De vorbă cu Paula Romanescu despre lumea in care trăim si despre noua ei carte , Râzi cât încă se mai poate
Liliana Popa: Doamnă Paula Romanescu trăim un început de mileniu pe care nu-l visam astfel cu cîțiva ani în urmă. Sunteți o scriitoare - luptătoare, nu cedați, nu acceptați furtul de nicio naturǎ, trădarea, lipsa de adevăr, de frumos. Deși dezamăgită de toate câte se întâmplǎ în lumea noastrǎ debosolatǎ, le scrieți cititorilor pe coperta ultimului volum Râzi cât încă se mai poate (ed. Armonii Culturale, 2023): Să ne bucurăm cât peste creștetul nostru își arcuiește cerul albastra-i aureolă și, astfel tot urâtul lumii să-l preschimbăm în stele cântătoare ca tot atâtea hohote de râs, că prea ni-i plină de humor cumintea țară tristă". Și totuși sensibilitatea deghizatǎ în ironie lovește
cu grație și în capetele tari sau pătrate când îi apostrofați pe purtǎtorii acestora (vezi povestea vânǎtorului din pǎdurile noastre ajunse umbrǎ, care dorea să ucidǎ cocoșul de munte care-și cânta iubirea).
Paula Romanescu: Este atât de generoasǎ oferta relelor prin care încercǎm sǎ ființǎm de când cu democrația noastrǎ originalǎ (pe cea de mai nainte abia de mai îndrǎznim s-o evocǎm!), încât singurul mod de a rǎmâne cu mintea întreagǎ este puterea noastrǎ de a îndura (Mulțumesc, Cehov!), pǎstrându-ne umorul când lacrima-i pe-aproape.
Spuneți de visele noastre de mai ieri? Erau frumoase! Ne proiectau într-un viitor cu gust de Paradis. Trebuia doar sǎ mai avem
puținticǎ rǎbdare: cam cât o viațǎ de om. Dar viitorul a dat buzna peste noi într-un Decembre de sperare, disperare, sânge și noroi, și, din toatǎ splendoarea pe care i-o zǎmislisem viitorului-paradis cu sfânta rațiune a inimii noastre inocente și încrezǎtoare, n-a mai rǎmas decât un infern de nențelesuri prin care încǎ rǎtǎcim ca printr-un labirint, dupǎ ce vom fi aruncat ca inutil și expirat ghemul cel cu firul Ariadnei dintr-o altǎ poveste
De zburat, nu știm. N-am știut niciodatǎ. Sǎ învǎțǎm mersul pe ape tulburi, nu ne-am priceput. Și totuși, înainte! Fiecare în felul sǎu și toți laolaltǎ, sǎ-ncercǎm sǎ creem un infern locuibil!
Liliana Popa: Acesta nu-i un vers tradus din volumul dumneavoastrǎ de poeme Ninsistez pas! (ed. Helicon, Timișoara, 1996)? Tocmai voiam sǎ vǎ întreb de ce ați debutat în volum cu poeme în limba francezǎ și nu în limba românǎ?
Paula Romanescu: Allons faire de la terre / Ce doux enfer qui nous fut donné,/ un vaste jardin oû les pommiers ne donnent pas de fruits interdits!/ Ninsistez plus: Le Paradis est plein,/ Je vous lai dit!
S-o luǎm pe rând: versul (versurile) de mai sus sunt întradevǎr din amintitul volum. De ce debutul în limba francezǎ? Pentru cǎ pe la începutul anilor 90 mǎ temeam foarte de judecata confraților români întru scris (de asta nici n-am dat nǎvalǎ în literatura românǎ cât timp am slujit cuvântul în cel mai nobil mod din toate câte cu noblețe se mǎsoarǎ ca dascǎl la catedra de limba francezǎ, deschizându-le elevilor cǎile luminii adevǎrate atât prin cuvântul limbii ca un fagure de miere, cât și prin al limbii franceze a cǎrei deschidere spre lume era privilegiatǎ de o milenarǎ șlefuire, dar și de statutul de țarǎ colonizantǎ al Franței care și-a impus limba altor națiuni din lumea ca un mozaic de graiuri
Româmia n-a fost și nu e francofonǎ; francofilǎ, da! Nimeni nu le-a impus limba francezǎ intelectualilor noștri din secolul al XIX-lea care se întorceau școliții cu adevǎrat; de prin cele strǎinǎtǎți (chiar și cei care învǎțaserǎ pe-acolo doar la gât cravatei cum se leagǎ nodul,
)
Prin învǎțarea limbii franceze în școalǎ, cǎlǎtoream pânǎ mai ieri și noi cu toții prin lume, alegându-ne ca ghid fie pe Micul Prinț, fie pasǎrea portretizatǎ de un Prévert, fie lectura jurnalelor de cǎlǎtorie ale unor norocoși ajunși prin locuri mult dorite, fie vreun film ofertant, fie vreun album de artǎ
M-am gândit cǎ dacǎ în limba românǎ versurile mele ar putea rǎmâne oarecum neînțelese, mǎcar, în limba francezǎ fiind, neînțelegerea lor va fi totalǎ în recenta lume super-anglicizatǎ, și, cine știe, s-ar gǎsi poate vreun critic literar sǎ le considere pline de înțelesuri
neînțelese.
