Logica rezonanței, cheia de boltă a gândirii lui Ștefan Odobleja
„Dacă aș ajunge vreodată ministrul Învățământului aș deveni periculos; aș muta sediul Falcultății de Filosofie în pădurea Bistriței, lângă mine. Sau aș muta-o într-o pădure și mai mare, cu priveliști și mai frumoase... ” Animat de aceste gânduri, culese din Jurnalul/Însemnările (nici azi tipărite în întregime!) ale lui Ștefan Odobleja (1902-1978), am părăsit drumul Severinului și, la nici 7 kilometri de Dunăre, am urcat, pe o „șosea” ce așteaptă încă asfaltul, spre satul natal al „părintelui” psihologiei consonantiste, Valea Izvorului, cândva, Valea Hoțului, nu înainte de a poposi în pădurea comparată de Odobleja cu o... catedrală, loc unde, figurat, își imagina că poate fi amplasată Facultatea de Filosofie, sau mai simplu Școala de Filosofie, la care visase și Noica. Asta pentru că Odobleja iubea nu doar natura, dar și „Frumosul despre care spunea că merge mână în mână cu Adevărul și Cugetarea”, cum avea să mărturisească, într-un interviu-fluviu acordat publicistului Constantin Mustață (1938-2013), fiul savantului, inginerul silvic, azi pensionar, Ștefan Odobleja jr., publicat în 1992 de Ed. Militară, cu titlul Reconstituiri, și reluat, parțial, cu același titlu, în 2018, la împlinirea a 4 decenii de la moartea lui Odobleja (4 septembrie 1978), și a 80 de ani de la publicarea Psihologiei consonantiste (1938-39; cu totul, au fost 2 volume, totalizând 887 p., tipărite la Lugoj și difuzate, conform copy-right-ului acordat de autor, de Librăria Maloine, din Paris - n.a.).
Aici, în satul care, din 2004, poartă numele celui mai ilustru fiu al său, l-am cunoscut mai bine pe Ștefan/Fănică Odobleja jr., în curtea casei natale, reconstruită (parțial) în vederea înființării unei Case Memoriale/Școală de Vară, după modelul creat, la Vălenii de Munte, de N. Iorga, și, la umbra unui pahar de sable noble, un vin ce l-ar face invidios și pe cel mai exigent gourmet francez, am depănat povestea familiei, dar și a celor peste 50.000 de pagini de texte diverse (aproape 10 metri liniari de arhivă, aflați azi la Severin), dintre care numai manuscrisul Logicii depășește 15.000 de file. Copleșit de amploarea cărții, primul și, deocamdată, singurul îngrijitor al ei, profesorul- academician Al. Surdu afirma în prefața la Introducere în logica rezonanței : „Materialul publicat a avut doar menirea de prezenta în linii mari (s.n.) invențiile lui Odobleja, urmând ca toți cei interesați să consulte direct manuscrisele” (Craiova, Scrisul Românesc, 1984, p.8).
Despre Ștefan Odobleja, unul dintre puținii oameni de știință, încă în viață, care l-au cunoscut personal, medicul militar Dumitru-Constantin Dulcan, scria în 1978 : „Era mic de statură, îndesat, animat de o forță aspră ce se degaja din întreaga sa făptură. Avea o privire scutătoare, în care se citea încleștarea voinței țăranului hotărât să-și câștige bătăliile cu soarta” (Somnul rațiunii, reeditare, Ed. Eikon, București, 2014, 172 p.). Concluzia doctorului Dulcan, care și-a făcut un țel din a dovedi legătura dintre gândirea vizibilă și cea invizibilă, este, deopotrivă, amară și tristă pentru soarta omului de geniu de pe meleagurile carpatine : „Istoria lui Ștefan Odobleja este aceea a unuia născut într-o lume nepregătită să-l recepteze”.
