedea pe cea care stătea pe scaun la picioarele patului. Nu-mi părea să fi fost asistentă medicală. Poate pentru că nu purta uniformă. Când m-a văzut mișcând și-a îndreptat spinarea. A chemat o asistentă. Aia a venit alergând spre mine. A luat dintr-un colț un coș cu medicamente pe care l-am recunoscut imediat. Era al meu. M-a întrebat răstit ce am luat din el. Am vrut să-i spun dar m-am înecat cu salivă. A strigat că nu voiam să-i spun. N-am știut către cine strigase. Am presupus totuși că nu la mine. S-a răsucit și a fugit înapoi la computere. Am căzut întins pe spate și mi-am pierdut cunoștința. M-am mai trezit în timp ce patul mi-era împins pe coridoare intens luminate. Pereții se unduiau și a trebuit să-mi închid ochii. Odată oprit, i-am deschis din nou. Chiar vis-a-vis de mine era o ușă deschisă prin care mi-am închipuit că văzusem un bazin de înot. Mi-am zis că mă aduseseră într-o secție a spitalului rezervată universității. În fond era spital universitar și mi-am zis că studenților le erau desemnate facilități speciale. Nici pomeneală, dar așa crezusem. Bazinul nu exista decât în închipuirea mea. Mai încolo m-am dumirit că de fapt era o baie largă, cu o chiuvetă cu oglindă mare pe perete, o toaletă și un duș. Dar în capul meu încă persista imaginea bazinului de înot. Mă și vedeam în el, înconjurat de fete frumoase. Am leșinat din nou.
M-am trezit cu o fătucă drăgălașă la capul patului. Un pic spre plinuță. Părea nostimă. Am întrebat-o unde eram. Mi-a spus. Am întrebat-o ea ce făcea acolo. Mi-a zis că nu trebuia să mă slăbească din ochi. De ce? Știam eu de ce, mi-a zis, ca să nu mai fac ce făcusem. Aha, am exclamat, deci mă păzea. A încuviințat dând din cap. M-a amenințat cu degetul arătător să fiu cuminte. Am vrut să mă așez în capul oaselor. Am căzut imediat la loc. Totul se clătina cu mine. Deasupra patului, pe toată lungimea lui era o fereastră. Din dosul ei mă supraveghea o asistentă medicală. Când m-a văzut prăbușindu-mă la loc în pat a venit fuga la mine. M-a înțepat în deget să-mi măsoare zahărul cu glucometrul. Am întrebat-o cât era. Mi l-a arătat dar cifrele pe display îmi jucau în fața ochilor. Mi-a zis că era doi punct șapte. Ăsta era un număr foarte scăzut. Normal ar fi fost în jur de șase. Iar eu de la diabet îl aveam de obicei spre opt. D-aia mă simțeam așa amețit și fără putere. Mi-a zis că abia reușeau să-l mențină chiar la valorile alea scăzute. Mi-a dat să beau un pahar cu suc de portocale. I-am văzut în ochi. Se temea c-o s-o refuz. Dar l-am băut și atunci abia am realizat cât îmi fusese de sete. Gura mi-era uscată. M-a întrebat ce luasem. I-am spus. M-a întrebat cât din fiecare. M-am străduit să-i spun, dar știam doar aproximativ. A plecat de lângă mine și am văzut-o prin geam dând telefon de la biroul ei. Am presupus că sunase laboratorul. Dar de vreme ce n-o puteam auzi, n-aveam nici cum ști. În ce mă privea, putea vorbi la pereți. Chiar nu-mi păsa. Sau așa voiam să cred. În stânga mea era un fotoliu și loc de încă un pat. Dar eram singur, adică cu fătuca care chipurile mă păzea. Stătea pe scaun în dreptul ușii larg deschise și citea. O fereastră mare cât tot peretele dădea spre universitate. Din pat nu vedeam decât turle și turele. Dacă m-aș fi putut ridica aș fi văzut departamentul meu chiar pe colț, vis-à-vis de rectorat. Am închis ochii. De data asta nu mai leșinasem. Mă simțeam numai obosit. Am adormit.
Privirea ei mă trezise. Era o namilă de femeie la picioarele patului. Nu puteam spune că era grasă, ci mai degrabă că era multă. S-a dat drept doctoriță psihiatră și profesor la facultatea de medicină. Era într-un halat alb și avea părul la fel de alb ca și halatul, lăsat să atârne neglijent pe umeri. O însoțeau cinci tineri care se uitau la mine ca la un exemplar exotic. Măsurând-o din ochi mi-am zis că o fi fost vreo indiană nativă. Mai târziu am aflat că de fapt era sârboaică. Nu-i puteam ghici vârsta. Putea fi oriunde intre patruzeci și cinci și cinzeci și cinci. Mi-a fost de la început antipatică. M-a întrebat pe ton inchizitorial de ce am făcut-o. Mi-am mutat privirea pe fețele tinerilor care fuseseră introduși de ea ca fiindu-i studenți. Le-am spus să nu le fie frică că dincolo nu era nimic, și că tranziția era fără durere. Am zis-o entuziasmat. Chiar i-am îndemnat să încerce. Profesoara mi-a aruncat o căutătură crudă. S-a răsucit pe călcâie și a plecat cu studenții după ea. Simțeam ca și cum ce spusesem m-ar fi putut costa. Cum nu știam cum, m-am străduit s-o fac uitată. Asistenta a venit la mine mai târziu să-mi spună că s-ar putea să trăiesc dacă făceam ce-mi spuneau ei că trebuia să fac. Mi-a dat să mai beau un pahar cu suc de portocale. L-am băut. Încă credeam că eram total indiferent. Zahărul mi-era tot doi și șapte și asistenta s-a dus la biroul ei clătinând din cap exasperată. Intre timp fătuca fusese înlocuită cu o mexicană învârstă, mai vorbăreață de felul ei. O chema Maria. Tot mă chestiona că de unde eram și cu ce mă ocupam. I-am spus că mă durea capul și că mă simțeam cam amețit. S-a sculat și i-a bătut asistentei în geam. A venit aia mâncând norii. Ce s-a întâmplat, a întrebat precipitat. Maria i-a zis că mă durea capul și amețeam. Asistenta a răsuflat vădit ușurată. A dat din umeri și s-a întors la postul ei în dosul biroului. Mi-a adus doua tablete de Tylenol. Am întrebat-o ce tot bătea acolo în tastatura de la computer. A zâmbit la mine dar nu mi-a răspuns. S-a dus la postul ei. Ca sa scap de gura mexicancei m-am făcut că adorm, dar după un timp chiar am adormit.
M-a trezit Victor. Mi-a zis ‘bună’. Pe față i se citea consternarea. Încerca să lege lucrurile și se vedea pe el că nu reușea. Dar nici nu întreba nimic. Stătea așa mălai mare lângă pat și se uita la monitoare.
“Cin’ ți-a zis că-s aici?” Eram curios să fi știut.
“Paula. Au sunat-o de la spital.”
“De unde au știut ăștia de ea?”
“Presupun că ai dat-o ca persoană de contact la proprietar.”
Asta trebuie să fi fost. Nu mă gândisem.
“Hai, vorbește, trebuie să-ți trag limba cu cleștele?”
“Un coleg de-al tău. Te-a căutat și nu te-a găsit și s-a dus la vecină. Vecina s-a uitat pe fereastră și ți-a văzut mașina. Colegul a plecat dar a revenit mai târziu. Când a văzut că tot nu răspunzi, nici la ușă și nici la telefon, a chemat-o din nou pe vecină să-i spună că ceva nu era în regulă. Așa că au anunțat proprietarul. A apărut în cele din urmă și când a descuiat te-au găsit în comă. Au chemat salvarea și uite așa ai ajuns aici.”
“Al dracului coleg. Supărător de insistent aș zice, nu crezi? Puteam să fi fost la plimbare.”
“….”
“De ce nu iei un loc pe fotoliul ăsta?”
S-a așezat, dar stătea drept în el de parcă înghițise un băț.
“Poți să te relaxezi oleacă”, i-am spus, rânjind la el. “Ăia de la spital i-au spus Paulei de ce m-au adus aici?”
“I-au spus.”
“Și ție ce ți-a zis?”
“Cine?”
“Paula, cum cine?”
“Că să vin să te văd. Ea nu putea că era cu copilul și nici gând n-ar fi putut să conducă două ore și jumătate până aici.”
“Ok, m-ai văzut, acum ești mulțumit? Spune-i și Paulei.”
“Degeaba faci pe viteazul că încă n-ai scăpat.”
“Încă sunt cu ștreangul de gat? Asta vrei sa spui?”
“Da.”
Deja obosisem. Pe frunte mi se strânseseră broboane de sudoare. Simțeam ca un gol in stomac. N-am știut dacă doar adormisem sau leșinasem.
Când am făcut ochi, Victor sforăia în fotoliu. Capul îi căzuse într-o rână. M-am mișcat un pic în pat. Asistenta m-a văzut. A venit repede la mine cu paharul cu suc de portocale.
“Ia și bea asta”, mi-a zis, scoțându-și glucometrul din buzunar. M-a înțepat și mi-a măsurat zaharul. Tot sub trei era.
“Soția ta nu vine?” m-a întrebat, pescuind în ape tulburi.
“Nu sunt însurat. Nici n-am fost.”
“’Ti-e prieten sau iubit?” m-a întrebat, arătând spre Victor.
“Prieten.” M-am arătat jignit.
“Nu te supăra, se întâmplă mai des decât îți închipui.”