Debutul meu a avut așadar loc în Franța, cu volumul de poezie Avril de ma jeunesse en fleur, Semco/ Dijon, 1993 ca urmare a unui premiu care mi s-a acordat la un concurs de poezie pentru țǎrile francofone (devenise și România francofonǎ în acel an!). Pe atunci, ca sǎ și cǎlǎtorești prin lumea-paradis din visul nostru, trebuia sǎ stai zile întregi la coadǎ (exercițiul ne era bine asimilat de la statul la cozi pentru pâinea noastrǎ cea de toate zilele când mai visam încǎ
) pentru obținerea vizei de intrare. Vorba cea mai des repetatǎ nouǎ așezaților la coada de la consulatul Franței & comp. era: Ninsistez plus! Semn cǎ pentru ziua respectivǎ nu mai erau șanse de a fi primiți sǎ
primim dorita vizǎ. Și a doua zi iar
Așa au apǎrut unul câte unul poemele care s-au constituit în cel de al doilea al meu volum de poezie Ninsistez pas!, de care ați amintit și, din care poemul Pour faire le portrait dun pays / Pentru a portretiza o țarǎ a obținul Prix du Menhir de Poesie, Soullans, France, 1996, iar în 1998 a fost pus pe muzicǎ de compozitorul Laurențiu Profeta și devenit Chant à la francophonie (introdus și în manualele școlare de Limba Francezǎ, clasa a VII-a)..
Aproape toate volumele de poezie care mi-au apǎrut pânǎ în prezent sunt bilingve limbile românǎ și francezǎ fiindu-mi deoportivǎ dragi. În școalǎ, din clasele a III-a pânǎ într-a XII-a, am învǎțat cântând sau nu și limba rusǎ. Mi-e drag Esenin, dragǎ și traducerea poeziei sale fǎcutǎ de George Lesnea, dar pentru mine n-a fost
lesne-a spune cǎ mi-a fost și dragǎ limba celor care mi-au terorizat și umilit neamul, transformându-ne țara într-o imensǎ închisoare de exterminare a ființei, de ne întrebǎm și acum Unde sunt cei care nu mai sunt? Eu i-am cǎutat și i-am gǎsit în cântul lor cel mai înǎlțǎtor cânt de slavǎ al puritǎții sufletului românesc, acel cor de glasuri ca o coloanǎ a infinitului din noi, poezia încǎtușatǎ, ca un singur poem, capitol unic de variațiuni pe aceeași temǎ SUFERINȚA, creație colectivǎ singularǎ în literatura de pe tot globul nostru de tinǎ, poezia ivitǎ din suferința inimaginabilǎ a martirilor din închisorile comuniste, poezie pe care am adunat-o în antologia bilingvǎ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Oû sont-ils ceux qui nexistent plus? (ed. Betta, București, 2012), volum lansat la Târgul de Carte Paris, 2014, împreunǎ cu amplul volum de mǎrturii despre România La Roumanie vue par les Français dautrefois (Ed. ICR,București, 2014), ca douǎ imagini rǎsfrânte în oglinda unor timpuri din care încercǎm cu greu sǎ descifrǎm originalul, ca și cum am oscila fǎrǎ încetare între Iisus și Iuda.
Liliana Popa: Vorbiți-ne despre prietenii dumneavoastrǎ Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Minulescu, Cioran, Baudelaire, Verlaine, Prévert, Louise Labé, Apollinaire și
Paula Romanescu: Nu-s prietenii mei, sunt altare la care înalț rugǎ și aduc închinare ca spre a le cere îngǎduința ca la rându-mi sǎ le tǎlmǎcesc verba. Pentru traducerea poeziei eminesciene am lucrat aproape un sfert de secol cu infinita grijǎ de a nu-i întina nici claritatea ideii, nici ritmul, nici rima. Astfel am ascultat cum S-a stins viața falnicei Veneții/ Eteinte la vie de la très fière Venise în ritmul mișcǎtoarelor valuri de mare.
Aud cǎ unii posesori de debarale (pe post de minte) au încercat, de când cu libertatea de a trage cu pușca în ciocârlii, sǎ-l înghesuie pe Poet în noaptea gândului lor. Zadarnicǎ le-a fost truda. Poetul era/ este mult prea sus ca sǎ-l mai poatǎ ajunge raza soarelui negru a urii (invidiei?!) celor ce simțeau cǎ ar avea nevoie de soclu și flamuri spre a-și drapa nula.
Cu Blaga, povestea (a mea) vine din anul Centenarului nașterii poetului 9 mai 1995, când, imvitatǎ la Festivalul Internațional Lucian Blaga Laudǎ semnințelor, celor de fațǎ și-n veci tuturor, am prezentat un grupaj de traduceri de poeme blagiene. Un an mai târziu, am publicat Blaga 65 poèmes la editura Helicon, Timișoara. Poetul thailandez Montri Umavijani participant la Festivalul Blaga de la Sebeș-Alba, gǎsind amintitul volum în limba francezǎ, l-a tradus la rândul sǎu în limba thai și, în 1998, la Bangkok, capitala Thailandei, au fost lansate cu mare fast cele douǎ versiuni ale poemelor blagiene eveniment la care o substanțialǎ contribuție au adus Ambasada României prin persoana marelui iubitor de culturǎ, E.S Domnul Ambasador Ioan Voicu și, deopotrivǎ, Alliance Française și Universitatea Silpakorn din Bangkok. Urmǎtoarea lansare a volumelor s-a fǎcut câteva zile mai târziu la Manila/ Philipine, în deschiderea festivitǎții de celebrare a Zilei Naționale a României 1 Decembrie 1998, o expoziție de graficǎ semnatǎ Adina Romanescu întregind, împreunǎ cu poezia, chipul țǎrii noastre sub cerul care-și unește seninul cu valurile albastre-verzui ale Mǎrii Chinei de Sud.