Într-adevăr, amară soartă! Fiu al unei familii de țărani „destul de săraci” (primul Odobleja a fost, se pare, călugăr, pripășit prin părțile locului, într-o chilie improvizată, cum avea să trăiască, peste ani, și „urmașul” său, se chema, după tradiție, Manea, de unde și vechea denumirea a satului, Valea Manii -n.a.), Ștefan Odobleja urmează, la îndemnul unui frate mai mare, Constantin, vestitul Liceu Traian, din Turnu Severin. Peste ani, doctorul Odobleja îi va dedica lui „nenea” ( A mon frere, Demethre, cum prețios scrie pe pagina de gardă), manuscrisul Fonoscopiei (prima ediție, în limba franceză, cu titlul La Phonoscopie Nouvelle, une methode d´exploration clinique, este tipărită tot la Lugoj, la Imprimeria Corvin, dar este difuzată la Paris, în 1935 - n.a.).
„La liceu, tata purta o singură pereche de bocanci; mergea desculț până la marginea orașului (peste 10 kilometri, zilnic, doar dusul!), cu traista de merinde în spate, și acolo încălța bocancii. Vorbea însă frumos despre părinții săi : tata, îmi spunea, era un om muncitor, mereu vesel, iar mama o femeie cu suflet bun, fermecătoare și energică (Șt. Odobleja jr., Reconsituiri, Fundația Ștefan Odobleja, București, 2018, p. 29). La liceu, se bucură de atenția „legendarului” director (și fondator!) Theodor Costescu, cumnatul lui I.G Bibicescu, fostul guvernator al Băncii Naționale, cel care a donat orașului, în 1920, bogata sa bibliotecă și arhivă, însumând peste 4.000 de volume. După exemplul lui Bibicescu, și Costescu și-a vândut pământurile și casa din Severin ca să finalizeze lucrările Palatului Cultural, ce-i poartă azi numele, inaugurat în 1924. Se spune chiar că, ajuns la sapă de lemn, Costescu ar fi locuit chiar în Palat, după ce vânduse propria casă ca să pună acoperiș de tablă, sfârșind târziu, în 1939, se pare, la un Institut de sănătate, din București, nu înainte de a fi ales membru de onoare al Academiei Române, în 1934. Odobleja jr. mai spune că Theodor Costescu, personal, l-a remarcat și îndrumat pe tatăl său să urmeze Institutul Sanitar Militar, singura facultate unde cheltuielile erau suportat de stat. În 1928, Șt. Odobleja devine medic militar, cu gradul de locotenent, peregrinând succesiv prin garnizoanele Brăila, Turda, Dej, Tr. Severin, Lugoj, Dorohoi, ba chiar și la București, ocupând însă funcții inferioare pregătirii și aspirațiilor sale. În 1945 este avansat maior, iar în 1946 cere să fie pensionat : „Îl istoviseră peregrinările, războiul, invidia unor confrați și spera să-și regăsească echilibrul la Izvorul Aneștilor” (Op.cit., p. 31). Locuiește precar, cu soția, și ea medic, în casa părintească, visând însă să facă din satul dintre dealuri, un mic rai: cu bibliotecă (pentru care donează 500 de cărți!), bazin de înot și o școală nouă!
După 1973, după un incendiu în care pierde o bună parte din manuscrise, inclusiv bogata corespondență internațională pe tema Psihologiei consonantiste, se mută „definitiv” la Turnu Severin, însoțit de fiul său, Fănică (între timp, soția îl părăsise, luându-l cu ea și pe celălalt frate!), continuând însă același mod „auster” de viață : „Umbla ușor îmbrăcat, iar vara se încălța cu teniși, probabil pentru a se răzbuna pe cizmele purtate pe când era militar. Îi plăcea să doarmă pe un pat tare. Făcea hidroterapie și helioterapie. Nu suporta excesul de temperatură în cameră, afirmând că duce la îmbolnăvire și lenevie” (Ibidem, p. 32). Tot fiul își amintește : „Tata era un bun gospodar. După ce rezolva expeditiv toate problemele, când era bine dispus cânta la vioară (o „legendă” urbană susține că ar fi dispus de un... Stadivarius, pe care ar fi dat „o avere”, fără însă a se comunica și unde se află azi acest valoros exemplar - n.a.), ori la flaut (!). Vara scria în pridvor, la soare, cu foile așezate pe genunchi, pe un mănunchi de cartoane, iar iarna la o măsuță de lemn, așezată lângă pat. Scria repede, grăbit. Mânca absent, te miri ce, cu gândurile răvășite. Uneori se trezea noaptea, aprindea lampa cu petrol și scria până în zori. Nu s-a desprins de lampa cu petrol nici la Severin. Era foarte sănătos și avea mult umor” (Ibidem, p. 33).