“Bine.”
“De unde ești de fel?”
“Din Romania.”
“A, Ceaușescu și Nadia Comăneci.”
“Ești tânără. Cum de știi de ei?”
“Nu-s chiar atât de tânără. Dar mulțumesc de compliment. O să te mai înțep în jumătate de oră.” S-a întors la locul ei.
Sprijinit în cot m-am uitat mai bine la rezervă. Era austeră. Nu era de văzut mare lucru. O cameră mai mult lungă decât lată, înaltă, cu spațiu generos pentru două paturi și două fotolii. Fiecare pat putea fi izolat de celălalt printr-o perdea circulară. Pe perete la capătul fiecăruia era multă aparatură electronică, țevi de oxigen și prize electrice. Dar nu era decât patul meu și un singur fotoliu iar perdelele erau date de o parte.
Victor horcăia în fotoliu de ziceai că împingea la vagoane de marfă. Nu dormise noaptea sau ce naiba era cu el? L-am strigat. A deschis ochii. Părea să vină de foarte departe.
“Ești aici să stai cu mine sau să dormi cu mine?”
“N-am dormit toată noaptea. Am prins un pic de somn pe culoar în sala de așteptare până să te aducă aici de la reanimare. Și nu fi urâcios cu mine, că n-ai de ce.”
“La ora asta nici nu mai trebuia să fiu, urâcios sau nu. Ia zi-mi, ai mai vorbit cu cineva, a întrebat careva de mine?”
“Paula, și Iulia, tot întreabă de cum ești. S-au speriat tare rău.”
“Nu vorbeam de Paula și Iulia, întrebam așa, în general.”
“Nu, din cate știu eu nu, nimeni. Nici nu cred ca altcineva să știe.”
“Ți-ai luat liber de la servici?”
“Ce eram să fac?”
“N-ai ce face p-aici, mai bine du-te acasă.”
“O să mă duc când o să văd că ți-e mai bine. Deocamdată ești palid rău și ai transpirat de ești cu totul ud. Asta-i de la zahar?”
“Probabil, de unde ai vrea să știu?”
“Ce-ți veni?” m-a întrebat brusc. M-am panicat.
“Vezi-ți de ale tale” i-am spus, și m-am lăsat pe spate. Patul era foarte confortabil. M-am jucat un pic cu comenzile. Îl ridicam și-l coboram de la jumătate. Dar am apăsat din greșeală și pe soneria de la asistentă. A țâșnit aia de la birou imediat și a alergat la mine.
“Ce s-a întâmplat?”
“Ăsta nu mă lasă în pace, nu poți să-l iei de aici?”
“Asta vrei? Dacă asta e ce vrei o să plece să te lase să te odihnești.” Se uita la Victor gata să-l scoată afara.
“Eh, nu, e băiat bun. Poți să-l lași. N-ar ști să facă rău nici dacă l-ai pune. Apropo, el e Victor.”
A dat din cap spre el.
“Nu-ți știu numele”, i-am zis înainte s-o las să se ducă la postul ei de observație.
“Frida. Numele e Frida. Acum mă duc că am treabă.”
“Ce tot scrii acolo? Te-am mai întrebat odată și nu mi-ai răspuns.”
“Completez foile de observație. Nu ne ești singurul pacient, doar ca să știi.”
“Ok, am prins mesajul. N-am să te mai deranjez așa, degeaba.”
“Daca vrei sau ai nevoie de ceva, cheamă-mă.”
“Bine Frida, așa o să fac.”
A plecat. Întors către Victor l-am întrebat dacă îi plăcea de ea, de Frida. Mi-a zis că da, că era drăguță cu mine dar eu nu tot așa de drăguț cu ea.
“Ai putea-o invita seara la cină”, i-am spus, doar așa, ca să mă distrez.
“De ce n-o inviți tu?”
“Pentru că nu pot sta în fund, darămite s-o mai și scot în oraș. Dar ar merita, nu crezi?”
“Iulia s-ar supăra să te audă.”
“Ți-am spus să nu te însori, da’ cin’ să m-asculte? Acum ți-a pus lanțul de gât, eh?”
“Iulia nu mi-a pus nici un lanț de gât. De unde ai mai scos-o și p-asta? E o fată dulce. Nu te mai lua de cei care nu-ți vor decât binele.”
“Ți-a făcut doi copii și mai zici că nu ți-a pus lanțul de gât.”
“Nu mi-a pus niciun lanț de gât. Că ție nu-ți plac copiii e problema ta.”
“Nu, nu-mi plac. Ai ghicit.”
“Era și greu. Da’ nu știi ce pierzi.”
“Și, zici c-o inviți pe Frida la cină?” am chicotit.
“Nu, n-am zis asta, și mai termină. Nu știi cum să fii mai acru.”
“Acru? Ziceam că fac o gluma.”
“Glumă tâmpită. Poate totuși te hotărăști să-mi spui ce s-a întâmplat.”
“M-am săturat să-ți tot văd mutra asta pocită, asta s-a întâmplat. Și acum lasă-mă să dorm c-am obosit.”
Nu știam ce aveam cu el. Cu ochii închiși mă gândeam că mi-era singurul prieten. Eh, și Paula, dar ea era sora-mea. Nu se punea la socoteală. Rămăsesem suspendat undeva intre vis și realitate. Starea aia de gol în stomac persista și poate că eram aproape de a leșina din nou. Simțeam broboanele de transpirație rece strângându-se pe frunte. Mă și vedeam înconjurat de pomi înfloriți, de cireși sau poate de vișini. Am deschis ochii și m-am uitat la cer și era tot atât de albastru cât în desenele făcute de copii la grădiniță. Dar abia eram la începutul lui ianuarie. Acoperișurile încă erau albe de la zăpada trecută. Și Victor își ținea ochii închiși. Poate fusesem prea crud cu el. Trebuia sa-i fi vorbit, dar nu aveam nimic a-i spune. De fapt, nu mai aveam nimănui nimic de spus. D-aia voiam să nu mai fi fost. Ajunsesem sătul de cuvinte goale, de obiective fără noimă și zbatere fără ieșire. Numai că zarurile îmi căzuseră altfel de cum le aruncasem. Trebuia să confrunt din nou aceeași realitate pe care abia de o respinsesem.
“Ce face Iulia acum, stă cu copiii?”, am întrebat, cât să fi spart tăcerea din rezervă.
“Nu, s-a dus la servici.”
“Păi și cu cine ați lăsat copiii?”
“Se descurcă. Se duc și vin de la scoală singuri.”
“Ați scăpat de ce era mai greu, eh? Să stați după fundul lor.”
“Cu ei e greu oricând. Trebuie să-i mâni de la spate ca să nu-ți facă vreo prostie.”
“Ce prostii pot face? Să spargă geamurile de la scoală?”
“Și asta.” A dat din cap indiferent la conversație. Probabil că nu asta le era grija cea mai mare.
“Mai ții minte când i-am spart geamurile lui Paganel? Eram întra șaptea.”
“Când ai încercat să arunci vina pe mine?”
“Tu nu făceai niciodată nimic.”
“În schimb tu erai o pacoste.”
“Da, așa am fost eu întotdeauna.”
“Vezi că vine Frida să te înțepe din nou”, mi-a zis pe un ton neutru.
“Las’ să vina. Doar nu-mi scoate mațele.”
Frida a apărut cu glucometrul într-o mână și cu dispozitivul de înțepat în alta. Mi-a zis că era timpul, mi-a luat mâna și m-a înțepat în deget fără milă.
“Ești tare încăpățânat, nu vrei să-ți fie mai bine”, mi-a zis cu obidă.
“Nu mai ai suc de portocale?” am întrebat-o în zeflemea.
“Îți aduc imediat.” Mi-a verificat perfuziile și s-a dus.
Victor, din fotoliu, urmărise scena și acum avea comentarii.
“Ești chiar urâcios cu ea.”
“Ce-am zis?”
“Ai fost sarcastic.”
“No, chiar?”
Frida apăruse cu cutia de suc de portocale. Mi-a întins-o și m-a așteptat până am dat pe gât și ultimul strop. Mi-a luat-o din mână și a aruncat-o la coș după celelalte.
“Ia uite, perfect și de data asta. Ai fi bună de baschet. Te-aș lua în echipa mea.”
“Daca vrei să știi am fost bună la baschet în școală. Dar asta a fost demult. Trebuie să mă duc. Încercă și odihnește-te, dă o șansă organismului să se refacă.”
“Ascultă Frida, ciocolată n-ai? Sau bomboane?”
“N-am. Spitalul asta-mi dă, suc de portocale. Dar am glucoză. Vrei?”
“Nu. Nu vreau.”
S-a întors în cochilia ei unde a continuat să-și scrie ‘romanele’. Victor închisese din nou ochii. Poate chiar dormea. M-am lăsat să alunec pe gânduri.
La douăsprezece fix mi-au adus prânzul. Am mâncat puțin, fără poftă. Mi s-a părut că Maria se uita intens la mine. M-am gândit că poate i-o fi fost foame. Am întrebat-o dar mi-a zis că nu-i era. Când a venit aia de la bucătărie să ridice farfuriile și tacâmurile am întrebat-o daca nu mai avea o porție. A zis că sigur că mai avea. Am rugat-o să mai aducă una. A adus și a aranjat totul pe măsuța mobilă. Am împins-o spre Maria, și i-am urat să aibă un apetit bun. S-a supărat teribil pe mine.
“Crezi că dacă sunt mexicancă sunt și flămândă?”