Cu Arghezi, e
cǎ nu se putea altfel. Când la împlinirea a 90 de ani de la Marea Unire a Românilor (1918-2008), editura Mihai Eminescu a vrut sǎ celebreze evenimentul istoric prin publicarea unui volum de poezie românǎ reprezentativǎ în românǎ și francezǎ am propus o nouǎ Mare Unire prin alǎturarea a trei voci distincte din cele trei Țǎri Românești Mildova, Ardealul, Țara Româneascǎ. Și, cine putea reprezenta mai bine limba românǎ cântǎtoare de nu Eminescu, Arghezi, Blaga? Așa a apǎrut volumul La Trinité du même langage 90 poèmes. Pe coperta I harta României și, pe aceasta, portretele celor trei mari poeți graficǎ Adina Romanescu..
O selecție Bacovia Viori și clavire/ Violons et claviers apǎruse în 2007 la editura MLR. Cât despre o selecție Minulescu, firesc mi s-a pǎrut s-o realizez dupǎ ce am tradus în limba românǎ poezia lui Paul Verlaine. Aceeași muzicalitate a versului la acești doi poeți (parcǎ mai mult soare și scânteiere de spirit la Ion al nostru cu-ale lui romanțe pentru mai târziu, romanțe pentru mai mereu
Am dat astfel Cântecului de toamnǎ/ Chanson dautomne al lui Verlaine, echivalențǎ româneascǎ și, poeziei minulesciene
une mélancolie des soleils couchants/ o melancolie de-asfințit de sori..
Pe Apollinaire am vrut sǎ-l
vǎd caligramat în românește. Mulțumesc iar și iar d-lui Ion Papuc, mare om de carte, filosof, traducǎtor, editor- artist (editura sa - Crater a ființat în anii 90-2000), care a trudit așezând cu minuțiozitate cuvinte-silabe-litere spre a reda întocmai cu originalul caligramele marelui Gui. La ilustrarea volumului E corn de vânǎtoare amintirea/ Le souvenir est cor de chasse (1999), o contribuție cu totul remarcabilǎ a avut Adina Romanescu, graficiana mea preferatǎ.
Liliana Popa: E doar o potrivire de nume sau sunteți rudǎ cu graficiana-pictorițǎ Adina Romanescu, autoare prolificǎ a mai multor ilustrații de carte de poezie și nu numai?
Paula Romanescu: Eu sunt doar autoarea
autoarei. Cu grafica ei nu mǎ înrudesc, eu fiind total strǎinǎ de taina facerii unor lucrǎri care țin de artele plastice. De comentat, mǎ încumet însǎ. De aproape 30 de ani am ținut rubrica de Arte frumoase la Pagina de Culturǎ a sǎptǎmânalului Viața Medicalǎ. Nu de alta (sau nu numai cǎ) și medicii din România au cu artele o lungǎ și rodnicǎ legǎturǎ, scrisul, muzica, pictura, sculptura, nefiindu-le deloc strǎine!
Dar sǎ revenim
ầ nos moutons!
Pe Louise Labé, Sonnets/ Sonete (ed. Mǎiastra, Tg-Jiu, 2007) nu puteam s-o ignor! Prea cânta pe sufletul meu. Și apoi, cele 23 (24 zic alții) de sonete ale sale parcǎ ardeau de dorința sǎ se gǎteascǎ în straiele limbii dorului. Le-am îmbrǎcat. Ca pentru sǎrbǎtoare. Cartea s-a epuizat demult. Nu mai știu pe unde o mai fi acum, prin care biblioteci particulare din vremea asta în care pereții locuințelor sunt pline de ecrane t.v. pe care zburdǎ incultura și agramatismul.. Noroc cǎ le-am donat și unor biblioteci județene. Cǎutați-le, cititori, sunt foarte frumoase! Urma sǎ scot o nouǎ ediție dar
tot sub vremi bietul poet! Am inclus însǎ un amplu eseu despre poetǎ, în volumul Cherchez la femme! apǎrut în Colecția Biblioteca de la Argeș, ed.. Tiparg, Pitești, 2019.
Dar sǎ nu uitǎm antologiile: cea de poezie din închisori Oû sont-ils ceux qui nexistent plus? (2012), lucrare forte de care sunt foarte mândrǎ cǎ am reușit s-o realizez; încercând sǎ rǎspund astfel crezului celor care au îndurat teroarea comunistǎ în închisori : Ne vom întoarce într-o zi/ Cum apele se-ntorc din nori [
] / Ne vom întoarce ca un fum/ Încet, ținându-ne de mâini/ Toți cei de ieri în cei de-acum/ Cum trec fântânile-n fântâni!; cea de Poeți români contemporani Poètes, vos papiers! (ed, Tipo Moldova, Iași, 2014, ); cea de poezie francezǎ Trece un cântec peste veacuri, (ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2022) etc.,
Liliana Popa: Aveți tăria să surâdeți, sǎ și râdeți, deși prin chiar titlul pseudojurnalului pandemic I 2020 ne avertizați: Nu râdeți, nu-i corect politic!,, ca sǎ recidivați în 2022 cu un altul - Râzi cât încǎ se mai poate! Dar nici nu îi iertați pe corupții ce se află chiar la conducerea țării și cărora le puneți în fațǎ adevăruri incomode ! Frazele dumneavoastră ascuțite cu umor devin laser, bisturiu electric cu flamă cât să-i ardǎ pe toți pacienții atinși de cancerul corectei
incorectitudini de toate nuanțele, pacienți pe care-i țintuiți cu ironia pe masa de operație a sfântului adevăr întru extirparea periculoasei cangrene a minciunii care se vrea ea adevăr absolut în numele căruia omenirea ar trebui să se plece. Operația executată de scriitoarea care sunteți este de o excepțională acuratețe în mareea literară românească de după potopul din acel decembrie al răsturnărilor (dez)ordinii sociale.