În timpul vieții, dar și după moarte, au apărut destule „legende” despre sărăcia lui Odobleja. „Nu i-a plăcut niciodată confortul, luxul”, mai spune fiul. „Avea o pensie destul de mică (cu timpul, devenise și mai „mică” în urma devalorizărilor succesive ale monedei din 1946, oricum sub „pretențiile” unui intelectual, dornic să-și procure cărți, publicații, ori să călătorească, măcar și la București - n.n.). La trecerea în rezervă, a primit o sumă de bani cu care și-a cumpărat terenul de la Severin, unde a apucat să-și clădească o casă la fel de simplă. Nu avea curent electric și nici sobe! A ales traiul de la țară, cu toate inconvenientele sale : patul de scândură, lampa cu petrol, îmbrăcămintea ușoară”. Acestea erau, susține fiul, elementele unei educații țărănești, a unei etici ancestrale pe care, în parte, a transmis-o și urmașilor (Ibidem, p. 45).
Pentru a evoca începuturile „publicistice” ale tatălui său, Odobleja jr. face apel la un Jurnal/Caiet de însemnări „cu filele îngălbenite”, datând din anii de liceu, dar și din vremea când viitorul medic era era încă student (1922-23), amestec de însemnări zilnice, notații fulgurante, fișe de lectură. Însemnările, pe care, susține fiul, le-ar fi completat, cu regularitate, toată viața (au fost publicate, parțial, în 1986, la aceeași editură, Scrisul Românesc, din Craiova, cu titlul Pagini inedite, îngrijitor de ediție, Constantin Negreanu ; mai este în proiect, dacă nu cumva Editura Albatros a falimentat între timp, un volum de Poezii, la fel, inedite, îngrijite de Odobleja jr. și de același Constantin Negreanu - n.a.) sunt străbătute de reflexii eugenice, în spiritul umanitarist al vremii : „România e încă în progres. Cârmuitorii ar trebui să înlăture orice cauză de degenerare, de slăbire a vitalității (neamului - n.n.)”. Sau : „Un popor ce ar întruni în indivizii săi echilibrul de vigoare fizică și intelectuală e ceva ideal, ce nu se realizează în prezent, când se abuzează, în exces de putere” (Ibidem, p. 51). În acest context, se sedimentează și primele idei științifice ale savantului. Este vorba de unele ipoteze chimice, ori de o, inedită, Lege a culorilor. Preocupat de muzica luminilor, de misterul protoplasmei, ori de reversibilitatea forțelor și a energiilor, tânărul Odobleja căuta, în fapt, o Lege a legilor, idee ce-i va călăuzi mai târziu viața. „Tata se odihnea scriind ori citind. Pentru el nici o lege a științei nu era bătută în cuie. Corija totul. Era riguros, exact”. (Ibidem, p. 63).
Așa s-a născut consonantismul, idee conturată, susține fiul, încă din primul an de studenție. Cert este că, în 1937, după ce publicase, în presa medicală, mai multe studii de specialitate (Percuția cordului, în Buletin medico-terapeutic, nr. 12/1933, Semnul banului, în Mișcarea medicală românească, nr. 4-5/1934, ori Percuția și fonologia ficatului, în Mișcarea medicală, nr. 12/1935, totul culminând cu amintita La Phonoscopie Nouvelle (Lugoj/Paris, 1935, 200 p.), distribuie printre participanții la Congresul Mondial de Medicină Militară, de la București (8 iunie 1937), un prospect cu principalele idei și teze din viitoarea sa carte, ce au trezit, (să ne mai mirăm?), interesul medicului-șef al flotei americane, dr. Willian Seeman Balbridge, dar și al medicilor sovietici prezenți la eveniment, prilej pentru Siguranță de a-l trece pe Odobleja în rândul... bolșevicilor locali (!). Dincolo de acest amănunt hilar, remarcat totuși cu umor de Odobleja jr., persistă întrebarea dacă Norbert Wiener (1894-1964), întemeietorul oficial al ciberneticii mondiale (al cărui principiu l-a descris în cartea sa de bază, Cybernetics or Control Communication în the Animal and the Machine, 1946) a avut cunoștință de demersurile confratelui său dâmbovițean. Date certe, converg spe ideea că Psihlogia consonantistă, trimisă personal de Odobleja în America (după un document de expediție, din martie 1939, găsit în Arhiva