“Dumnezeule, Maria, chiar așa? Doar că m-am simțit prost ca eu să mănânc și tu să stai să te uiți la mine. Și nu uita că nici eu nu-s canadian mai mult ca tine. N-am vrut să te jignesc cu nimic, și dacă am făcut-o, te rog să mă ierți.”
“De când ești în Canada?”
“De opt ani.”
“Cât aveai când ai venit aici?”
“Douăzeci si cinci.”
“Eu aveam patru ani. Sunt aici de cincizeci de ani. Sunt mai canadiană decât tine.”
“Ești.”
“Cu ce te ocupi?”
“Cu economia.”
“Adică ce faci?”
“Sunt cercetător. Studiez tendințele macro-economice ale economiilor lumii.”
“Serios? Și ce ne așteaptă aici?”
“Recesiunea.”
“Ți-a fost așa greu să-mi vorbești?”
“Nu, de ce?”
“Pentru că te-ai ținut cu nasul pe sus, d-aia. N-am facultate pentru că a trebuit să muncesc să pun mâncare pe masă pentru familia mea aici, și să trimit bani în țară pentru familia mea rămasă acolo.”
“Mă bucur că te-am cunoscut. Sincer, ești de admirat. Ai copii?”
“Da, o fată. Este profesoară de matematică la un liceu în Toronto, măritată cu un doctor, și are un băiețel de trei ani. E o fată foarte bună și cuminte.”
“Respectele mele, ești o mămică fericită.”
“Să știi că sunt.”
Am închis ochii. Mă cuprinsese moleșeala. Am lăsat-o pe Maria stând tot acolo pe scaun păzindu-mă, până am adormit.
Când mi s-a săltat în fine zaharul, în locul Fridei venise o alta, bărbătoasă și mai din topor. Cu ea nu-mi venea să glumesc. Nimic de zis, era foarte profesională, se mișca repede și precis, da-ți arăta că n-avea timp de taifas. Se ținea bățoasă de parcă ar fi avut răspuns la toate problemele. Se prezentase într-un fel dar cum nu-mi era simpatică nu-i reținusem numele. Nici ea nu dăduse vreun semn că i-aș fi fost cât de cât simpatic. Din contra, îmi arăta cat de mult mă dezavua pentru ce făcusem. Voia să mă facă s-o simt ca pe-o pedeapsă.
Mi-am băut cuminte sucul de portocale. Cum am terminat mi-a luat cutia din mână și a strâns-o cu atâta putere că aerul dinăuntru a explodat. S-a dus lângă coș, i-a dat drumul în el cu indiferență și s-a întors la biroul din dosul ferestrei. Își legăna soldurile de parcă se duela cu careva.
“Ăsteia n-ai nimic să-i zici?” m-a întrebat Victor ironic. “Nici măcar o declarație de bună amiciție?”
“Vezi-ti mai bine d-ale tale.”
“Cum zici!”
S-a întors din nou cu capul spre fereastră. Adică în direcție opusă mie. Părea că era gata să adoarmă. Puteam sa-l fi lăsat, dar d-al dracului, dacă eu eram treaz, trebuia să fi fost si el, așa că l-am împuns:
“Ce se aude cu conferința aia de software de la Berkeley ?”
“Știi bine că nu mă duc, ți-am mai spus asta.”
“De ce, nu te lasă Iulia?”
“Vorbești pe nas!”
Nu vorbeam pe nas. Nu-l lăsa că dura o săptămână și nu-l voia plecat de lângă ea pentru atâta timp de unul singur. Și amândoi nu puteau pleca din cauza copiilor. Așa că Victor ronțăia bețe de chibrituri. Deși avea o lucrare personală de prezentat acolo, trebuise s-o încredințeze unui coleg de la firmă.
“Nu-i lucrarea ta, nu tu trebuie să ți-o prezinți?” am răsucit cuțitul în rană.
“Ce-ți pasă?”
“E nedrept pentru tine. E lucrarea ta. Ai ceva de spus. Și-l lași pe altul să culeagă laurii.”
“Ce știi, știi de la mine. Nu-i cazul să-mi arunci îndărăt ce ți-am spus. Și concluzia pe care ai tras-o cu Iulia e total greșită. Nu d-aia nu mă duc. E risipă de timp și am altele de făcut. Așa că slăbește-mă.”
“Când e, în martie?”
“Ce contează?”
“Doar voiam să știu.”
“La sfârșitul lui martie.”
“Dacă vin și eu cu tine, mergi? N-am fost niciodată la Berkeley.”
“De ce-aș merge cu tine?”
“Ca să mergi, una la mână, ca să nu fii singur, a doua la mână și drept garator de bună purtare pentru Iulia, a treia la mână ”
“N-am nevoie, mersi.”
“Da’ poate mi-ar face mie bine o ieșire, ce zici de asta?”
“Mai vorbim.”
“Când, la calandrele grecești?”
“Mai vorbim. Acum nu poți nici să te ții pe picioare.”
Eram aproape sigur c-o să zică ‘da’ până la urmă. Da’ ce-mi trebuia mie să merg la Berkeley? În cuibul ăla de liberali socialiști? Ajunsesem din nou să fac ceva ce n-aș fi avut de ce s-o fi făcut. Propria-mi definiție a fericirii era să fac mai mult din ce-mi plăcea decât din ce nu-mi plăcea. Adică, trebuia făcut și ceva din ce nu-mi plăcea ca să pot aprecia ce-mi plăcea. Recunoșteam asta! Dar mie nu-mi mai plăcea să fac nimic. Nimic! Totuși m-am oferit să merg cu el, nu? Dacă chiar nu mi-ar fi plăcut deloc nu m-aș fi oferit. Așa era cu altruismului. Dădea o vagă urmă de satisfacție.
Maria a fost înlocuită de o blondină tânără de poate douăzeci și cinci, bine făcută și foarte socială pe care o chema Cloe. Nu părea a fi fost prea dotată la cap, da’ așa cum arăta nici n-avea nevoie. Era canadiancă nativă, măritată cu un polițai, și avea doi copii mici, un cățel și conducea un Jeep. Și se tot gândea să se apuce să studieze pentru a deveni asistentă medicală. Totuși nu-mi părea să fi avut chiar chef de învățătură. Însemna să fi făcut patru ani de colegiu. Era muncă serioasă. Mă îndoiam că i-ar fi stat capul la așa ceva. In cele cinci minute cât îi trebuiseră să mi se prezinte, reușise să înfiripeze o relație dezarmant de deschisă cu mine. Cred că dacă aș fi deschis discuția despre tampoane femeiești am fi putut discuta și despre alea. Victor tot cu spatele la mine stătea. Nu știam dacă era treaz s-o fi auzit-o, dar parcă mi-aș fi dorit să nu mai fi fost acolo cu mine ca să-mi fi lăsat loc de manevră. Dar mi se făcuse frig. M-am plâns și Cloe a chemat-o pe asistentă. A alergat până la mine. Cu un calm desăvârșit m-a întrebat ce se întâmplase. Am repetat că mi-era frig. A chemat-o imediat pe una să-mi aducă cearceafuri calde. Aia a ridicat învelitoarea de pe mine și a vrut să întindă cearceafurile calde peste mine. Cloe i-a spus însă că s-o lase pe ea să mă învelească. Și oh, bine m-a învelit! A așteptat-o pe asistentă să plece îndărăt la ea la birou. A întins cearceafurile alea calde pe mine și s-a întins și ea pe deasupra și cu mâinile mă tot înfofolea și-mi era al dracului de bine și m-a atins peste tot cu mâinile alea ale ei mângâioase de-mi veniseră idei că ceva vag trezise în mine. Și știa, șugubeața de ea, că surâdea la mine de parcă era madona. Satisfăcută de efect, m-a acoperit cu învelitoarea și s-a pus cu fundul pe marginea patului.
“Ăsta-i un lucru la care mă pricep”, mi-a zis senina, “să învelesc pacienții în cearceafuri calde.”
“Știu c-o faci bine de tot, mulțumesc.”
“Când s-or răci astea o să-ți aduc altele.”
“Așa să faci.”
“Ești însurat?”
“Cine, eu? Nu, nu sunt și nici n-am fost.”
“Am văzut că n-ai verighetă. Da’ o iubita ai, nu-i așa?”
“Nu, n-am. Da’ am un prieten, Victor, ăla pe care-l vezi dormind pe fotoliu. Mi-e prieten din scoală.”
“Și prietenele mele tot din scoală sunt. Da’ ne vedem rar, din cauza copiilor.”
“Au și ele copii?”
“Toate au.”
“Ești atât de tânără.”
“De ce, cât îmi dai?”
“Douăzeci?”
“Fac douăzeci și patru la vară.”
“Ai frați, surori?”
“Suntem trei surori. Eu sunt cea mai mica.”
“Ai terminat școala?”
“A, da, liceul.”
“Și de când ești măritată?”
“După liceu. Cu un coleg mai mare cu doi ani ca mine. Ti-am spus că-i polițist. Câștigă bine. Aș fi putut sta acasă. Dar e mai bine așa, pot să mă mișc. Mama are grijă de ăia mici.”
“Mama ta trebuie că are o grădiniță acasă.”
“Se descurcă. Surorile stau acasă, fiecare. Mama nu-i crește decât p-ai mei. Și o mai ajut și eu din când în când.”
“Serios? Adică cât muncești?”
“Doisprezece cu douăzeci și patru. Dar ca să stau cu unul ca tine, asta-i extra.”