Paula Romanescu: Scriitorul este și trebuie sǎ rǎmânǎ vǎzul, auzul și glasul limpede al cetǎții. Cum era sǎ fac la sourde oreille / sǎ mǎ prefac a nu auzi, vǎzând ce se vede (eu vǎd cu urechea și aud cu sufletul, poate și de când, profesoarǎ fiind, le-am predat la clasǎ elevilor Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry, personajul acela care învǎțase și el de la o
necuvântǎtoare cǎ on ne voit bien quavec le coeur, lessentiel est invisible pour les yeux) Nu, n-aș vrea sǎ-i insult pe eventualii noștri cititori traducându-le cele câteva expresii franțuzești, fiindcǎ este de presupus cǎ, dacǎ au trecut prin școala elementarǎ, la orele de limba francezǎ cu siguranțǎ vor fi auzit și despre Micul Prinț. Îi rog pe aceștia sǎ le traducǎ și celor care au învǎțat doar engleza textulețul cel plin de multe înțelesuri.
Prin cele douǎ volume de pseudojurnal, am încercat sǎ prind ca într-un insectar, comportamentul unor vietǎți stranii apǎrute în vremea noastrǎ ca urmare a unor mutații aberante din regnul politic, social, cultural, administrativ, multi-partinic și curcubeistic capitalist cu nuanțe de utopie-cumetrie (deși vietǎțile-gâze bezmetice, n-ar cam trebui sǎ știe de încrengǎturi cumetristice!) Proza mea din aceste jurnale mǎrturii despre un timp în care s-a nimerit sǎ ne
nimerim și noi, este o încercare de a da hazului de necaz (cǎ ne e plinǎ de umor cumintea țarǎ tristǎ!) cǎldura și forma lacrimii pe care, zice-se, Preamilostivul i-a dat-o omului ca el sǎ poatǎ îndura mult prea violenta frumusețe din toate câte sunt
Liliana Popa: Călătoriile dumneavoastră devin pretexte pentru aduceri aminte dar mai ales devin reportaje. Și uite așa ajungem și noi cititorii din țara ca o gurǎ de rai (din care am vrea sǎ ne luǎm lumea-n cap!), la Opera Bastilia de pe Bul. Beaumarchais sau la Opera Garnier din Parisul acela mult cântǎtor, sau în Valea Regilor, sau prin templele budiste din Thailanda, sau prin deșertul algerian, sau prin Cetatea Eternǎ, sau prin țara însemnatǎ cu o frunzǎ de arțar, sau la Curtea de la Strasbourg cu ai săi 47 de judecători și
verticalitatea lucrurilor neînsuflețite.
Paula Romanescu: Dacǎ la vremea în care se spune cǎ les voyages forment la jeunesse, n-am anut parte (nu doar eu!) sǎ cǎlǎtorim și noi ca tot omul dornic sǎ vadǎ ce s-o afla dincolo de bariera orizontului știut, acum când, în sfârșit, putem cǎlǎtori, nu mai putem
Ai zice precum Dom Tǎnase cǎ n-ai pen ce, n-ai cu ce, n-ai de ce. Lumea și-a ieșit din matcǎ. Personal, am prins o breșǎ cât de cât propice cǎlǎtoriei în dincolo de granițele mioritice. Despre tot ce-am vǎzut, am sințit nevoia sǎ le povestesc și acelor cǎlǎtori în jurul fotoliului lor din odaie. Am înțeles din drumurile mele prin lume cǎ drumul cel mai greu, dar și întregitor, este lungul drum al întoarcerii în noi. N-am înțeles de ce Și Buddha mi-a surâs. Prin Franța aveam sǎ aflu dintr-o firmǎ de librǎrie cǎ și Mona lisait (Mona Lisa sta surâzǎtoare pe firmǎ, cu o carte în mânǎ, fiindcǎ, de, ea chiar citea!
).
Liliana Popa: Acestea sunt și titlurile unor jurnale de cǎlǎtorie în Italia, Franța, Thailanda.
Paula Romanescu. Exact. Cu Grǎdinile deșertului din noi (Jurnal de Algeri) și Ca o frunzǎ de arțar pǎmântul (Jurnal de Canada), închid cercul drumurilor mele (de pânǎ acum!). Între timp am aflat cǎ Forma pǎmântului/ nu e decât/ urma pașilor tǎi/ pe-un drum știut. Și, cǎ toate câte ni se întâmplǎ fac parte din uluitoarea aceasta întâmplare ca o viațǎ de om
Liliana Popa: Alt titlu de carte însemnatǎ cu numele dumneavoastrǎ
Paula Romanescu: Așa este. Este un volum de eseuri despre Oameni care au însemnat cu luminǎ trecerea lor pe pǎmânt. Este atât de reconfortant sǎ le fii alǎturi rǎstimp de o lecturǎ cât o fereastrǎ care dǎ spre partea lor de
nemoarte. Îți împrumutǎ parcǎ un bob viu de luminǎ cântǎtoare
.
Liliana Popa: Unul dintre aceștia?
Paula Romanescu : Omar Khayyam! Mi-e cel mai apropiat persanul poet filosof care a trǎit acum aproape o mie de ani
Când i-am adaptat rubaiatele în limbile românǎ și francezǎ, am simțit parcǎ umbra lui tresǎrind
Iatǎ de ce volumul meu de rubaiate Khayyam poartǎ titlul Khayyam mi-a spus.