gării Lugoj - Op.cit., p. 35) a fost recenzată favorabil de revista Psychological Abstract (ianuarie 1941, p. 59-60). Se încheia astfel, ceea Odobleja jr. avea să numească „deceniul cel mai fertil al creației tatălui meu”, ani în care medici renumiți, între care Dimitrie Noica, Nicolae Paulescu (1869-1931, descoperitorul nerecunoscut al hormonului antidiabetic produs de pancreas, numit mai târziu insulină), Dimitrie Bagdasar, ori Mina Minovici (1858-1933), cel care a prezidat susținerea tezei de doctorat a lui Odobleja (Accidentul de automobil. Studiu medico-legal, București, Tipografia Avântul, 1928), au cunoscut și încurajat demersurile mai tânărului lor confrate. Au venit însă „vremuri tulburi”, războiul, iar zborul nemărginit al lui Odobleja, spre zenitul științei pure, pasiunea sa pentru cercetare, s-au frânt, la fel cum s-a năruit și iubirea pentru o „frumoasă domnișoară” din familia boierească Bibescu („O singură piedică a existat în calea căsătoriei : gândul lui Ștefan Odobleja că, totuși, originea sa socială era atât de modestă... ” ( Odobleja, jr., Op.cit., p. 37).
La o lectură „modernă” a textului Psihologiei consonantiste (publicat integral de profesorul-academician Mihai Drăgănescu în 1982, cu un Studiu introductiv de M. Drăgănescu și Pantelimon Golu, București, Editura Științifică și Enciclopedică) se poate constata că, în ciuda dimensiunilor, cartea este, mai degrabă un repertoriu, un „dicționar” de psihologie. Odobleja chiar preciza că : „Pentru un Tratat de psihologie ar fi nevoie de 20-30 de volume”, adăugând : „Idealul nostru ar fi fost să privim lucrurile din toate punctele de vedere... Am urmărit, deci, să realizez un maxim de sinteză și un maxim de analiză, adică cea mai mare unitate și cea mai mare generalitate” (Psihologia, Op.cit., p. 659). Cartea cuprinde, așadar, într-o manieră condensată, noțiuni de psihologie, având ca principiu ordonator rezonanța. Pentru a înțelege acest demers, mai trebuie precizat că Odobleja a studiat, toată viața după o „metodă proprie”, conspectând cu sârg toate sursele (uneori citea și câte 20-30 de cărți deodată, inclusiv articole de ziar!). Astfel, s-a obișnuit de timpuriu să lucreze cu „fișe”, devenite cu timpul „dosare”. Acest mod original de lucru, numit de profesorul-academician Mihai Drăgănescu „stilul Odobleja” și-a pus din plin amprenta asupra operei, un amestec original de fișe diverse, din care țâșneau fulgurant ideile sau, cum inspirat le descrie academicianul Teodor Dima : „Un focar din care pornesc diverse raze ce emerg spre domeniile importante ale cunoașterii pentru a le însămânța cu neliniști creatoare” (Privind înapoi cu deferență, București, Ed. Academiei, 2006, p. 294).
Astfel de idei forță, devenite, prin natura împrejurărilor legi/categorii universale, aplicabile tuturor claselor de fenomene - fizice, mecanice, biologice, ori chiar sociale! - s-au concentrat în legea reversibilității energiei pusă, pe bună dreptate, în corelație cu principiul de bază al ciberneticii - autoreglarea comportamentului sistemelor vii și ne-vii, pe bază de feed-back. La prima vedere, pare că, formal, Norbert Wiener ar fi „preluat” din ideile confratelui român, teză susținută cu sârg de unii apologeți neatenți la nuanțe. Pe fond, observațiile lui Odobleja nu se referă la principiul entropiei (formulat în 1865 de „părintele” termo-dinamicii, Rudolf Clausius), ci la o altă formă de energie, respectiv cea spirituală, distinctă de energia fizică, la care făcea apel Clausius pentru a explica fenomenele termice. Or, cibernetica, creată în 1948 de Norbert Wiener, se referea prioritar la fenomenele de (auto)reglaj din cadrul mecanismelor „vii și non-vii”, cum arată și titlul, iar nu la legea reversibilității a lui Odobleja, ce evidenția, mai degrabă unele trăsături de natură spirituală. Într-un cuvânt, teoria lui Odobleja pare, mai degrabă, o lege a filosofiei, iar nu a științelor aplicate.