“Și merită ca bani?”
“Banii sunt putini. Mi-aș dori să mă pot retrage undeva în lume unde să nu fac nimic. Unde s-ar putea trai cel mai bine?”
“Oriunde ai avea bani.”
“Da, niciodată nu-s destui. Dar tu unde te-ai retrage daca ai avea ceva bani puși de o parte?”
“N-am genul ăla de bani ca să mă pot retrage undeva.”
“Ei nu, arați ca și cum i-ai avea.”
“Nu, îți spun că n-am.”
“Zici doar așa.”
“Aș avea nevoie să mă duc la baie. Crezi că ai putea să m-ajuți să mă ridic pe picioare?”
“Dar nu trebuie, asistenta poate chema pe cineva să te ajute.”
“Nu, nu, las-o pe asistentă că-i o urâcioasă, doar ajută-mă să stau pe picioarele mele.”
M-am așezat mai întâi în fund pe marginea patului, lângă ea. Flendurita de halat se zvântase pe mine. Tare aș fi vrut să fi putut face un duș și să mă schimb. Capul mi-era ușor amețit. Dar nu-mi era chiar rău. M-am sprijinit de umărul ei și m-am ridicat pe picioare și-am stat câtva timp pe loc, fără să mă mișc. Am luat-o într-un echilibru precar spre baie. Cloe s-a ridicat și ea și m-a secondat. M-a luat de mână. Dar n-aveam nevoie. Cu fiecare pas parcă eram mai sigur pe mine. Odată ajuns am vrut să închid ușa după mine, dar Cloe mi-a spus ca n-avea voie să mă lase singur. M-am uitat la ea un pic câș.
“Vrei să mă vezi făcând pipi?”
“Nu mă deranjează. Ce crezi că fac toata ziua?”
“Dacă vrei, vin-o și inspectează baia. Nu cred să fie nimic p-aici cu care să-mi pot face ceva.”
A intrat si s-a uitat. S-a retras. M-a lăsat să închid ușa. In fine am putut să mă spăl pe față cu multă apă rece. Deja eram mai bine. Pomul cu perfuzii mă cam încurca, dar am răzbit până la urmă. Când am ieșit, Cloe era chiar la ușă, așteptându-mă. M-a întrebat dacă totul era în regulă și i-am zis că da, că totul era ok. Acum mi-era clar că Victor dormea profund. Trebuia să-l trezesc. L-am scuturat de umăr.
“Ce-i, ce vrei, de ce ești aici?” m-a întrebat răstit, vădit deranjat și uitându-se lung la pomul cu pungile de perfuzii agățate pe el.
“Am nevoie de trusa de toaletă și prosoape, de niște haine și de laptopul din cameră. Poți să mi le aduci? A, și papucii și Skechers-șii, țigările și bricheta de pe birou, actele și telefonul. Hai, te rog, nu te supăra. Și halatul meu, e unu’ verde cu albastru.”
“Mai zi-mi odată, și să-mi zici și de unde să le iau.”
I-am zis. I-am dat instrucțiuni precise. Cu chiu cu vai s-a ridicat din fotoliu și s-a dus. S-a întors după nici doua minute. Că să-i dau cheia de la cameră.
“Care cheie, mă vezi că am ceva cu mine? M-au adus cu fundul gol. Du-te vezi poate a rămas ușa descuiată, daca nu, trebuie să-l cauți pe proprietar să-ți descuie. Vorbește cu vecinii să-l găsești, ei sigur au numărul lui de telefon.”
In fine s-a dus. Cloe m-a întrebat dacă n-aș vrea să intru din nou în pat. Și că dacă voiam putea să mai întindă niște cearceafuri calde peste mine. I-am zis că voiam. Am lăsat-o să-și exerseze arta pe mine. Cred că aveam o față de bebe fericit. De sus, asistenta se uita la noi oripilată. Când a terminat, Cloe m-a pupat ușor pe coltul gurii. S-a ridicat de lângă mine înainte să fi putut reacționa cu ceva. Mi-a luat mana și mi-a ținut-o în mana ei. I-am strâns-o, dar după un moment i-am dat drumul. Adevărul era că obosisem rău. Trebuia să dorm. Cum am închis ochii m-a luat somnul. M-am cufundat în abis.
Când m-am trezit Victor era pe fotoliu. Mi-am văzut la fereastră pe jos rucsacul în care îmi țineam laptopul. La picioarele patului îmi pusese papucii și Skechers-șii. Pe noptieră mi-am găsit actele, țigările și bricheta. Cum le-am văzut m-a apucat așa de rău pofta de o țigară că m-am și sculat din pat să mă duc la baie. Cloe se uita la mine.
“N-ai voie să fumezi în spital”, mi-a zis îngrijorată.
“Cine a zis că fumez? Doar mă duc la baie.”
“Vin și eu.”
“Vin-o, dacă așa vrei.”
Cum a intrat după mine am închis ușa.
“De ce închizi ușa? Aici nu vine nimeni după tine”, mi-a zis cu voce joasă.
“Nu vreau să-i deranjez pe ceilalți”, i-am zis și mi-am aprins țigara pe care mi-o ținusem în mână.
“Uff, ți-am spus că nu-i voie aici.”
“Tu fumezi?”
“Da, dar nu in spital.”
“Lasă, acum ești cu mine. Vrei un fum?”
I-am întins țigara. A luat-o cu dexteritate și a tras un fum adânc. Mi-a pasat-o înapoi.
“De ce nu stai jos?” am întrebat-o.
“Unde să stau?”
“Pe marginea chiuvetei. Lasă-mă să te ajut.”
I-am întins o mână dar nu aveam chiar cum s-o ajut. S-a cățărat singură cu fundul pe marginea chiuvetei. Mi-am pus nonșalant mana pe genunchiul ei și i-am mai oferit un fum. A tras din ea fără să pară ca i-ar fi pasat de mâna mea insinuându-se intre genunchii ei. Din contra, s-a înclinat și mai mult, sprijinindu-se cu spatele de oglindă. Genunchii i s-au îndepărtat și mana mi-a alunecat liberă în sus și-n jos pe pulpe. S-a dat jos când s-a terminat țigara. Chiștocul l-am aruncat in w.c. și am tras apa. I-am deschis ușa. A luat-o înainte. Eu după ea, cu pom cu tot. Victor era cu ochii când pe Cloe, când pe mine. A pufnit scurt și și-a întors privirea spre geam.
“Hei, Victor, ea e Cloe.”
Victor s-a răsucit spre noi și i-a făcut cu mana. După aia și-a aliniat din nou fața la geam. Se dădea plictisit, dar după cum o măsurase din ochi pe Cloe, mai degrabă părea gelos pe mine. M-am așezat pe marginea patului în timp ce din nou mă năpădea transpirația aia nesuferită. M-am lăsat pe spate. Obosisem. Tot ce mai puteam face era să dorm. Ceea ce am și făcut, ținând-o de mână pe Cloe.
M-a trezit asistenta cu sucul de portocale. Zahărul crescuse la trei și patru. Cloe nu mai era acolo. În locul ei era o filipineza în vârstă, bondoacă, cu fața lătăreață și părul lins adunat la spate. Îmi aduseseră și cina. Victor era în picioare și se uita pe geam. Am întrebat-o pe asistentă cât or să mă mai țină pe perfuzii. A dat ochii peste cap, de parcă o întrebasem de maică-sa.
“Victor, tu ai mâncat ceva de când ești aici?”
“O să mă duc jos mai încolo să-mi iau o pizza. Te-ai uitat la ce ți-am adus?”
“Mulțumesc mult. Da’ parcă nu recunosc treningurile, ești sigur că sunt ale mele?”
“Sunt ale tale, ți le-am cumpărat, sunt Nike măsura ta. N-am stat să-ți mai cotrobăi printre haine.”
“Aha, bine-ai făcut, mersi mult, sunt grozave. Dar n-am să le îmbrac până nu fac o baie. Și nu pot face baie până nu-mi scot dracului perfuziile astea. Cât ai dat pe ele?”
“Nu-ti bate capul. Și mai ai răbdare cu perfuziile, vezi doar că ți-e mai bine. Atât de bine în fapt că n-ai avut de lucru și te-ai și dat la fata aia. Ce-ți veni, nu vezi că e copilă încă?”
“Care copilă, e măritată cu doi copii, ce vorbești? Și la o adică, ce-ți pasă?”
“Nimic, vorbeam și eu așa de unul singur.”
“Dă gelozia afara din tine.”
“Prostii!”
“Ba de loc, ai vrea și tu să-i mângâi un pic fundulețul ăla obraznic, am ghicit?”
“Ești nebun de legat.”
“Sunt, cu acte in regulă. Nu vezi cum mă păzesc astea?”
“Așa meriți dacă faci prostii.”