Liliana Popa: Și
ce v-a spus?
Paula Romanescu: Sǎ-ți pot vorbi, am traversat oceanul/ Tǎcerii ce de veacuri ne desparte,/ De dragul tǎu am transformat în carte/ În vas de lut și-n dulce vin, amarul .Dar și eu i--am rǎspuns: Vorbește-mi de un alt soi de beție,/ De un ulcior de lunǎ, de-o tainǎ de-nțeles,/ Sǎ nu mi se mai parǎ cǎ-s strugur necules/ Uitat în vie
Dar sǎ nu-i ocolim nici pe Don Quijote, pe Jacques Brel, pe poeta Sappho, pe
vǎ las întreagǎ bucuria de a-i descoperi în carte. Eu i-am cunoscut și mi-au dat atâta bogǎție cǎ sunt sigurǎ cǎ dacǎ cineva ar încerca sǎ mi-o fure, și acela, și eu, am deveni mai bogați cu o nouǎ frumusețe.. Dar voi, cei care nu-i cunoașteți, cǎutați-i! Vǎ așteaptǎ rǎbdǎtori.Ei au tot timpul, toatǎ veșnicia! Viața noastrǎ e puținǎ
Liliana Popa: De la Eminescu la Ion Horea, la poeta vieneză Friederike Mayrocker, treceți firesc, mângâind cu gîndul, cu cuvîntul, cu vorbe ce-și păstrează nimbul., dar ajungeți și la acel recent Mircea - poetul ce suferă, cum o spuneți, de talent...asimptomatic
Paula Romanescu: Ați asociat aici douǎ lumi. Ba chiar trei: lumea-univers a Luceafǎrului, (cu traducerea ei am cheltuit o groazǎ de ani cât Vreme trece, vreme vine/ Passe le temps, vient le temps!
), lumea poeziei franceze cu al ei cântec trecǎtor peste/ printre veacuri și, (ne)lumea poeziei din vremea noastrǎ care a uitat de poezie de dragul înșiruirii de cuvinte al cǎror înțeles ne scapǎ. Cǎ semnatarul acestora din urmǎ ar fi Ion, Gheorghe, Mihai (altul, nu Acela! ), Radu, Petre, Mircea, Vasile, Stan ori Bran, o ști poate vreo poetesǎ fracturistǎ-modernistǎ-biciclistǎ, nurlie, fistichie Mǎrie, Ioanǎ, Vasilicǎ, Floricicǎ, Saftǎ, Zambilǎ, din neamul lor de poeți cântǎtori de novele-manele-belele cât sǎ crape de ciudǎ dușmanii ǎi cu banii
Aceștia sunt (dar prea mulți, Moțoace!) din punctul meu de vedere versificatori cenușii care suferǎ de talent asimptomatic . Îi veți recunoaște ușor. Nu se înțelege nimic din scrisul lor. Sunt asemenea manifestelor ilegaliste de mai ieri: Citește-l și dǎ-l mai
de-o parte!
Liliana Popa: Citez un haiku din pseudojurnalul dumneavoastrǎ cel mai recent: Coronavirus/ Maraton de vaccinare/ Sparanghela ei de viață/ în klaustrare!
Paula Romanescu: Este concluzia cu care închei o notǎ din Râzi cât încǎ se mai poate! despre plecarea la
cules de zarzavat pe pǎmânturi strǎine a unor
cohorte de români în chiar perioada decretatǎ și impusǎ cu ordin de la
Curte ca fiind de urgențǎ, când ar fi trebuit sǎ stǎm obligatoriu caustrați la domiciliu. Iertatǎ-mi fie licența literalǎ, scriind în loc de claustrare, klaustrare. M-a luat graba (plecǎrii alor noștri) pe dinainte.
Liliana Popa: Într-un alt registru, undeva într-o altǎ notǎ, îl menționați și pe George Bernard Shaw, cel care a refuzat dolarii pe care ar fi urmat sǎ-i primeascǎ în 1925 când i s-a decernat Premiul Nobel.....
Paula Romanescu: Au mai fǎcut-o și alții. Vezi Sartre. Sǎ nu uitǎm cǎ Nobel însuși a fost terifiat la gândul cǎ descoperirea lui va aduce omenirii mai mult dezastru decât înlesnire de trudǎ înrobitoare. E suficient sǎ spui dinamitǎ și gândul se cutremurǎ. Cât despre atomicǎ, gândul bietul nu mai are timp nici sǎ clipeascǎ mǎcar
Oamenii cu adevǎrat mari știu cǎ adevǎrata bogǎție este datǎ de bucuria de a crea ceva de folos vieții pe pǎmânt o mașinǎrie, o carte, o simfonie, un copil, o pâine
Liliana Popa: Îi menționați și pe Ileana și Romulus Vulpescu, oameni de carte care, prin testament, și-au donat bogata lor bibliotecǎ Bibliotecii Județene Craiova.
Paula Romanescu: Unde poate ajunge un tezaur de carte adunat o viațǎ de nu într-o bibliotecǎ deschisǎ celor ce vor sǎ-și deschidǎ mintea! Dupǎ ce Ioana, fiica soților Vulpescu, a murit la vârsta 40 de ani devastându-i sufletește, la gândul cǎ și marea lor comoarǎ cǎrție, ar fi avut soarta prafului în vântul vremilor, hotǎrârea de a-și dona biblioteca unei instituții de învǎțǎmânt li s-a pǎrut fireascǎ. De ce la Craiova? De ce nu!