Paradoxal, evoluția ulterioară a ciberneticii i-a dat dreptate lui Odobleja, în sensul că mașinile pot fi modelate după comportamentul uman, idee anticipată în memorabila lege a fenomenelor de reversibilitate, formulată sintetic de conaționalul nostru în Psihologia consonantistă (Op.cit., p. 177 și urm.). Odobleja numește fixație /sau impunere, orice proces de materializare a informațiilor/senzațiilor, într-un spațiu condensat. Procesul opus este energizarea - „detonarea impresiilor materiale”. Analizând termenii fundamentali ai psihologiei - senzația, afectivitatea, memoria etc. - Odobleja descoperă și argumentează, treptat, legea rezonanței, subliniind faptul că, spre deosebire de natură, unde reversibilitatea energiei este frânată de creșterea entropică, în psihologie energia spirituală acumulată este integrală și benefică : „Ea creează ordine, dă sens lumii spirituale, și, fiind reversibilă (s.n.), păstrează nealterată cultura materială și spirituală creată de om” (Op.cit., p.297).
Procedând astfel, Ștefan Odobleja construiește o psihologie generalizată, bazată pe legile armoniei, o știință a organizaării și autoreglării. Dovadă în acest sens, este opinia sa că „în natură nimic nu e univoc”, ci totul e „reversibil” și „retroactiv”. Acest punct de vedere corespunde, fericit, cu teza lui C. Rădulesu-Motru (cunoscută și evidențiată ca atare de Odobleja în Bibliografia generală a cărții sale) privind „modelarea, actualizarea și direcționarea energiilor” (v. Personalismul energetic, 1927). Pe urmele predecesorului său, medicul Odobleja admite că : „Eu-l este sâmburele în jurul căruia se cristalizează personalitatea”, dar și că legăturile dintre psihic, fiziologic și social sunt reversibile. Teza apare, evident, în alți termeni, și la Dumitru Drăghicescu (1875-1945), cel care, studiind însușirile etno-psihice ale poporului român (Din psihologia poporului român, București, Librăria Leon Alcalay, 1907) recomanda „încrederea în noi înșine”, ridicând „recunoașterea puterii de a fi noi înșine” la rangul unei paradigme sociale, respectiv a unui principiu programatic de afirmare națională.
După război, și după mutarea la Izvorul Aneștilor, drumurile lui Odobleja către biblioteca din Severin s-au întețit. Târziu, în 1964, își amintește fiul, enigma acestor drumuri s-a limpezit, Odobleja mărturisindu-i unui vechi prieten apropiat, medicul Iancu Giuhat, că lucrează la un tratat de Logică naturală, lucrare menită să desăvârșească demersurile din Psihologia consonantistă : „În fapt, nimeni nu prea înțelesese nimic!” exclamă, intrigat, Odobleja jr. (Op.cit., p. 38).
Realitatea este că, după 1935, pe când se plimba pe dealurile de la Bocșa-Montană, unde funcționa ca medic militar, Odobleja a avut revelația elaborării unei psihologii de tip consonantist (termenul ales de el pleca de la studiul transmiterii sunetului prin organismul viu, constituind fundamentul acustic al consonanței - n.n.), care să asocieze elemente din neurologie, patologie și fiziologie cu metodele specifice ciberneticii (termenul este ulterior, fiind utilizat abia în 1948 de Norbert Wiener!). În acest sens, a elaborat teoria „identității și contradicției”, care conține nu doar un adevăr logic, filosofic, am spune, dar și unul fizic, Odobleja optând pentru gândirea logică, bazată pe identitate și contradicție, pe care o asociază cu teza psihologică a continuității. El devine, în acest fel, creatorul unui mod de gândire original, numit și determinism natural. „Știința, spunea Odobleja, este activitatea gândirii umane. Ea trebuie fundamentată pe baze psihologice. Pentru aceasta, psihologia trebuie să capete caracteristici metodologice, să fie redusă la componentele ei fundamentale. Deci, psihologia trebuie analizată logic (s.n.). Între logică și psihologie există o dublă relație ...” (Op.cit., p. 78). În opinia sa, între știință, ca fenomen obiectiv și procesele psihice există o consonanță (sau chiar o consonanță multiplă), spațială, fizică, logică și psihologică, ce reunește procesele psihice cu cele fizice. Singura ființă care îmbină armonios aceste procese este omul creativ.