Am tăcut amândoi. M-am apucat să mănânc. Era mâncare bună dar nu-mi era chiar foame și doar am ciugulit de pe deasupra. Victor ieșise și rămăsesem singur cu filipineza. Am încercat să înfiripez o discuție cu ea, dar cu greu îi înțelegeam engleza. Mă plictiseam și m-am ridicat în fund pe marginea patului. Mi-era evident mai bine, că nu mai amețeam. M-am ridicat, și cu pomul după mine m-am dus la fereastră să-mi ridic rucsacul. M-am uitat afară. Luminile erau aprinse și clădirile se proiectau impozante pe fundalul nopții. M-am întors la pat. M-am întins și mi-am tras în față măsuța mobilă pe care îmi instalasem laptopul. I-am dat drumul și m-am conectat la rețeaua de internet a spitalului. Nu se întâmplaseră cine știe ce lucruri în lipsa mea. Tot cu Tramp aveau treabă. Nu-l iertau o clipă că reușise să câștige alegerile. Îl tocau mărunt. Odată pus la punct cu știrile m-am apucat de citit emailuri. Paula îmi scrisese de mai multe ori. Că mă tot căutase și că să-i răspund cât de repede. Asta era de dinainte de a mă aduce ăștia la spital. Tot dinainte era un email de la Victor cu un banc. ‘Care era diferența dintre o zână și o vrăjitoare: câțiva ani de căsătorie.’ El trebuia că știa chestia asta, de la Iulia! Alte emailuri veniseră de la colegi, cu tot felul de prostii. Le-am șters. Am închis laptopul. Am rugat-o pe filipineză să-mi pună încărcătorul în priză. Și pe ăla de la celular. Rămăsese fără pic de baterie în el. Voiam să am bateriile încărcate la orice moment. Niciodată nu știai când aveai nevoie de el. Am dat măsuța de o parte și m-am pregătit să mă culc la loc când Cloe și-a băgat capul pe ușa. A schimbat câteva cuvinte cu filipineza. Întoarsă către mine mi-a spus că și-a aranjat schimbul ca să stea cu mine în noaptea aia. A făcut-o pentru mine, a ținut să-mi precizeze. Mi-a spus ‘ciao’, a dat din mână și a plecat. Trebuia să mă înzdrăvenesc până atunci, mi-am zis, și să scap de perfuzii ca să mă pot spăla. Mi-am ridicat mana și-am fluturat-o un timp în aer că doar, doar m-o vedea asistenta. Până la urma am sunat-o cu soneria de la pat. A coborât într-o fugă la mine. Filipineza care moțăia cu capul în piept s-a ridicat de pe scaun speriată.
“Ce s-a întâmplat?”
“Vreau să mă scăpați de perfuzii. Vorbește cu doctorul sau cu cine vrei tu, numai scoateți-le că nu le mai suport.”
“Stai potolit și o să vorbesc cu doctorul să vad ce zice.”
“Dacă nu le scoateți voi le scot eu.”
“Nu te sfătuiesc că atunci te vor lega de pat. Faci cum vrei, eu te-am prevenit.”
“Cum adică?”
“Așa-i cum îți spun. Te leagă de pat.”
“Bine, du-te și vorbește te rog cu doctorul.”
S-a dus. Am văzut că pusese mana pe telefon. Poate chiar îi vorbise doctorului, că după un timp a coborât și mi-a spus că mi le va scoate îndată ce se va termina conținutul pungilor. Am mulțumit. S-a întors foarte înțepată și a urcat la ea. O înfumurată, asta era. Dar mai aveam de stat cu ea.
Victor se întorsese cu o felie de pizza pentru mine. L-am întrebat de ce nu se ducea acasă.
“O sa plec îndată ce situația ta se va stabiliza.”
“Uite că mănânc din pizza ta și când s-or termina pungile or să-mi scoată și perfuziile. Ce vrei situație mai stabilă ca asta? Hai, du-te acasă și nu mai sta p-aici. Mă inhibi.”
“De la ce? De la săpatul în curtea lui Cloe?”
“Ha, ha, ți-am zis eu că te roade. Poate nu știi dar și-a aranjat să fie cu mine in schimbul de noapte. Ce zici de asta?”
“Poate te trezești cu vreo boală din aia, știi tu de care și unde.”
“Tot sunt în spital, le cer penicilină.”
“Fă cum te taie capul! Sigur ești bine?”
“Zau că sunt, te-aș minți eu pe tine?”
“Mi-ai spus vreodată altceva decât minciuni?”
Si-a pus paltonul, și-a luat rucsacul și m-a bătut cu palma pe umăr.
“S-auzim numai de bine și să-mi răspunzi la telefon și email că altfel vin înapoi.”
“Bine, bine, pup-o pe Iulia și copiii din partea mea. Și mulțumesc! Drum bun!”
A dat din mână și a plecat. In trecere s-a atins ușor de filipineza care stătea pe scaun la ușă. Aia a tresărit. S-a uitat buimacă după mine. Văzându-mă în pat s-a liniștit. Și-a lăsat la loc capul pe piept. Am închis și eu ochii. Ma gândeam la Victor. Fusese grozav că putuse fi cu mine și că-mi adusese ce-i cerusem. Și știam că nu-i venise la îndemână să urce la volan să conducă noaptea până la Kingston, să-și petreacă restul nopții în sala de așteptare și să-și piardă ziua cu mine stand cu fundul într-un fotoliu și nefăcând nimic. Fusesem colegi de scoală și liceu în România, și prieteni din clasele primare. De obicei eu făceam boacănele și el plătea pentru ele. In anii de facultate fiecare o luase pe drumul lui. Ne-am reîntâlnit în Toronto. Ajunsesem în Canada fără să fi știut unul de altul, dar ne-am trezit colocatari în același bloc aproape de Bayview cu Sheppard. Am reluat relația de unde o lăsasem. El își făcea doctoratul în computere și eu lucram cu doisprezece pe oră la unul care recondiționa motoare mari diesel pentru echipament greu. Îi țineam ăluia contabilitatea și lucram de dimineața până seara fără prospecte de mărire de salariu. Așa că-mi tot căutam de lucru în altă parte. Victor îmi tot zicea că-mi pierdeam timpul la ăla cu motoarele, dar a venit cu soluția vagă de a-mi continua studiile în economie. M-a ajutat cu aplicația și m-am trezit acceptat într-un program de doctorat la University of Toronto, unde învăța și el. A trebuit să împrumut un timp de la bancă ca să-mi finanțez studiile dar în cele din urmă am reușit să mă descurc cu bani veniți din aceleași surse de sponsorizare ca ale lui Victor. Fără el nu m-aș fi descurcat. Ne mutasem amândoi în același apartament cu un singur dormitor și făceam aprovizionarea împreună ca să economisim bani. Dormeam pe saltele gonflabile. Nu puteam aduce nici o fată acasă pentru simplu motiv că nici una n-ar fi acceptat condițiile în care trăiam. Dar cum a terminat, IBM-ul l-a angajat pe Victor cu peste suta de mii de dolari pe an și atunci a închiriat un apartament cu două dormitoare pe care le-a și mobilat decent. Fiecare își avea acum camera lui și parcă deodată ne mutasem într-un palat și nu mai puteam de bunăstare, mai ales că Victor își cumpărase și mașină. Formal încă contribuiam cu ceva bani, dar nu mare lucru. Au început să apară și fetele și curând fiecare ne făcusem cu câte o prietenă chipurile așa, mai stabilă. Când am terminat și eu, mi-am găsit o poziție de cercetător în departamentul de economie de la Queen’s University în Kingston, la două sute cincizeci de kilometri distanță de Toronto, adică două ore și jumătate de condus cu viteza legală. La început veneam la Toronto cel puțin o dată pe lună, dacă nu de două ori. Trăgeam la același hotel Westin Prince aproape de el și ne petreceam weekendul la Victor. Prietena mea de atunci, Gwen, nu se înțelegea cu prietena lui Victor. Nici el nu prea era încântat de aia. Mi se plângea că era cicălitoare. Altfel era drăguță și educată. Îl tot băteam la cap s-o lase, că nu mi se păreau deloc potriviți, și ea mai avea și o atitudine înțepată față de mine. Simțea probabil că n-o plăceam, nici eu și nici Gwen. Și nu ne sfiam să i-o arătăm.
Într-o seară am fost invitat să mâncăm în oraș cu câțiva dintre foștii mei profesori și câțiva studenți d-ai lor, și l-am luat cu mine și pe Victor, fără însă drăguța lui de prietenă. Acolo am întâlnit-o pe Iulia, româncă, studentă la doctorat în științe politice. Amândurora ni s-au lungit antenele după ea, dar eu fiind în Kingston, Victor a profitat și a curtat-o până când i-a cedat. Într-un an s-au căsătorit, și le-am fost martor, împreună cu Gwen, care tot trăgea de mine să ne căsătorim și noi odată cu ei. Eram gelos pe Victor, că o plăcusem pe Iulia mai mult decât îmi dăduse mâna s-o fi arătat. Dar Victor era pentru ea preș de bun sosit. Nu ieșea din cuvântul ei. Am încercat eu să-l fi temperat un pic înainte să se căsătorească, dar degeaba, ce-i spuneam pe o ureche îi ieșea pe cealaltă. Așa că un pic de ranchiună aveam pe el și nu scăpam ocazia să-i fi arătat cât de căzut în freză era după ea. Eram poate un pic gelos, da’ n-aș fi recunoscut asta. Se înțelegeau însă bine, și dacă îl mai împungeam, era fără efect. Pur și simplu nu mă lua in seamă.
Pe filipineză o schimbaseră cu o alta, dar eram prea obosit să mai susțin o conversație și cu asta. Mai arăta și șifonată și-mi părea mizerabilă, așa c-am lăsat-o în pace, am stins lumina de la întrerupătorul de la pat și m-am culcat. M-am mai trezit înfășurat in cearceafuri calde, cu Cloe peste mine.
“Ti-am zis că mi-am aranjat schimbul de noapte ca să stau cu tine. M-am ținut de cuvânt. Nu te bucuri?”
“Sigur că da, cum să nu mă bucur? Ești dulce ca mierea.”