Cu soții Vulpescu am avut o relație de caldǎ și înnobilantǎ prietenie. Cum aș putea uita momentul cu totul emoționant (era prin anii 80) de la cimitirul ostașilor români de la Oarba de Mureș, când scriitorul Romulus V. a îngenuncheat în fața soțului meu istoricul militar Gheorghe Romanescu care însoțea un grup de scriitori într-o cǎlǎtorie de studii pe urmele Armatei Române dezrobitoare a Ardealului, mulțumindu-i pentru patosul cu care le-a relatat scene cutremurǎtoare de eroism ale soldaților români! Imediat soțul meu a îngenuncheat și el lângǎ poet spunând cǎ astfel se omagiazǎ memoria eroilor noștri care și-au dat viața pentru pǎmântul sfânt al țǎrii. Și tot grupul a îngenuncheat atunci lângǎ crucile eroilor români mutați sub iarbǎ și, mai cu seamǎ, mutați în gândul nostru acum și-n vecii vecilor. Am vǎzut atunci la un mormânt, o cascǎ strǎpunsǎ de glonț și, prin spǎrturǎ, o foare fragilǎ de mac își deschidea corola
Sǎ fi fost sufletul celui erou necunoscut de sub cruce? M-a urmǎrit multǎ vreme scena aceea de demult. Printre catrenele mele existǎ și acesta: Macul are culoarea sângelui/ vǎrsat pe-un câmp de un oștean uitat/ iar albǎstreaua cerul din ochii lui/ de-adolescent cu zâmbet înstelat; iar în volumul de haiku/ tanka Vârstele umbrei/ Les âges de lombre (ed. Sedcom Libris, Iași, 2017): Eroii sub ierbi/ aliniatele cruci/ ne dau onorul/ noi tot mai grǎbiți trecem/ spre alte nențelesuri.
Apoi cum sǎ redau serile de poezie de pe terasa soților Maruca și Romeo Pivniceru intelectuali de multe carate, adevǎrate sǎrbǎtori ale cuvântului la care ne adunam deseori - Diți și Paul Everac, actrițele Simona Bondoc și Lucia Mureșan, scânteietorul Dan Puric, Vulpeștii, Emi și Radu Cârneci și, fericiți noi, Treimea Romaneascǎ așa cum ni se spunea, unde, mai mult tǎcutǎ Adina, mereu cu o mapǎ de coli de desen la îndemânǎ și cu urechea la muzica (în surdinǎ) a lui Wagner (de care era topit Paul Everac!) Nu, nu se pot descrie acele întâlniri magice, încǎrcate de poezie, muzicǎ, povești, cântec, bucurie de a fi! Da, mai și cântam cu toții împletindu-ne glasul și arozându-ne gâtul cu un vin de Cotnari deslegǎtor de sfinte adevǎruri, de la via generoasei Maruca, a cu pivnițele Pivnicerului
Dupǎ ce treimea noastrǎ s-a frânt, dupǎ ce aproape toți dintre cei amintiți s-au mutat în umbrǎ (Fii mai puțin trufașǎ, moarte! Se cuvine s-admiți cǎ nu toți cei ce-ți trec pragul, și mor!), noi, cei rǎmași încǎ sub soare, suntem datori sǎ ducem mai departe povestea cu numele de viațǎ
De ce ne-am mira cǎ soții Vulpescu și-au donat biblioteca unei universitǎți? Au rǎmas fideli crezului lor cǎ universitatea este și va fi de-a pururi Alma Mater pentru omul care nu doar mai cuvântǎ ci mai și gândește. Dar pentru asta îi este absolut necesar recursul la carte.
Liliana Popa: Afirmați: Bogăția unei limbi stă în multitudinea sensurilor unui aceluiași cuvînt....
Paula Romanescu: A se vedea multitudinea sinonimiilor din lexicul românesc. Exemplificǎri cu duiumul! Adicǎ multe, nenumǎrate, puzderie, destule, cǎcǎlǎu, mǎria ta (cum ar zice oșteanul întors de la Plevna, despre câți de-ai noștri cǎzurǎ pe câmpul de luptǎ
ca sǎ fim noi o Națiune Independentǎ, o Națiune de sine stǎtǎtoare, da, Domnule Mihail Kogǎlniceanu!)
Liliana Popa: Care au fost oamenii care v-au marcat drumul în viațǎ?
Paula Romanescu: Mama minunea aceea de sfântǎ mereu pusǎ pe șotii, care mi-a pus în suflet sâmburele cu miezul bun al noțiunii de om: sǎ nu minți, sǎ nu furi, sǎ nu lenevești, sǎ nu te socotești niciodatǎ buricul pǎmântului, sǎ nu faci rǎu celorlalți, sǎ te bucuri de toatǎ frumusețea lumii și sǎ aduci lumii bucurie prin fapte bune, sǎ nu-ți treacǎ o zi fǎrǎ sǎ aduci un cât de mǎrunt adaos minții și inimii tale! Cam așa ar fi în mare zestrea de educație primitǎ de la mama, de unde marcarea drumului meu de copil (cum am rǎmas și-acum sub cerul înaltul/ doar învelișul altul).
Și toatǎ aceastǎ zestre înveșmântatǎ într-o mare de iubire.
De la tata am învǎțat rigoarea, seriozitatea, mǎsura. Era complet împotriva mǎrunțișurilor, a folosirii diminutivelor mai cu seamǎ la rostirea numelor proprii.
Nu-i plǎcea vorbǎria, dar când spunea un lucru, nu mai era nevoie de alte adaosuri verbale. Avea un simț al umorului diamantin. Sesiza ridicolul și îl taxa prompt. Uneori îi era de ajuns privirea.Dar câte înțelesuri, Doamne!