În acest punct, susține profesorul-academician Alexandru Surdu, consonanța lui Odobleja se întâlnește cu vibrația (poate chiar „vibrația spiritului” de care vorbea Pârvan), ori cu ondulația lui Vasile Conta, acest segment nefiind altceva decât „triumful românescului în filosofie”, cum îi spunea C. Noica ( v. La porțile împărăției, București, Editura Contemporanul, 2016, p. 113 și urm.). Nu întâmplător, așadar, C. Noica semna prefața cărții Introducere în logica rezonanței, a lui Odobleja, lămurind și misterul relației dintre „teoria ondulației universale” și logica consonantistă a medicului pensionar de la Izvorul Aneștilor. „Odobleja, ne lămurește profesorul Al. Surdu, folosește termenul de rezonanță pentru a descrie raportul dintre diversele elemente naturale (fizice, psihice, senzoriale - n.n.)”. De aici, și ideea sa că, prin rezonanță, se poate reda vocea umană, ori sunetele muzicale, altfel decât prin raporturi numerice. Legătura dintre aceste elemente (simili, cum le numeau grecii) este asigurată de rezonanță, ce nu apare oricum, nici chiar în circumstanțe ondulatorii evidente, ci doar acolo unde există și organul de receptare specializat, în cazul nostru vibrația (sau „coarda senzorială”, cum îi mai zic unii): „Adică pe plan sentimental să poată produce plăcere, ori neplăcere, iar pe plan noetic, un acord, sau un dezacord” (Op.cit., cap. Ondulațiunea universală și sufletul românesc, p. 128). În aceste condiții, nu e de mirare că un text al lui Odobleja, intitulat Pentru o logică vie s-a rătăcit, în 1959, prin hățișul administrativ al Academiei Române, răspunsul oficial fiind că „deși criticabilă”, lucrarea a fost trimisă spre valorficare... Institutului de Filosofie (Reconstituiri, op.cit., p.79). O mai fi ea oare prin arhiva Institutului?
Similar, și despre manuscrisul Logicii s-a crezut multă vreme că e „în pod”, respectiv sub acoperișul „bojdeucii” de la Izvorul Aneștilor, dar, la insistențele inginerului Stelian Bajureanu, unul dintre cei mai fideli admiratori și colaboratori ai lui Odobleja, din perioada „bătăliei pentru paternitatea domeniului/științei ciberneticii (1974-78), familia nu a putut să-i prezinte acel text. Mai mult, s-a crezut că nici nu există, până când profesorul-academician Surdu a publicat, postum, un „eșantion”, cu totul selectiv, din lucrare. Este de presupus, așadar că Logica a fost elaborată târziu, după 1974, cam în aceeași perioadă cu Psihologia consonantistă și cibernetica (la fel, o carte cu un destin publicistic tulburat; depusă la Editura Scrisul Românesc, în 1975, cartea a fost publicată abia în decembrie 1978, după moarte lui Odobleja, survenită în septembrie, același an, și numai după ridicarea interdicției de la publicare; amănunte despre „odiseea” editorială a cărților antume și postume ale lui Odobleja găsim în cartea lui Ilarie Hinoveanu, Cugetători, exegeți și creatori iluștri, Craiova, Ed. Alma, 2010, p. 84 și urm.).