“Serios, ori zici doar așa?”
Aș fi pupat-o dar ea mirosea proaspăt a șampon și eu a transpirație. Am realizat că nu mai eram legat de pungile pentru perfuzie. Asta însemna că puteam face duș. Am sunat după asistentă. Era una nouă cu o față ca de cal. A venit în fugă și nici nu apucasem să-i fi spus ceva că mă și înțepase în deget. Glicemia ajunsese la patru. M-a întrebat ce se întâmplase. I-am spus că voiam să fac un duș. Mi-a zis că puteam, dar trebuia să fiu supravegheat. De cine? De Cloe. Aha, deci aveam binecuvântarea asistentei. M-am ridicat în fund pe marginea patului, umăr la umăr cu Cloe. S-a dat mai la o parte și m-am ridicat sprijinindu-mă pe umărul ei. Asistenta m-a măsurat atentă din priviri și m-a întrebat dacă aveam amețeli. I-am zis că nu și că totul era în ordine și că nu era prima dată că mă dădeam jos din pat. M-a urmărit făcând câțiva pași și când a văzut că mă descurcam de unul singur s-a dus la ea. Cloe a venit după mine. Mi-a zis că nu mă putea lăsa singur. A lăsat ușa băii un pic întredeschisă. Mi-am zis că poate ca să vadă asistenta de sus de la ea, dar de fapt de la birou nu se putea vedea ușa de la baie, închisă sau nu. Primul lucru a fost să merg la chiuvetă să mă spăl pe dinți. Odată împrospătat, mi-am scos ce aveam de pe mine și m-am băgat sub duș. Cloe mă studia din cap până-n picioare fără jenă. Am continuat cu asiduitate să mă frec cu săpun de sus până jos până m-au durut mâinile. După ce mi-am dat săpunul jos am mai stat să curgă apa pe mine în jet fierbinte. Am închis robinetele și abia atunci am realizat că-mi uitasem prosoapele în cameră, atârnate pe grila de la marginea patului. Mă găseam într-un impas. Nu-mi venea s-o pun pe Cloe să mi le aducă. Așa că am trecut pe lângă ea cu gândul să ajung în cameră, dar m-a prins de braț și m-a răsucit spre ea. M-a pupat pe gură și cu mana m-a prins și a început să și-o miște mai întâi încet înainte și-n apoi și din ce in ce mai repede până când nu-mi mai ajungea aerul și genunchii mi se muiaseră și-am început să tremur și într-un târziu am erupt împroșcând-o peste mână și picioare. A râs.
“Nu mi-ai rezistat mult”, mi-a zis, ștergându-se cu un ghemotoc de hârtie igienică.
S-a spălat pe mâini și dintr-un dulap din dreapta chiuvetei a scos un prosop. Nu realizasem că de fapt era un dulap băgat acolo în perete, plin cu prosoape de toate dimensiunile. S-a șters cu el și l-a azvârlit într-un coș de sub chiuvetă. Nici p-ăla nu-l văzusem. M-am întors sub duș și i-am dat din nou drumul. Când am terminat mi-am scos un prosop din ăla mare pe care mi l-am înfășurat în jurul mijlocului. Am intrat în cameră. Ignorând cu totul căutătura asiduă a asistentei fixată pe mine, mi-am scos prosopul, mi-am tras o pereche de chiloți și m-am înfășurat în halat. M-am întors înspre asistentă s-o confrunt din priviri, dar deja era cu ochii în dosul ecranului. M-am întors în baie după Cloe. Se aranja în oglinda. Am aruncat prosopul la coș și am cuprins-o de pe la spate și i-am strâns sânii până și-a întredeschis buzele. Se abandonase în brațele mele. Dar mi-a fost frică să merg mai departe. Ce-mi spusese Victor îmi intrase în cap. Mă putea îmbolnăvii, și numai asta îmi mai lipsea. Am răsucit-o spre mine, am pupat-o scurt și m-am desprins. Am ieșit din baie. Cloe a venit și ea și s-a așezat cuminte pe scaun la ușă. Obosisem teribil de mult și m-am întins pe pat cu gând să-mi trag un pic sufletul. Dar am picat de cum am închis ochii.
Pe parcursul nopții asistenta m-a mai trezit de câteva ori să mă înțepe în deget, dar chiar și atunci abia de-mi mijeam ochii și capul îmi cădea din nou în pernă greu ca un bolovan. Dimineața devreme am fost însă în vervă. Mă simțeam odihnit și binedispus. De foarte mult timp nu dormisem atât de bine. După duș mi-am pus un trening de la Victor. Era negru și mă nimerise ca măsură. Îmi venea foarte bine. Am urcat la asistentă. S-a întrerupt din ce lucra și s-a uitat nedumirită la mine ca și cum n-aș fi avut ce căuta acolo.
“Ce-i cu tine aici?” m-a întrebat chiar mirată, gata să necheze.
“Nimic”, i-am zis, “vreau să mă plimb un pic pe coridor să-mi mai dezmorțesc oasele.”
“Dar n-ai voie să ieși din rezervă, știai asta? Unde-i fata de la ușă?”
“Cum adică n-am voie să ies din rezervă?”
“Ești sub incidența legii care te pune sub arest după un atentat de sinucidere. Ești sub arest, pricepi? Și unde este fata aia?”
“Adică vrei să spui că dacă vreau să plec acum acasă nu pot?”
“Sigur că nu poți, d-aia te păzim douăzeci și patru din douăzeci și patru. Ești un pericol pentru tine și pentru alții, așa spune legea. Și nu te uita la mine așa că n-am făcut-o eu.”
“Dacă vreau să ies până afară să fumez o țigară nu pot?”
“Tocmai ti-am spus că nu. Sunt sigură că pricepi ce-ți spun.”
“Pricep, dar mă minunez. Doar comuniștii îi mai internau pe dizidenți zicând că erau nebuni. Si aici e la fel?”
“Ești dizident?”
“Poate. Dar dacă încerc să mă omor pe mine nu înseamnă că-ți fac ție un rău.”
“Nu, înseamnă doar că ai probleme mentale și trebuie să primești asistență medicală. Dar încă odată, degeaba argumentezi cu mine, că n-am făcut eu legea, și nici măcar nu-ți sunt eu gardian ci doctorița Sabrina Skerlic, profesor de psihiatrie.”
“Doctor Sabrina este cumva o femeie înaltă cu părul alb?”
“Ea este, da, are părul complet alb.”
“M-a luat dracu’! Ea îmi este gardian?”
“Ca să ieși d-aici trebuie ca ea să-ți semneze hârtiile. Numai de ea depinde. Sau, poți s-o dai în judecată, și dacă judecătorul hotărăște în favoarea ta, ești liber. Dar până atunci, te rog întoarce-te la loc în rezerva ta. Dacă pleci, noi n-avem ce-ți face alta decât să te dăm de fugit la poliție. N-or veni ei după tine cu girofarurile aprinse, dar până la urma tot te-ar aduce îndărăt și ai pierde și orice recurs la judecător. Te pot ține împotriva voinței tale treizeci de zile, după care trebuie să ceară prelungire de la judecător. De regulă o și obțin. In locul tău aș lua în serios toată povestea asta.”
“Fata e pe scaun la ușă, în caz că te interesează. S-a uitat la noi tot timpul ăsta.”
“Bine, cu altceva iți pot fi de folos?”
“Ai un Tylenol pentru cap?”
“Sigur, vrei două?”
“Da, mulțumesc.”
Mi-am luat pastilele și m-am întors în cameră. Toată buna mea dispoziție se dusese pe apa Sâmbetei. Mă gândeam foarte serios că inițialele profesoarei erau SS. Ce coincidență!
Aia care mă păzea era o grăsană urâtă și proastă. Își fredona în surdină o melodie. Părea dusă complet, săraca. M-am apucat să-i scriu lui Victor de porcăria de lege care mă ținea prizonier. Cum nici unul din noi nu știa vreun avocat, mi-a sugerat să le vorbesc ălora la facultate să-mi recomande pe careva local. După o corespondență intensă cu colegii, am reținut numele a trei indivizi. Toți trei erau experți în accidente de circulație. Ce era să fac, colegilor experți din ăștia le trebuiseră. M-am dus și pe internet. Era plin de avocați, și încă specializați în de toate. M-am resemnat și mi-am zis că dacă chiar ajungeam la o confruntare atunci poate că ar fi trebuit să-mi fi luat unul. Da’ până atunci am lăsat apa să curgă la vale.
M-am dus sus la asistentă. De data asta era o femeie probabil ajunsă în pragul pensiei. Părea înțelegătoare. Eram sigur că văzuse de toate la viața ei. M-am încumetat să-i cer părerea cu ce trebuia să fac. I-am povestit de ‘incidentul’ cu doctor Skerlic. Mi-a zis că rezerva unde eram aparținea de secția de boli interne, dar că odată ce condiția mea s-ar fi ameliorat, aș fi fost transferat la secția de psihiatrie, care era în fapt o aripă a spitalului complet izolată. Și că depindeam total de evaluarea doctoriței Skerlic ca să-mi fi dat drumul d-acolo. Mi-a confirmat ce-mi spusese fața de cal. Începusem să văd negru în fața ochilor. Mi-a mai spus însă că odată transferat acolo, o să vină un avocat desemnat din oficiu să-mi dea o consultație gratuită, după care puteam să-l rețin să mă reprezinte, sau daca nu-mi plăcea, puteam apela la oricare altul, dar ea mă sfătuia să-l iau pe ăla că știa toate chichițele. I-am mulțumit și m-am întors în rezervă. Acum mi se părea ca o celulă. M-am dus la baie și mi-am aprins o țigară. Tâmpita aia de mă păzea a mirosit fumul, s-a sculat de pe scaun și a început să zbiere în gura mare că cică aș fi fumat în baie. Asistenta a coborât imediat să vadă ce se întâmplase, dar s-a lămurit repede și i-a spus ăleia că ce mirosea era colonie pentru bărbați. S-a liniștit toanta și și-a reluat locul pe scaun. Pe mine mă apucase un râs nervos, dar asistenta s-a uitat la mine cu reproș. M-am dus pe Netflix și mi-am ales un film. M-am uitat la el până la capăt ca să omor vremea.