Argeșul nostru este un ținut plin de livezi de pruni. Dacǎ nu am învǎțat sǎ cânt la pian cum aș fi vrut, dupǎ ce, copil fiind, am ascultat într-o searǎ cu lunǎ de aur la aparatul de radio cu galene un fel de rǎgǎoace cu cǎști ținute la ureche Sonata Lunii de Beethoven (dupǎ revoluținarul Trec rânduri-rânduri muncitorii/,cu steagu-n vânt desfǎșurat
) de mi s-a pǎrut cǎ pot prinde fantasticul disc cu vârful degetelor a fost doar din pricinǎ cǎ pe toatǎ durata vacanței de varǎ, trebuia sǎ mergem la cules de prune iar degetele mele umblau pe rorundele clape mișcǎtoare care cǎdeau iar și iar, rânduri-rânduri când soarele le aprindea miezul dulce
Toamna pe târziu, când eu eram deja departe, la internatul liceului Bǎlcescu din Pitești (fost și actual Brǎtianu), acasǎ fierbea cazanul zile și nopți întregi sub polata pǎtulului, iar apa de viațǎ (cum numesc francezii țuica noastrǎ) era pusǎ cu grijǎ de tata în butoaie pântecoase. Niciodatǎ, dar NICIODATA, nu l-am vǎzut pe tata învins de limpedea licoare.
Eu pe atunci cu o carte în mânǎ mai mereu. Am fost și sunt împǎtimitǎ de citit. Prin liceu aveam sǎ gǎsesc în cǎrți, printre alte bogǎții lǎsate zestre omenirii de oameni pe care nu i-am cunoscut (pentru cǎ timpul
) douǎ poeme de înnobilante învǎțǎminte: Invațǎ de la toate (autor necunoscut) și Dacǎ de Rudyard Kipling. Acesta din urmǎ l-am gǎsit prin anii 70 în negativ Anti-Dacǎ, sub semnǎtura poetului Kostas Varnalis.. I-am admirat ingeniozitatea autorului, dar rǎmân cu întreaga admirație la Kipling. Se pare însǎ cǎ grecoteiul m-a urmǎrit cu jocul lui de-a alba-neagra
Altfel de ce aș fi fǎcut la rândul meu, întru deplinǎ corectitudine politicǎ o parodie dupǎ Zece negri mititeii aceia care tot dispar unul dupǎ altul pân la unu, și care, la mine au devenit sǎrmanii Zece albi spǎlați cu sârg/ de-un greier pe creier
Și totuși, simt, știu, mǎrturisesc curat cǎ în privința formǎriii mele, sunt în plin proces de întregire. Mi-au mai rǎmas atâtea lucruri de învǎțat! Adaug cu fiecare nouǎ zi o liniutǎ infimǎ la scara pe care, urcând, sǎ pot ajunge cu o treaptǎ mai om.
Liliana Popa: TEATRUL înseamnă mult pentru dumneavoastră și am vǎzut în ultima vreme multe spectacole împreună, plecând uneori chiar dezamăgite din sălile teatrelor bucureștene.
Paula Romanescu: Avantajul de a fi tânǎrǎ de mai multǎ vreme mi-a prilejuit, draga mea mai tânǎrǎ doamnǎ Liliana Popa, întâlnirea cu adevǎrate culmi artistice ale scenei românești actori atinși de aripa geniului interpretativ ca George Constantin, Olga Tudorache, Gheorghe Dinicǎ, Gilda Marinescu, Marin Moraru, Radu Beligan, Marcela Rusu, Ion Marinescu, Gina Patrichi, Toma Caragiu (și lista poate continua tot peste vârfuri); dar și regizori cu care nu multe teatre ale lumii s-ar putea mândri: Vlad Mugur, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Sicǎ Alexandrescu, Andrei Șerban (mai adǎugați, cum vǎ place!).
Pe vremea cenzurii ideologice comuniste, talentul cu totul excepțional al actorilor noștri crea între scenǎ și spectatori, din toate spusele și nespusele, o magie ca o vrajǎ diafanǎ în care tot urâtul existenței se topea în nǎpraznice, pedepsitoare hohote de râs ori liniști grǎitoare și curgere de caldǎ lacrimǎ. Teatrul era Artǎ! Chiar da ascuțire minții și, era balsam sufletului. De la un spectacol plecai mai bogat. Mâzga vulgaritǎții nu te putea atinge.. Ca spectator, îți simțeai sufletul luat de oficianții ritualului acela de tainǎ de pe scândura scenei și dus într-o mereu altǎ poveste, departe, tot mai departe de cenușiu realitǎții pe care, în viața de zi cu zi, o traversam
În vremea aceea (de cea de dinainte de decembre 89 vorbesc) amatorismul era și el promovat, dar numai prin acele spectacole de tot natul Cântarea României. Dar teatrul de artǎ ne era Paradis, iar scujitorii scenei zei. Apropo de zei. Treceam într-o zi prin fața Teatrului Nottara, de mânǎ cu Adina copil . Pe trotuar George Constantin de vorbǎ cu un necunoscut. Eu, încetinind pasul, mǎ adresez copilei mele: - Uite-te bine la omul acela grǎsuț care vorbește cu brunetul deșirat. Sǎ știi cǎ este un zeu!. Între timp, pașii noștri ne-au dus chiar lângǎ zeul care, în toiul conversației cu interlocutorul lui, a slobozit o sudalnǎ neaoșǎ, de presupus la adresa unui al treilea personaj, absent din peisaj
Copila a fǎcut ochii mari (cât sǎ mǎ cuprindǎ întreagǎ în rotundul lor) și m-a întrebat nedumeritǎ:
- Mamǎ, dar și zeii înjurǎ?!