Referitor la această perioadă din viața lui Odobleja, când speranța recunoașterii paternității ciberneticii îi lumina ultimele momente, amintim și un episod mai puțin plăcut, petrecut în aprilie 1975, chiar sub cupola Academiei Române, unde, venit să susțină o comunicare despre Psihologia consonantistă, la Secțiunea de Istoria Științei, Odobleja este dojenit aspru, de un confrate, profesorul N.M., de la Cluj ( este mai potrivit ca numele ilustrului psiholog, fost și deținut politic, să fie trecut sub tăcere - n.n.) : „Bă, Fănică, înțelege că tot ce ai făcut tu în Psihologia consonantistă nu are valoare. Este un soi de filosofie (s.n.), ca a lui Blaga!” (Hinoveanu, Op.cit., p. 175). „Roșu la față”, Odobleja ar fi răspuns: „În viață fiind, cred că cea mai mare onoare ce mi se face, la Academia Română, este să fiu comparat cu Blaga”. Pentru Odobleja, Blaga era „demiurgul”, cel care a definit „sinonimele definitive” cu care medicul mehedințean a numit „obiectele”/„categoriile” din universul nostru, care „consonează” între ele. Unii le-au numit „imagini”, alții „vers alb”, iar Odobleja le-a perceput ca forme fundamentale de stocare în memorie a cunoștințelor și judecăților noastre.
Despre Logică, „o știință fără istorie”, cum susținea, în 1781, Immanuel Kant, s-a spus că, în vremurile moderne n-a mai făcut nici un pas înainte, rămânând neschimbată ca în vremea când a ieșit - direct cu platoșă și suliță în mână, ca Athena - din capul lui Zeus. Mai târziu, în epoca raționalismului, a apărut o altă logică, cea matematică, dar meritul de a depăși tradiția raționalist-aristotelică, și a elabora o nouă teorie, alta decât cea modernist-matematică, îi revine lui Ștefan Odobleja. Rămasă în manuscris și valorificată, parțial, de academicianul-profesor Al. Surdu, Logica lui Odobleja, obligatoriu a rezonanței, este o încercare originală de a pune bazele acestei științe pe fundamentul psihologiei. „Nu este vorba de o psihologie propriu-zisă, ne avertizează Al. Surdu, ci de câteva componente raționale (s.n.) ale sale, cu alte cuvinte este vorba de o psihologie văzută ca o teorie a gândirii (Șt. Odobleja și logica rezonanței, în rev. Art-Emis, 1 mai 2013). În acest sens, unele operații logice, precum definirea, analiza, sinteza și diviziunea sunt stabilite pe baza unor legi/concepte științifice, imuabile, precum rezonanța, ori consonanța. Cu alte cuvinte, Odobleja a stabilit premisele logice ale Psihologiei consonantiste, deschizând calea generalizării proceselor mecanice ale gândirii.
Cu toate acestea, asocierea psihologiei consonantiste cu cibernetica este riscantă, câtă vreme Odobleja nu e responsabil de rezultatele practice ale ciberneticii actuale. Teza sa fundamentală, dezvoltată în anii „recluziunii” de la Izvorul Aneștilor, rămâne aceea a „mecanizării” gândirii prin consonanță, prin interpretarea ei ca un act creativ, iar nu neapărat printr-o tehnică de tip logico-matematic. Pe Odobleja, cum bine remarca profesorul Al. Surdu, îl preocupa producerea informației, iar nu difuzarea și valorificare ei. În termeni economici, produsul gândirii odoblejiene ar fi riscat să rămână abstract, dacă nu intervenea pragmatismul gândirii wieneriene. Deși nu a inventat cibernetica propriu-zisă, Ștefan Odobleja rămâne, cel puțin în conștiința românilor, creatorul logicii ei, pusă sub faldurile rezonanței. În accepțiunea sa, actele gândirii erau urmarea unei excitații nervoase. În acest moment, intervenea logica cinematică ce transforma gândirea într-un element „sculptural”. Pe același principiu, s-a dezvoltat și logica/gândirea artificială, cuvântul ultim al automatizării.
„Proiectul lui Odobleja era de o grandoare evidentă!”, exclama profesorul Surdu. Pornind de la principiul reversibilității, apoi de la cel al circularității, Odobleja dă contur construcției sale logice, stabilind teza că circularitatea reprezintă pura esențialitate. Depășind, așadar nivelul unui simplu „compendiu de psihologie” creația științifică a lui Șt. Odobleja tinde spre „înălțimile necunoscutului filosofic”, examinând, într-un limbaj intuitiv și natural, filonul de aur al gândirii metafizice românești.
Marian NENCESCU
|
Marian Nencescu 8/25/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.