Când a sunat Laura am căscat ochii mari.
“Bună”, am răspuns apelativului ei.
“Mi-a spus Paula. Cum ești?”
“Bine sunt.”
“Chiar ai înnebunit cu totul?”
“Nu, numai cu capul. În rest toate sunt la locul lor.”
“De ce ai făcut-o?”
“Nostim că întrebi. Știi, m-am întrebat și eu. Cred că din plictiseală. Am vrut să mă plimb un pic și pe partea ailaltă.”
“Nu e corect fața de noi, știi asta?”
“Față de cine anume?”
“Față de Paula.”
“Și de mai cine? Ai zis ’noi’, nu-i așa?”
“Și față de mine.”
“Ce-ți pasă?”
“Știi că-mi pasă. Nu începe acum. Nici n-am timp. Trebuie să mă duc.
“Ok, mersi de gândurile bune.” Am spus-o pe ton voit glacial.
“Ai grijă!” mi-a zis, și a închis.
Mi se încinseseră obrajii. Nu prea știam ce puteam face cu ea. M-am ridicat din pat și am început să mă învârt prin cameră. Tâmpita aia de gardiană mă urmărea din priviri. O fi crezut că-mi făceam curaj să mă arunc prin fereastră. După un timp n-am avut încotro și m-am liniștit. M-am băgat din nou în pat. Transpirasem rău și eram un pic amețit și am închis ochii. În dosul pleoapelor o vedeam pe Laura. Dar nu era singură, ci cu Marcu, și se țineau de mână și mie mi se punea o greutate pe piept. Când m-a înțepat asistenta în deget am deschis ochii. Zahărul meu era stabil la patru punct cinci. Mă aduseseră pe linia de plutire. Mi-am băut cuminte sucul de portocale. Încetul cu încetul am adormit.
In timpul prânzului au apărut niște colegi de la departament. Nu știau ce mi se întâmplase ori cel puțin așa pretindeau. Nu le spusesem decât că aș fi avut probleme cu glicemia. M-au căinat, au mai făcut niște glume și au șters-o la treaba lor. Nu muream de dragul lor dar mă scoseseră din starea în care eram.
Tâmpita aia fusese înlocuită de Maria. M-am bucurat de parcă revedeam un prieten. Primul lucru a fost s-o pun să stea de șase să pot fuma o țigară întreagă în baie. Am fumat două. Aș fi fumat o sută. Nu-mi ajungeau oricâte erau. Când m-am întors a început să-mi povestească cum o crescuse pe fiică-sa. Mi-era clar că nu-i fusese ușor. Bărbat-său o părăsise când fata avea trei ani. Familia îi era in Mexic. A luat prima slujbă care i se oferise, femeie de serviciu la spital. Lucra un schimb și jumătate. Ar fi lucrat și mai mult, dar n-avea cu cine lăsa fata. Grădinița era deschisă de la șase la patru și o costa jumătate din ce aducea acasă. Cealaltă jumătate se ducea pe chirie. Mâncau și se îmbrăcau din ce primea ajutoare de la guvern și biserică. Fusese o perioadă cumplită care ținuse ani de zile, până când fiică-sa ajunsese să fie primită la facultate cu bursă. Știam ce însemna sărăcia. O trăisem și o recunoșteam din spusele Mariei. Povestea ei se terminase fericit. Alții nu fuseseră atât de norocoși. Alternativele erau in ganguri, droguri, prostituție și în și mai multă sărăcie. Tinerii cădeau ușor în capcană. Am felicitat-o pentru succes. Tare mai era mandră de fiică-sa.
Mai încolo a apărut un doctor. Se prezentase, dar nu-i reținusem numele. Oricum, mi-a zis că din punctul lor de vedere eram stabilizat și că mă vor transfera la secția de psihiatrie la cererea doctoriței Skerlic. Nici nu plecase bine că asistenta a coborât la mine să mă grăbească cu împachetarea. Mi-am adunat lucrurile. A venit unul cu un cărucior și m-a pus să mă așez în el, deși am protestat. Puteam merge pe propriile picioare. Mi-a zis să-mi las lucrurile în rezervă c-or să mi le aducă ei după. Și a început să mă împingă pe un coridor lung, cu rezerve de-o parte și alta. La un moment dat am ieșit pe o ușă automată care se deschidea cu cartelă. Am văzut scris pe ușă la exterior ‘secția de medicină internă’. Am luat un lift și am coborât câteva etaje. După ce am ieșit am luat-o pe o întortocheală de coridoare, am mai luat un alt lift tot în jos și până la urma am ajuns la o ușă de metal în fața căreia ne-am oprit. Nu scria nimic pe ea. Arăta ca și cum în dosul ei ar fi fost o cameră utilitară. Prin interfon ne-a întrebat una cine eram și ăla de mă împingea i-a spus numele meu și al doctoriței. Probabil eram scrutați prin camera de luat vederi. Ușa s-a deschis și ăla de mă împingea m-a oprit în fața unui ghișeu de la capătul coridorului, unde o asistentă a început procesul de identificare, numele, domiciliul, numerele de telefon, persoanele de contact, lista de medicamente și așa mai departe. Era foarte rigidă si rece. Ăla de mă împingea m-a băgat după aia într-o celulă spațioasă și foarte înaltă, cu o fereastră cu gratii și un pat. Ușa de metal s-a închis automat și am rămas singur. Am știut că s-a închis automat pentru că îndată ce am auzit clicul am încercat s-o deschid dar n-am mai putut. Nici clanță n-avea. În colț, sus de tot sub tavan era o cameră de luat vederi. N-aveam cum ajunge la ea, nici dacă mă urcam pe pat și nici dacă săream. Prea era pusă sus. M-am uitat după o priză, dar nu era nici una. Nici comutator de lumină nu era. M-am așezat pe pat, așteptând. După câteva minute a apărut un necioplit. Fără vreo introducere a început să-mi înșire regulile lor. Când mi-a zis că n-aveam voie la niciun fel de electronice, l-am întrerupt. Nici laptop? Nu! Nici telefon? Nu! Da’ ce, eram la închisoare, l-am întrebat, și mi-a spus pe ton neutru că eram în secția de boli mintale. La baie nu puteam merge decât însoțit. Daca aveam nevoie de ceva puteam cere cu voce tare. Camera video avea microfon, mi-a spus. Aveam dreptul la jumătate de oră de internet pe zi, sub supraveghere, in camera computerelor. Aveau și o bibliotecă, tv, video, telefon și jocuri. Am încercat să leg o conversație cu el dar mi-a fost imposibil. Își avea placa de cântat. Am cerut să vorbesc unui doctor. Mi-a spus că a doua zi la nouă aveam programată o sesiune de acomodare de cincisprezece minute cu doctorița Skerlic. Mi-a zis că trebuia să mă percheziționeze să nu am asupra mea obiecte tăioase. I-am zis că n-aveam, dar tot m-a pipăit de sus până jos. A ieșit lăsându-mă cu totul zdruncinat. Tremuram de nervi. Mi-am zis că odată adus aici, unu’ chiar dacă nu era nebun, devenea. M-am uitat pe fereastră. Aripa asta de spital dădea chiar în lacul Ontario, și priveliștea era liniștitoare. Cât vedeai cu ochii era numai o pânză de apă care întâlnea cerul perfect senin pe linia orizontului. Ar fi trebuit să mă calmeze, da’ numai calm nu eram. Ba chiar fierbeam. M-am uitat țintă în lentila camerei de luat vederi. Poate că pe partea cealaltă careva se uita la mine. Am cerut la baie. După puțin ușa s-a deschis și o infirmieră m-a condus până acolo, pe un culoar larg care se termina într-un hol circular enorm cu etaj. Din el dădeau mai multe uși, una din ele la baie. A intrat cu mine. Eu doar voiam să vad unde mă aflam, atât. Am rămas surprins să vad un w.c. făcut cu totul din aluminiu, inclusiv colacul. În rest, nimic alta decât un dus fără perdea, o chiuvetă tot din aluminiu și o oglinda, și aia din aluminiu. Foarte auster, rece și neconfortabil. I-am cerut femeii să mă lase că aveam de folosit toaleta. Mi-a zis că să-i dau drumul că pe ea n-o deranja. I-am spus că mă deranja pe mine. A dat din umeri și mi-a zis cu maliție că să mă obișnuiesc. M-am străduit să fac un pipi, deși n-aveam. La chiuvetă n-am găsit săpun. Aveau însă săpun lichid. Curgea printr-un tub, dacă îți țineai mâinile sub el. Mi-am zis că îmi puteam tăia venele acolo, dar când am pus mâna am simțit capul tubului rotunjit. Nu era nicio speranță. Infirmiera m-a condus la celula mea și ușa s-a închis automat cu un clic. N-a durat mult și-am auzit răgete venind de la unul care parcă fusese înjunghiat. Era înfiorător și a ținut un timp. Unul chiar lângă celula mea se juca cu o minge de baschet pe care o tot izbea de pereți și plesnetele suprapuse peste urletele celuilalt iți dădeau impresia de ospiciu. Dar chiar eram într-un ospiciu! Nu mai aveam niciun dubiu. Fusesem internat într-un ospiciu, și șansele de a ieși din el, abia acum realizam, erau minime, după declamația mea în fata doctoriței și a studenților ei. Și cum puteam contacta un avocat daca n-aveam laptopul și telefonul cu mine? Mi-am adus aminte că aveam dreptul la jumătate de oră de internet și am strigat spre cameră că voiam acces la internet. N-a venit nimeni. Am mai strigat de câteva ori până m-am lămurit că era degeaba. Pe seară mi-au adus lucrurile personale pe care tot necioplitul ăla mi le-a împrăștiat pe pat. Mi-a luat laptopul, telefonul, trusa de toaletă, actele, țigările și bricheta și mi-a spus că vor fi depozitate într-un seif. Ce era de îmbrăcăminte mi-a lăsat. I-am spus că aș fi putut să mă spânzur cu pantalonii de training. A dat din umeri. Știam de ce: n-aveam de unde să-i fi agățat. L-am întrebat când primeam acces la internet și mi-a zis că numai diminețile, intre unsprezece și jumătate și douăsprezece. Dar că programul îmi va fi definitivat de doctorița Skerlic. Vorba îi era precisă, rece și seacă. Era de parcă tăia lemne pe urechea mea.