Numai când coboarǎ printre muritori, draga mamei, i-am rǎspuns. Și am grǎbit pasul.
Spectacolele de teatru din vremea de pe urmǎ (aceasta adicǎ!) par lovite de pandemie culturalǎ asimptomaticǎ (și astea?!) Mult amatorism, mulți actori care se vor și regizori, și interpreți, și prezentatori de reclame la fel de fel de produse de la enterol pân la tigaia de teflon, cu trecere prin Sanador - , mulți traducǎtori care-și permit sǎ
colaboreze cu autorul, adǎugând în text cuvinte și expresii întregi care țin de
eleganța limbajului à la ușa cortului dupǎ ce ǎi tari în mușchi vor fi trecut pe la vreun bar de mahala (sau unul de fițe, totuna!), multe șușanele, muuuuuulți actori care vor fi fǎcut școalǎ de teatru prin învǎțǎmânt la (mare) distanțǎ sau, pe repede-înainte, sau, Doamne ferește, cu plicul la purtǎtor: fonfi, sâsâiți, cu mișcǎri de marionete scǎpate din sfori de un pǎpușar plecat din post sǎ ardǎ o iarbǎ pe terasǎ, cu, vai!, spectatori al cǎror comportament de oglinzi reflectorizante ale scenei, te-ar face sǎ crezi cǎ Darwin o fi avut el ceva-ceva dreptate. Pânǎ sǎ dai de un spectacol cu adevǎrat de calitate, ești nevoit sǎ înghiți (dacǎ nu te-ai învǎțat minte și persiști sǎ mergi la teatru) multǎ zgurǎ, pleavǎ și buruieni lexicale pânǎ devii expert în argouri grosiere și faci neloialǎ concurențǎ íngerilor albaștri plecați de la școala ca instituție de învǎțǎmânt, la școala strǎzii vii, clocotind de tentații, gata sǎ-i prindǎ cu tot albastrul mamii ei de viațǎ trepidantǎ
Au, Iertare! Tocmai am ieșit de la un spectacol în regia nu știu cui, cu interpreți de sex incert și de talent fǎrǎ, cu spectatori mâncǎtori de semințe dupǎ care mergea grozav o bericicǎ. Nu, mie nu mi-au dat. Mi-au lǎsat amarul întreg.
Înapoi la carte! Am atâtea de citit. De ce-aș fi tristǎ? Și totuși
(Ia mai taci și tu, Arghezi!).
***
Paula Romanescu: Să vă fie buna și ziua de astăzi!
Cu bucuria de a va fi cunoscut - om cu minte luminata si vorba cu miez.
Liliana Popa, bună este sub înaltul cerului de azi pe care zadarnic am încercat să îl pictez, cenușiul repliat mai scrie epistole și bună a fost ziua în care -am cunoscut la Potlogi doamnă Paula Romanescu.
Chiar dacă iarna vrajbelor lumii noastre nu se dă dusă și primăvara nu-și întinde brațele cu legănări de lumină, a rămas boarea acelei zile cînd am vorbit prima oară cu dumneavoastră de parcă venise o primăvară "cu vii jaruri albăstrii în pajiștea privirii ...". "Un greier își încerca arcușul printre ierbi ca o mirare picurată în gînduri precum "marea filosofie a pruncului incocent".
Sînteți un om de sărbătoare, doamnă Paula Romanescu, bucuria de a schimba idei cu dumneavoastră, de a ne aminti de alte palate și de alți scriitori, de Victor Hugo și cufărul său, bornă de acum în casa sa din Place des Vosges, mi-a adus o liniște adormită în amintiri.
Vizita în Palatul Brâncovenesc pare că a fost un pretext pentru mine, pentru a o descoperi pe Paula Romanescu, pentru a descoperi starea de personalitate a unui scriitor care alunecă într-un februarie cenușiu, amorțit, amuțit din real în paradigmele unei lumi agonice în care doar istoria mai e declinată. Un hoinar prins în tensiunea dintre cognoscibil și incognoscibil, dintre gînd și cuvînt, cu un sumum de întrebări elaborate, reelaborate ce stau să se prăvale înspre lume, jocurile trecerilor...
Și așa am început am prins a căuta "frunzele ce căzînd se înălțau, din "rariștea de ceruri de unde apele își iau clarul" și a descoperi poeme"le ivite "din întîmplarea că am auzit glasul umbrelor și că, vrând să-l înțeleg, l-am îngânat la rându-mi cu speranța că poate într-o zi, o altă voce, din alt timp, nu va lăsa neânțelesul să se înstăpâneascp peste limbaj, fiind la rîndul său ecou ... luminii".
Sugestive interpretările sale "Regatul meu - Stejarul pus de tata e regele grădinii", în care "Tihna - Torsul pisicii-n poală" contrastează cu secolul XXI, iar "Iubirea - rămîne aceiași bucurie ce-ți lasă gust de proaspăt amar". "Risipa" inutilă și grea - "O, cît potop de frunze pentru-o singură toamnă !" în care "Legea - Oricare vis are drept la culorile lumii, spunea un orb".
Reflexivă, regăsindu-se într-o reverie reflexivă între taina vieții și a morții, trăind parcă între vieți paralele, Paula Romanescu reflectînd asupra condiției umane, a scriitorului, a artistului, a zeului, hmerei devine un pelerin scriptural ce trasează repere, granițe, legi ce ar fi trebuit scrise și portretul unei lumi pe care eu, Liliana Popa, nu aș știi să o definesc azi, 16 februarie 2021.
|
Liliana Popa 8/18/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.