In timp ce era acolo răscolind printre lucrurile mele a venit una să-mi aducă cina pe un cărucior. Totul era pus pe o tavă pe care a lăsat-o pe jos, lângă ușă, ca la câini. Am cerut o masă. Necioplitul mi-a zis că de a doua zi voi mânca probabil în sala de mese, dar că și asta depindea de ce hotăra doctorița. L-am întrebat asupra ce altele mai trebuia să hotărască doctorița Skerlic. N-a catadicsit să-mi răspundă. A plecat. Mi-aș fi dorit să-l fi putut strivi sub papuc ca pe un gândac. Dar mi-era frică de el. Era aici reprezentatul puterii absolute.
Mă uitam pierdut în tavan când ușa s-a deschis și a apărut un bărbat îmbrăcat într-un costum maron prea larg pentru el, cărând o servietă de piele roasă pe peste tot. Avea în jur de șaizeci, părul rar, albit și dat pe spate dar ochii îi avea treji și alerți. Era avocatul. Arăta mototolit. A dat mana cu mine și mi-a întins cartea de vizită. Se prezentase într-un fel, dar uitasem. Oricum, a început prin a-mi explica de ce fusesem adus acolo. Știam partea asta deja, dar l-am lăsat să continue fără să-l întrerup. Când a ajuns la ce puteam face să ies, am ciulit urechile. Mă putea reprezenta în fata judecătorului, dacă așa voiam, sau puteam alege pe oricare altul în locul lui. Mă sfătuia să-l iau pe el că numai cu asta se ocupa, să scoată pacienții din ospiciu. I-am spus că mi-ar plăcea, dar care îi era tariful. Nu mi-a răspuns. M-a întrebat dacă aveam bani. I-am spus că aveam ceva pus deoparte. A scos un chestionar din geantă. A început să-l completeze cu numele, prenumele, adresa, email, telefoane, probleme medicale și tot așa până a ajuns la situația financiară. Aici a început să numere boabele de orez. Cat câștigam și ce rezerve aveam, în ce conturi și cât, cât în RRSP și alte investiții financiare, proprietăți, ce datorii aveam și de ce fel și așa mai departe. S-o fi lămurit că aveam ceva bani că mi-a zis că era gata să mă reprezinte dacă asta voiam. Tariful lui era de trei sute de dolari pe oră. M-am gândit că ar fi fost bine să aștept să iau o decizie până după întâlnirea cu doctorița Skerlic. Așa că i-am zis să mă mai păsuiască până a doua zi ca să-i dau un răspuns. Mi-a zis că bineînțeles. M-a întrebat dacă eram tratat bine. I-am spus că erau foarte abrupți. A remarcat că având în vedere populația d-acolo, nu era de mirare. Și-a strâns hârtiile și a plecat. M-am întins la loc pe pat și mi-am reluat jocul de-a privitul în tavan. Până la urma am adormit. Am avut un somn chinuit. La un moment dat se făcea că lupi înhăitați îmi săriseră la beregată și-mi sfâșiau din carne și eu horcăiam rănit de moarte. M-am trezit lac de apă, rece și înfricoșat. Am strigat după asistentă. A venit una să mă întrebe pe un ton sever ce voiam. I-am cerut pilule de somn. S-a dus după ele și mi le-a adus cu un pahar cu apă. Nu știam ce erau dar le-am înghițit. A plecat și m-a lăsat înfrigurat, făcut ghem sub cuvertură, căutând s-adorm.
M-am sculat dimineața devreme. Am cerut la baie. A venit o infirmieră care cred că făcea parte dintr-un gang de motocicliști. Era trecută bine de cincizeci și pletele vopsite în negru ii curgeau peste frunte. Avea o conformație ca de urs, picioare subțiri ca două bețe si voce uscată și groasă. A stat cu mine tot timpul. Cât am fost sub duș îmi făcea cu ochiul și-și plescăia buzele. Era repulsivă. De umilință îmi dăduseră lacrimile. Cum am terminat m-am oprit la asistentă să mă plâng. Cât îmi naram povestea, vaca m-a ciupit de fund. Asistenta nu o putea vedea de la ghișeu, dar i-am spus eu. Imediat a strigat la ea să se îndepărteze de mine. A ieșit din spatele ghișeului și m-a însoțit la celula mea. Dar tot bățoasă se ținea. Mi-am mâncat micul dejun și m-am întins. Trebuia să fiu gata s-o întâlnesc pe doctorița Skerlic la nouă. Dar abia era opt. Aveam timp să-mi fi repetat ce aveam de spus dar de frică nu puteam pune două vorbe cap la cap. La noua fără zece m-au scos din celulă și m-au băgat într-o sală de ședințe. Mi s-a alăturat și necioplitul. Își luase un scaun în partea opusa mie și chipurile răsfoia niște notițe. La nouă punct a intrat doctorița și s-a așezat lângă necioplit. Cu voce detașată mi-a spus că era forțată de lege să mă izoleze întrucât eram un pericol pentru mine și pentru alții. A vorbit cu mândrie de facilitățile moderne pe care le avea la dispoziție și mi-a citit programul pe care trebuia sa-l urmăresc zilnic.
“Daca ai întrebări, o să încerc să-ți răspund”, mi-a zis după prezentare, cu o față ca o stană de piatră.
Mi-am dres glasul.
“Când anume pot fi declarat sănătos ca să plec acasă?”
“Când vei înceta de a prezenta un pericol pentru tine și alții.”
“Și cine să determine treaba asta?”
“Eu.”
“După care criterii?”
“De exemplu, când o să încetezi să mai îndemni pe alții să se sinucidă.”
“In primul rând, nu știam cine erai. Abia de mă trezisem din comă. Mai eram și bulversat de tot ce se întâmpla în jurul meu.”
“Înțeleg. Dar îți trebuie tratament.”
“Dar daca mă ții aici n-o să-mi fie mai bine. Sunt doctor în economie, nu pot trăi în izolație, am nevoie de acces la internet pentru studiile mele. Aici am toate șansele să devin o legumă. In plus, lasă-mă să-ți spun că pe vremea comuniștilor, disidenții erau ținuți nelimitat în ospicii sub pretextul că erau nebuni. Dacă chiar vrei să mă fac bine, dă-mi drumul.”
“Nu te pot lăsa să pleci fără tratament.”
“Uite, îți promit că imediat ce ies, am să-i cer medicului meu de familie să mă refere unui psihiatru.”
“Așa ar merge. Promiți?”
“Promit.”
“Bine. Am să scriu doctorului tău de familie.”
În sinea mea mi-am zis că să scrie pe mă-sa, scorpia. S-a sculat și a ieșit din sală. Necioplitul după ea. Am rămas singur. Nu știam ce va urma. Din ușă, necioplitul m-a invitat afară. M-a dus la celula mea și mi-a spus să-mi fac bagajul. Era făcut gata, n-aveam decât să trag fermoarul. Mi-a adus între timp rucsacul cu laptopul în el, telefonul și actele, țigările cu bricheta. Am verificat să fie toate. M-a însoțit în lungul coridorului până la ușa de intrare. Acolo a sunat. Camera de luat vederi s-a întors spre noi. Ușa s-a descuiat cu un clanc. Mi-a ținut-o deschisă până am ieșit. Când m-am întors să-i zic ‘la revedere’ ușa era deja închisă. Așa că am aruncat spre ușă un ’sictir’. A durat ceva până am ieșit din labirintul de coridoare. Tot întrebând în dreapta și-n stânga am nimerit până la urmă ieșirea din spital. Primul lucru a fost să-mi aprind o țigară. Am tras din ea de m-a amețit. Am luat-o pe jos până acasă. Era aproape. Ajuns sus, mi-am lăsat bagajul în mijlocul camerei, mi-am pus telefonul la încărcat și am început să plâng.
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
autor Michael V. Magharian, Toronto
|
autor Michael V. Magharian, Toronto 8/28/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.